Haihui printre cuvinte

„Cînd simți ostilitate față de cineva, sau ură, sau iritare, atunci trebuie să te rogi pentru acei oameni, indiferent dacă sunt vinovați sau nevinovați. Roagă-te cu simplitatea inimii, așa cum povățuiesc Sfinții Părinți: «Mântuiește-l, Doamne, pe robul Tău (numele) și pentru sfintele lui rugăciuni ajută-mă pe mine, păcătosul!». De la această rugăciune inima se liniștește, chiar dacă uneori nu îndată.” 
Sfîntul Mărturisitor Nicon 
(de Optina)

Haihui printre sunete

Yello

„Touch Yello”

(virtual concert)

Clin d'oeil

Din bucata mea de pîine

N-am hrănit decît un cîine! 

(distih de conjunctură)

Haihui printre imagini

Lumea Monahilor

Un splendid documentar (printre multe alte lucruri extrem de captivante în acest recent număr al revistei Lumea Monahilor) semnat de Marius Vasileanu despre părintele martir 

Haralambie Vasilache 

(fratele de sînge al părintelui Vasile Vasilache, starețul Mănăstirii Antim din București, în perioada 1945–1948, cînd acolo aveau loc întîlnirile desfășurate sub egida asociației Rugul Aprins al Maicii Domnului, duhovnic al părintelui Nicolae de la Rohia – cunoscut drept Nicolae Steinhardt, pe numele său de mirean – și dispărut tragic în temnița de la Gherla, la 23 noiembrie 1962, la doar 52 de ani), una dintre figurile emblematice ale 

Bisericii Ortodoxe Române din anii 1940–1950. 

Haihui printre cuvinte

(sursa foto:http:
//bookspot.ro/post/Andrei-Plesu)

„Degrevați de veghea responsabilității pedagogice, liberi de exigențele carierei proprii, mai puțin ocupați și mai puțin hărțuiți de orgolii personale, ei savurează dezinteresat farmecul nepoților, cu făcutele și nefăcutele lor, cu răzgîielile lor inocente, cu vitalitatea lor de nedomesticit. Bunicii iubesc mai pur și mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înțelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu așteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. De aceea, cei care, asemenea mie, n-au avut norocul unei bune întîlniri, consistente și durabile cu instituția bunicilor riscă o anumită șubrezenie afectivă, o anumită rigiditate interioară, amestec de frustrare, inhibiție și retractilitate. În absența bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă și mai tristă. În asemenea situații, nu poți avea decît o singură speranță: să compensezi ceea ce n-ai avut, asumînd tu însuți condiția de bunic. Si ori de cîte ori mă gîndesc la nepoții mei, la Andrei și mai nou, la Lili Catrina, mă întreb cu oarecare îngrijorare dacă voi fi în stare să fiu bunicul de care au nevoie...” 

Andrei Pleșu 

(„Absența bunicilor”)

Haihui printre sunete

McFerrin & Maria Joao

Mag + Art Project by © Eisen Bernard

„Born To Die” 

by

 Lana Del Rey

 + 

„The Lord Of Burleigh”

 by

 Edmund Blair Leighton

Freak

HIPGNOSIS

Hipgnosis (1968-1983, http://www.hipgnosiscovers.com/) a fost un grup de design britanic specializat în crearea coperților unor albume ale muzicienilor și trupelor rock, celebrități (care nu mai au nevoie de nici o prezentare), printre care pot fi amintite: Pink Floyd, T. Rex, The Pretty Things, UFO, 10cc, Bad Company, Led Zeppelin, AC/DC, Scorpions, Yes, The Alan Parsons Project, Genesis, Peter Gabriel sau ELO & XTC. 

A fost înființat în 1968 de studenții (pe atunci, la London School of Film Technique și The Royal College of Art) Storm Thorgerson (n.1944) și Aubrey Powell (n. 1946, a.k.a. Po). 

„Creierele” Hipgnosis din anul 1974, au devnit... trei, cînd celor deja pomeniți li s-a alăturat și Peter Christopherson (n.1955 – m. 2010). Grupul s-a dizolvat în 1983. Thorgerson a continuat să lucreze în domeniul designului de albume iar Aubrey Powell s-a reorientat către videoproducții, notabile rămînînd cele realizate legendarului grup britanic The Who.

În fotografie, prima copertă a L.P. – ului „Stackridge” (1971), primul album de studio aparținînd grupului britanic de folk prog rock britanic omonim.

Haihui printre imagini

The vinyl never die...

