Memento

(sursa foto:viva.ro)

Acum fix un an, odată cu moartea lui Gyuri, a dispărut o bucată zdravănă de umor românesc, însă dintr-acela de cea mai bună calitate. Pentru că mintea i se mișca extrem de rapid, a fost, cred eu, unul dintre improvizatorii noștri de geniu. Care improviza așa precum respira. Precum Toma Caragiu, bunăoară... Fără Gyuri, „Divertis”-ul n-ar fi avut absolut nici un haz (vorbesc despre „Divertis”-ul cel de dinainte de ʼ89 și acela din anii ʼ90, că după, hélas!, s-a diluat pînă la disoluție). Grup pe care, apoi, l-a și părăsit, simțind, probabil, că locul lui e în cu totul altă parte. Spun aceia care l-au cunoscut că era un om vesel. Tot ce se poate. Însă dacă-l priveai și-l ascultai foarte atent, depistai un haz de necaz și-un rîsuʼ–plînsuʼ în tot ceea ce însemna ființa lui.

Nu știu cît de mare cîntăreț sau „cantautor”, cum se spunea pe vremuri, a fost. Am cîteva dintre albumele sale, pe care, cînd și cînd, mi le pun la învîrtit sub acul bătrînului meu pick-up. Ascultîndu-le, sînt stăpînit de senzația că acele cîntece și „versuri” aparțin, mai degrabă, nu unui interpret de muzică în accepțiune obișnuită a termenului, ci unui om care încearcă să-mi transmită, în felul lui, propriile trăiri și gînduri, propriile amărăciuni și bucurii, bref, frînturi din propria-i viață. Cu ironie, cu un umor sănătos, cu duioșie și tristețe, cu melancolie și, uneori, cu sarcasm... Lucruri pe care, mai lesne, n-ar fi putut să le spună în alt mod.

Nutresc convingerea că Ioan Gyuri Pascu a fost un recitator tragic.

Un aed contemporan.