Ani în şir,
pe vreamea tinereţii mele zărghite, întâlneam prin bodegile nimănui, dar mai cu
seamă pe străzile desfundate ale "cartierelor democrate", un bărbat
alcătuit din umbre şi cu o barbă de mirişte albă. O fiinţă coborâtă parcă din
gravurile expresioniştilor înfrăţiţi cu umilii întregului univers. Era cumva
"arătarea" bâţâită de vânturi şi de ploi, George Bacovia? Salutului
meu timid îi răspundea ecoul frunzelor căzând aiurea sau pe "tabla
tuburilor". După desprinderea siluetelor noastre, lunecăm în somnul hipnotic
al versurilor bacoviene. Mă trezeam târziu, întotdeauna cutremurat de spaime
existenţiale. Ultima dată când l-am zărit(de dată asta cu certitudine) pe
purtătorul blazonului gravat cu "soarele negru al melancoliei", era
întins pe catafalc, în holul Casei Scriitorilor, devenit pentru două zile
anticamera la încăperile cumplitului Thanatos. Anno Domini 1957. Zi de mai cu
orgie vegetală, fără fără adieri de rimă la poemele celui mai nefericit poet
român din secolul nostru izvabitor de perpetue nefericiri. Un bătrân călugăr
ortodox, în toate cucernic, încărcat de flori albe, se aplecase deasupra raclei
acoperind cu aripile-i negre trupul poetului mereu mărunţit prin chinurile
vieţii. Alb şi negru...Buzele mele murmurau versuri desperecheate: "Copacii
albi, copacii negri", "Decor de doliu funerar...", "Cu pene
albe, pene negre..". Lipsea violetul, culoarea doliului regal, la cel care
cel îmbrăţişând în silă funcţiile de impiegat clasa a III-a, de contabil,
profesor suplinitor şi bibliotecar la Ministerul muncii, ar fi avut dreptul
înaintea oricărui cap încoronat din lume. Pentru că marele exilat între
meterezele Poeziei a dat acestei culori un reflex cromatic, o substanţă, un
simbol, un simbol nemaicunoscute până la ivirea lui pe lume.
Iată
neînsemnatele amintiri legate de Bacovia, cel presupus de mine şi cel real,
vai, neînsufleţit însă. Altele se iscă din anotimpurile liceului, vesele şi
zbanghii, pe când mi-au ajuns în casă stihiile damnatului, strânse de Adrian
Maniu într-o carte certată la apariţie. O întâmplare divină, mulţumită căreia
m-am rupt de plicticoasele manuale şcolare, abandonandu-mă deambularilor
solitare de-a lungul canalului Bega, pe străzi pustii şi "pe margini de
linii ferate". Mă fură ameţitor o muzică, un cromatism, o monotonie, o
durere de care nu puteam(şi nici că voiam) să scap. Din acel moment "prin
săli, că nimeni să-l vadă,/ Un elev singuratic pălea." Împlinisem
patrusprezece ani şi trăiam o experienţă extraordinară. fie deci binecuvântată
clipa întâlnirii cu primele pagini de literatură existenţialistă din viaţa mea.
Scrisul altor
genii apăsate de zei, Kafka şi Trakl, mi-a inradacinat convingerea că autorul
Plumb-ului se înscrie într-o familie spirituală ce şi-a găsit autentica
interpretare de-abia în anii de după ultimul măcel mondial. Timp îndelungat
critica literară înşuruba în capul cititorului ideea că Bacovia ar fi pasager
căzut din faetonul simboliştilor francezi ajunşi, în sfârşit, şi pe malurile
Dâmboviţei. Mai crede oare cineva într-o asemenea glumă provincială? Dincolo de
umbrele târgului ftizic, de nevrozele, de agoniile surde, de ploile şi toamnele
mucede, cel născut cu harul cititului descoperă ape adânci purtând imaginea
întunecată a unui ev în care omul îşi caută disperat identitatea pierdută. Prin
această virtute, şi nu numai prin ea, fostul impiegat clasa a III-a, a
contribuit ca puţini alţii la aşezarea literaturii româneşti pe o treaptă de
unde poate fi admirată.
Petre Stoica
(Caligrafii și culori, 1981)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu