Poemoteca

Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafiri

În cumpănă cu-atât de grele vremuri

Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă:

Bătrânii-au suferit de te cutremuri;

Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă.

(Shakespeare – Regele Lear)

În grădina de trandafir a spitalului,

printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate

ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)

legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,

- astfel de rămăşiţe prohibite

din care se vor hrăni într-o zi noile culturi…

Ai privit-o un timp,

ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă,

şi dată fiind inteligenţa ta

şi posibilitatea rapidă de adaptare

ai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el,

adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.

(Stop! Înapoi!

Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie:

"Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa

şi mult prea neruşinaţi înspre seară

(multă lume aştepta atunci războiul!)

şi tocmai de aceea au hotărât

(dată fiind inteligenţa mea

şi posibilitatea rapidă de adaptare)

să-mi termin studiile

într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”)

În grădina de trandafir a spitalului

venise chiar el, adevărul tras la faţă

şi cu ochii plesniţi.

(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)

Desigur, să-l privesc!

Desigur, să pun acum mâna pe el!

Să-l înghit cu memoria mea veselă

şi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară

dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit

şi Delfinul e bastard!

Hai, în patria mea luminoasă!

(Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo…)

Te vor primi “la o masă lungă şi bogată

aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…”

Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!

În grădina de trandafiri a spitalului

am descoperit legea conservării memoriei vesele,

- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi

urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase…

Dar tu, patrie luminoasă!

E una care uită mai bine decât tine?

Câte ziduri ţi-au mai căzut?

Câţi dinţi?

Şi câte trupuri tinere se mai zbat

între fălcile tale celeste?

Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?

Şi câte grădini de trandafir,

în care tinerele omizi visează încă?

Am căutat peste tot adevărul

şi nicăieri nu l-am văzut mai bine

decât între fălcile tale celeste!

Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!

Şi eu cum să-ţi mulţumesc!

La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste

în grădina de trandafir!

Şi memoria mea veselă!

Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

Ascultă-mă!

Va începe să plouă al dracului de tare

şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.

Putredă carnea mea.

Negru pământul.

Altițe & bibiluri

 „Figura ei avea un aer simplu – un amestec de răutate inspirată şi de profundă imputare. Sprîncenele-i fine erau încruntate, buzele strânse, şi fruntea, atât de tînără încă, întunecată. Mi-a luat braţul fără să-mi zică o vorbă, şi, fără să-i zic o vorbă, am urmat-o machinal. Braţul îi tremura aşa, încît al meu, contagiat, începu să tremure asemenea. Ea mi-l strînse cu putere, şi simţii distinct cum, sub corsajul de mătase, zvâcnea precipitat de pereţii coastelor mici, resortul neastâmpărat al vieţii.”

Caragiale

(„Între două poveţe...”)

Lumea lui Caragiale...

„Frate Vlahuță*,

De ce să ne facem spaima și inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s’ar putea altfel.

Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurarilor prin care au trecut – îi pot arata ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pamânt speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotarâtă, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!

Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă șiʼn brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta și să dispună apoi deʼntregul de ea – precum e drept și precum are să și fie odată. În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-și răfuiască socotelile cu «binevoitorii lui epitropi». Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

 

Vlahuță, Caragiale & Delavrancea

Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor. Din această stapânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de‘nțeles teama ce o au unii de «înstrainarea neamului românesc», «de alterarea spiritului național», de… «pierderea românismului»! Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata!… Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… Fiindcă un muțunache maimuțeste apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… Fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?…

Tânar, bătrân, face omul, individual, ce-i place și ce știe face… Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să țâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, că să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seamă la mișcarea ei prudentă!… Se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior… Dar, toți mor; dar numai unii îmbatrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepenească‘n calcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri batrâni și atâția batrâni tineri… Atâtia sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziți înainte de a fi legat rod…

… Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul de-a’ndărătelea către obârșia lor în creerii munților Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să rămâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare. Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă și neamului românesc! Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!

Al tău vechiu,

Caragiale”

*Din volumul „Despre lume, artă și neamul românesc”, Editura Humanitas, 1994

Poemoteca

© Anton Belovodchenko

Ce nebună erai!

