luni, 13 martie 2017

Haihui printre sunete și imagini

Ce vremuri, ce vremuri, ce vremuri bestiale (d.p.d.v. muzical, da’ nu numa’ !) atunci, la sfirşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Cu baştanii ăia de Rolling Stones, The Who, Pink Floyd, Jethro Tull, Genesis, Deep Purple, E.L & P., Soft Machine, Jefferson Airplane ş.cl., ş.cl... Se spărseseră Beatles-ii, da’ apăruseră Led Zep, răposaseră (spre disperarea mea) James Marshall Hendrix, zis Jimi, stîngaciul genial, în acelaşi an cu minunata „guristă” Jannis Joplin... Pe fondul ăsta am ascultat io prima dată (pe magnetofonul lui Florică Dumitru - bateristul de la „Mondial” apoi de la „F.F.N.” - care stătea pe aceeaşi stradă cu bunicii la care-mi petreceam copilăria lipsită de griji şi care mă îndopa ca pe-un curcan înainte de tăiere cu muzici d-astea, „ciudate”) de băiuţeii ăştia al căror nume, Van Der Graaf Generator, mă trimitea (de atunci și pînă în zilele noastre) cu gîndul, invariabil, la laboratoriumul de fizici al Liceului nr. 2 (actualul Mihai Viteazu) unde eram „boboc” şi la experienţele făcute sub ochii atenţi ai profului Borzea cu acea maşinărie fascinantă care producea fulgerele între sferele ei metalice... Muzici grele, nene, adevărate, pe care nu le-am bunghit io din prima, da’ am perseverat, îmbuibat fiind de acelaşi Florică, Dumnezeu să-l ierte!, pînă mi-au intrat, pe ușa din față, în suflet. Și acolo-au rămas...



Niciun comentariu:

Gînduri cu elice

D e multe ori rămîn bouche-bée, nevenindu-mi a crede (însă de cele mai multe ori copleșit fiind de-o mare tristețe!) că unul sau altul dintr...