Hei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai !

Cum făceai tu salturi mortale

Şi acum stai umilă şi blândă,

Hei, viaţă, jaguarule din stern,

Cum zbârnâiau muşchii tăi, ca un avion cu reacţie,

Cum străluceau coapsele tale, pielea ta fremătândă cum şuiera,

Ce forţă aveai; văzul, auzul, simţul tactil

Cât de vii erau toate şi acum tac obosite.

Hei, viaţă, felină sălbatică, cum cutreierai tu Pământul,

Cum intra pieptul tău în imensitate,

Cum aveai aur pe ghearele tale şi luminai,

Iar acum stai umilă şi obosită în cuşca sternului meu,

În dosul zidului, şi acesta în grilajul de fier,

Cu botniţă, cu mădulare îmbătrânite, cu blana ta doar câteva fire

Hei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai !

 Mircea Florin Șandru

Haihui printre imagini

Proiect „ANIMEYED”

(autoportrete de © Flora Borsi)

Haihui printre sunete

Father and son: 

Taylor & Bobby McFerrin

La moartea lui Caragiale

„Caragiale a fost un paradox. Mai mult că oricine altul, el dezminte faimosul «stilul e omul».

Câtă deosebire între scriitor și om! Pe de o parte, un stil lipsit de orice înflorituri, iar pe de alta, o grădină bogată. Un cer de iarnă, limpede, oțelit e stilul său, iar omul a fost un uragan cu străfulgerări violente pe culmile norilor fantastici. Ce cumpănire e stilul lui Caragiale și ce impetuos a fost omul! Cât e de rece în tot ce-a scris și ce torente de lavă n-a revărsat în jurul său!...

În opera lui e aspru, batjocoritor. În viață, surâdea. Era plin de drăgălășenie. Se entuziasma, cânta, poetiza. Poetiza! Scriitorul acesta, a cărui operă e plină de secături și de canalii, scriitorul acesta în care e greu să întâlnești un om simpatic, care să nu fie un imbecil, știa să înnobileze în viață lucrurile cele mai comune.

Victor Eftimiu între Șt O. Iosif și George Coșbuc. Așezat, Octavian Goga

Într-o noapte de vară, pe când vorbea el, departe lătră un câine.

– Știți voi de ce latră câinii la lună? Își dau semne. E un obicei rămas din vremea când omul mergea din pădure în pădure să-și caute hrană. Câinele a fost cel dintâi prieten al omului; câinele a fost tovarășul omului înainte ca femeia să-i fi fost tovarășă de viață. Umbla cu el, îl ajuta în lupta cu fiarele, murea lângă el. Femeia a venit abia mai târziu, numai când a văzut că bărbatul are să-i dea un adăpost în cea dintâi peșteră... Și tot atunci s-a ivit și pisica la casa omului...

... Și din lătratul îndepărtat al unui câine el a făcut o epopee, cu frânturi culese de pe toate tărâmurile. Vorbea cu fruntea îngândurată, cu ochii duși, inspirat. Căuta parcă să prindă icoane din vremuri și din zări îndepărtate, ascultând parcă un mag ce-i cânta simfonia aceea de cuvinte. Avea ceva profetic, fantastic, fantomatic în noaptea aceea de vară, la Blaj, când tăceam cu toții și numai el vorbea, cu ochii duși departe și cu fruntea îngândurată.

*

Mă gândeam cât va fi durut vestea aceasta pe bunii săi prieteni Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea și Vlahuță! Mă gândesc mai ales la Vlahuță, în casa căruia nu se vorbea decât despre Caragiale.

Caragiale și Vlahuță, 1892

O telegramă, o scrisoare de câteva rânduri venită de la Berlin era prilej de voie bună. În casa lui Vlahuță domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mică dorință a maestrului era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gândurile ființelor scumpe. Vestea sosirii sale înveselea toată lumea, și odaia în care era găzduit cel mai ales dintre oaspeți, strălucea.

*

Odată, Caragiale se hotărî să-și reînceapă scrisul. El încunoștință pe Vlahuță, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă, de brad, că să adeverească vorba poetului:

Cu perdelele lăsate

Șed la masa mea de brad...

Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte și azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soț și al prietenilor acestuia.

Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin și se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri și călimara se răsturnă, patând scândura netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: Toate meseriile necurate lasă pete, și s-a iscalit.

De atunci «masa lui Caragiale» a rămas celebră.

Toți oamenii de seamă care au fost ospătați mai târziu la casa lui Vlahuță au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri, alții numai iscălitura, pictorii o schiță.

St. O. Iosif a scris: Și soarele are pete și cu toate acestea e tot soare.

Goga a lăsat o gândire: Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt capicăturile de sânge pe câmpul unei lupte.

Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuță, o păstrează cu sfințenie sub un cleștar gros. Masa aceea îi va rămâne ca o amintire scumpă a marelui dispărut. Și adeseori, când își va petrece ochii pe firele de cerneală ce se țes pe «masa lui Caragiale», pe luciul sticlei se va abate, dintr-o altă lume, umbra venerată a celui ce s-a dus de veci...

Victor Eftimiu

(1912)

Cuvîntul de azi

GHERIDÓN s.n. Măsuță rotundă cu unul sau trei picioare înalte. [< fr. guéridon].

Trecutul continuu...

(Fotografie de © Laura Parente)

 „Tinerii frumoși sînt un fel de accidente ale naturii, în timp ce bătrînii frumoși sînt adevărate opere de artă...”

Eleonor Roosvelt

Haihui printre sunete (...și imagini)

Lucifer

(o operă rock de Adrian Tăbăcaru și Costin Chioreanu)

Raftul cu reviste

A apărut numărul 63 (anul XII, ianuarie 2020) al periodicului Atitudini (revistă de cercetare științifică și educație ortodoxă)

Din sumar:
* Editorial: SCRISOARE CĂTRE TINERI. SCRISOARE CĂTRE VIITOR TRECUT (Bogdan Cărăușu, pentru Frăția Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”)
* STAREȚUL EFREM FILOTHEITUL DIN ARIZONA – chip al rugăciunii și al ascultării duvovnicești
* CUVIOSUL PĂRINTE EFREM DIN ARIZONA: Cuvinte folositoare de suflet despre necazuri, dureri și osteneli
* PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „Orice colindă, orice cântare e ca și o rugăciune. pruncul iisus să fie în inimile noastre!”
* MITROPOLITUL IEROTHEOS DE NAFPAKTOS ȘI SFÂNTUL VLASIE: „«Furtuna» teologică din Cartea lui Iov”
* DE VORBĂ CU DOMNUL MARIN RĂDUCĂ: „Să luăm aminte la viața noastră interioară!
* PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN DIALOG CU CAMARADUL NICU IONIȚĂ: „Poporul român nu mai este cel care a fost“
* PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ȘI CELE DOUĂ CTITORII DE LA PETRU VODĂ de Pr. Prof. Vasile Păvăleanu
* MĂRTURIA PR. EMIL CĂIENARIU DESPRE ATROCITĂȚILE MAGHIARE ÎN ARDEAL
* „SĂ NU UIȚI, DARIE!“ SAU ACTUALITATEA UNEI FRAZE DIN TRECUT de dr. Galina Răduleanu
* PR. BORIS RĂDULEANU – Gânduri și frânturi de idei omul și dumnezeu-omul în istorie
* PĂRINTELE FLORIN STAMATE: „Să ne ținem de biserică și să pășim, asumându-ne această mucenicie a zilelor noastre!”
* PELERINAJ ÎN ȚARA SFÂNTĂ SPOVEDANIE LA SFÂRȘIT DE VEAC de dr. Galina Răduleanu
* EXPUNEREA LA METALE GRELE de Dr. Radu Țincu, Medic primar ATI, spitalul Clinic de Urgență Floreasca
* DEZVĂLUIRI INCENDIARE DESPRE SUPRAVEGHEREA ÎN MASĂ A ÎNTREGII POPULAȚII A PLANETEI, ÎN CARTEA LUI EDWARD SNOWDEN de prof. dr. Vicu Merlan
* PAGINI DIN JURNALUL TEODOREI: „M-am bucurat că nu sunt ceilalți bolnavi și că Dumnezeu mi-a dat asta mie.”
* DOI SCRIITORI ROMÂNI UITAȚI: MIRCEA ELIADE în corespondență cu RADU GYR

*

„Mă socoteam de mult un scriitor român uitat, deși niciodată nu m-am îndoit că voi fi redescoperit postum. Într-un anumit sens, interesul pe care mi l-au arătat câteva reviste între sept. 1967 și martie 1968, mă tulbura: mi se părea că ghicesc în el un avertisment al morții apropiate. Din fericire, «interesul» a dispărut tot atât de neașteptat pe cât a apărut – și eu mi-am venit în fire și m-am întors la treburile mele (printre care țin să subliniez că literatura românească se numără în frunte. Vei primi curînd, de la Paris, pe adresa ziarului la care colaborezi, o lungă povestire: «Pe strada Mântuleasa»...).*

Mircea Eliade

* Fragment dintr-o scrisore către Radu Gyr, 25 iulie 1968

Haihui printre cuvinte

,,De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. (…) Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă.”

Gheorghe Crăciun

(„Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa, 1993-2000”)

LEGEA PRIVATIZĂRII

Dacă din ceva scoţi o parte, poţi fi prins. Mai bine iei totul.

LEGEA I-a A STATICII

Tot ce e de stat, stă.

LEGEA I-a A DINAMICII FLUIDELOR

Dacă nu curge, pică. Cînd curge, nu pică.

LEGEA PARTIDELOR

Unde nu e cap, sînt mai multe aripi.

LEGEA RIDICĂRII LA PUTERE

Un cap rotund ridicat la putere, devine pătrat.

LEGEA A II-a A GEOMETRIEI (plane)

O dreaptă nu poate să fie paralelă cu o stîngă.

TEOREMA LUI TÖKES

Dacă îi dai ungurului dreptul, el îți ia şi stîngul.

LEGEA CASELOR NAŢIONALIZATE (modificată și republicată)

Cui o are, nu i se va mai lua. Cui i s-a luat, nu i se va mai da.

(Din Legile lui Bulphy)

Haihui printre imagini

Lennon
(fotografie de © David Royston Bailey)

Poemoteca

Aparenta turbulență*

Ai fost ultima femeie tânără

care m-a privit așa

Când a fost asta

cândva între prăbușirea turnurilor gemene și tsunami

Te-ai uitat la cureaua mea

și-apoi mi-am aplecat și eu privirea spre curea

Aveai dreptate

n-arăta rău deloc

apoi ne-am reluat viețile.

Viața ta – nu știu

dar a mea e în mod ciudat pașnică

dincolo de aparenta turbulență

provocată de diverse litigii și de înaintarea în vârstă  

Leonard Cohen

* din volumul Flacăra (ed. Polirom, 2019, trducere din limba engleză de Florin Bican)

Paraponu zilii

„Sînt fericită că nu sînt bărbat, că dacă aș fi fost, 

ar fi trebuit să mă însor cu o femeie.”

Anne Louise Germaine de Staël

(a.k.a. Madame de Staël)

Altițe și bibiluri

„Întâi ne-am înțeles fără să ne iubim; apoi ne-am iubit fără să ne-nțelegem; și tocmai târziu, spre bătrânețe, după atâtea lupte, am ajuns, dar biruiți, să ne-nțelegem fiindcă ne iubim – și să ne iubim fiindcă ne-nțelegem. Și sper că și tu gândești, ca și mine, că întâlnirea, apropierea și prietenia noastră a fost o favoare – eu cred, mare.”*

Caragiale

* Fragment dintr-o scrisoare către B. Șt. Delavrancea
(în „Opere”, vol. IV, corespondență, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 56)

Gînd în fuior

(foto: © Tudor Jebeleanu)

„Ce bine de tine, că te gîndești la ziua de mîine!”
Ion Stratan

Haihui printre rînduri*

„Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatec în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu cap ceva cam mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. Natural că acestea toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. De altminteri nu-i adresai nici un cuvânt și nici el nu părea să-mi dea vreo atenție. Stimulat de cumnatul meu (Titu Maiorescu – n.m.), vorbi foarte vioi cu el și cu alți câțiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți dobândeau o expresie simpatică. În vorbire, întrebuința în loc de d-ta, moldovenescul mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult.”

Mite Kremnitz

(„Amintiri fugare despre M. Eminescu”)

„Am cunoscut foarte de-aproape un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și cea mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.
De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prieteni, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau de-a dreptul „dezgust”.

I. L. Caragiale

(„Ironie”)

* Din volumul „Amintiri despre Eminescu”, Editura Junimea, Iași, 1971

Filmoteca de dinamită

Ionaș visează că plouă

Selecționat la Visions du Réel, filmul spune povestea bătrânul Ionaș dintr-un sat izolat din Maramureș. Ionaș își petrece constant nopțile păzindu-și de unul singur lanul de porumb de mistreții care amenință să-i mănânce agoniseala. Pericolul cel mare este somnul. Ionaș știe că atunci când doarme nu este conștient de ce se întâmplă în jur, decât dacă visează. El crede că atunci când visează oameni care au murit, plouă, iar ploaia aduce negreșit mistreții. Deși lupta cu somnul și mistreții poate să pară mică, pentru existența nocturnă a lui Ionaș este esențială. Ionaș duce un război cu timpul pe care nu îl poate învinge, realizând într-un final că este un simplu om 

(https://festival.docuart.ro/)

Clin d’oeil

„E polei. Cade un domn. Mitică strigă: 

– Chegle-carambol!

Cade o doamnă:

– S-a rupt gazometrul!

Ș.cl., ș.cl., ș.cl.

Al dracului Mitică!”

Caragiale

(Mitică)

Altițe și bibiluri

Ieri, căutînd cașcaval, am nimerit într-o mezelărie, unde vînzătoarea mi-a recomandat călduros mușchiul țigănesc. 

I-am mulțumit frumos și i-am răspuns că detest mușchiul țigănesc...

...Oare chestia asta chiar să înseamne că sînt rasist?

Poemoteca

Muriel Finley
(foto de © Alfred Cheney Johnston)

FEMEIA DIN ORAŞUL DE JOS

Am cunoscut o femeie care miroase a lapte

şi are gust de zmeură. I-am dat bineţe

şi-am mai cunoscut o femeie care miroase a ploaie

şi are gust de sirop de arţar.

Sfatul înţelepţilor m-a lăudat pentru femeile

pe care le-am cunoscut, m-a numit

Amuşinatorul şi mi-a dat o panglică vişinie

să o port pe piept. Degustătorul mi-au spus

şi m-au trimis bibliotecar în oraşul de jos.

Aici am o poză cu mama, o lăcustă împăiată

şi o piele de viţel.

Pe aici nu trece decît femeia

care miroase a tăciune şi are gust de cenuşă.

Adrian Suciu

Filmoteca de dinamită

Primul film documentar despre Eminescu

Audioteca de dinamită

Arghezi despre Eminescu 

Gînduri în fuior

Eminescu

„Cine preferă fete femeilor, e ca acel ce preferă pe ucenici, meșterului.” 

(Manuscrisul 2267)

„A iubi? – a avea vreme de pierdut. Cine n-are vreme, nu iubește.”

„Amorul nu alege, ci culege. El e ceva cu totul elementar, ca și setea sau foamea.” 

(Manuscrisul 2285)

„Ea roșește – dar nu mă-ntrebați de ce? O fată sănătoasă la trup și la suflet se roșește totdeauna –de-o-nchipuire chiar și ce dragă ți-e o fată care se roșește numai de o-nchipuire – de amor sau de-o copilărie.” 

(Manuscrisul 2306)

„Un amor adormit nu-și dovedește tăria cu mai multă vehemență, decît cînd despărțirea sau un asemenea eveniment îl amenință cu moarte.”

(Manuscrisul 2254)