Haihui printre cuvinte

Trezvie

Cum n-am trăit,

Cum nu pot spune,

Numai smerita cugetare

și darul lacrimii

mângâietor cum doar blândeții se împarte,

se poate face punte peste moarte,

peste lume,

mutând în mare întunecatul munte.

Daniel Turcea*

(1945–1979)

*Daniel Turcea n-a fost, ceea ce, în mod obișnuit, aș putea numi, un poet mistic. 

Cred, mai degrabă, că se spiritualizase profund. Total... 

Cu alte cuvinte, el se mutase, în cel mai firesc chip cu putință, cu întreaga-i ființă, în văzduhul inimii dumisale... 

Clin d’oeil

HIPGNOSIS

Hipgnosis (1968-1983, http://www.hipgnosiscovers.com/) a fost un grup de design britanic specializat în crearea coperților unor albume ale muzicienilor și trupelor rock, celebrități (care nu mai au nevoie de nici o prezentare), printre care pot fi amintite: Pink Floyd, T. Rex, The Pretty Things, UFO, 10cc, Bad Company, Led Zeppelin, AC/DC, Scorpions, Yes, The Alan Parsons Project, Genesis, Peter Gabriel sau ELO & XTC. 

A fost înființat în 1968 de studenții (pe atunci, la London School of Film Technique și The Royal College of Art) Storm Thorgerson (n.1944) și Aubrey Powell (n. 1946, a.k.a. Po). 

„Creierele” Hipgnosis din anul 1974, au devnit... trei, cînd celor deja pomeniți li s-a alăturat și Peter Christopherson (n.1955 – m. 2010). Grupul s-a dizolvat în 1983. Thorgerson a continuat să lucreze în domeniul designului de albume iar Aubrey Powell s-a reorientat către videoproducții, notabile rămînînd cele realizate legendarului grup britanic The Who.

În fotografii, coperțile și mapa interioară ale L.P. – ului „In The Can” (1972), al doilea album de studio aparținînd grupului britanic de prog rock Flash.

Full album

Mag + Art Project by © Eisen Bernard

„1989”
by
Taylor Swift
+
„Portrait of Edith (the artist’s wife)”
by
Egon Schiele

Haihui printre imagini

Chet Baker

Billie Holiday

Peter O'Toole

Frank Sinatra & Dean Martin

Gerry Mulligan

Jeane Seberg

Mother

Frank Sinatra

Fotografii de © Bob Willoughby

Haihui printre cuvinte

„Un bou s-a îndrăgostit de Luminița. Boul acela am fost eu.” 

Puşi Dinulescu

TORȚIONARII DE LÎNGĂ NOI

Nu o dată m-am întrebat: oare ce-au făcut aprigii noştri jurnalişti (sau, mă rog, o mare parte a lor) timp de 25 de ani, vizavi de problema torţionarilor şi a ciminalilor de război autohtoni? Oare „Cazul Vişinescu”, cu tot tam-tam-ul mediatic de rigoare, să-i fi trezit la realitate? Am mari rezerve… Au abia acum să fi aflat ei că multe astfel de bestii cu chip de om vieţuiesc bine mersi printre noi? Şi că vieţuiesc al naibii de bine? De punctul „8” al proclamaţiei de la Timişoara sau despre „legea lustraţiei” or fi auzit? Sînt curios cîte dintre progeniturile acestor foşti călăi ocupă astăzi funcţii importante în stat şi au îndeletniciri dintre cele mai „onorabile” cu repercursiuni greu de cuantificat asupra vieţii noastre sociale ? (domnul ex-preşedinte Iliescu are o contribuţie majoră şi la acest capitol al democraţiei noastre originale). 

Probabil că puţini dintre români ştiu că Polonia are un parchet specializat pentru anchetarea torţionarilor iar crimele acestora, atenţie, nu se prescriu, indiferent de timpul trecut de la comiterea lor. Şi este foarte bine aşa. În Ungaria vecină şi prietenă (parc-aşa era numită de vechiul regim, nu?), recent, procurorii l-au pus sub acuzare pe László Csatáry (un fost criminal de război nazist maghiar, acum în vîrstă de 98 de ani, fost șef de poliție în localitatea Košice din Slovacia de Est, unul dintre ajutoarele de nădejde ale temutului Adolf Eichmann, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat nemijlocit la deportarea a peste 15.000 de evrei slovaci în lagărul de exterminare de la Auschwitz), condamnat la moarte în Cehoslovacia (în anul 1948, în contumacie) pentru crime de război, a fost descoperit şi identificat la Budapesta (unde trăia de 17 ani) în 2012 de o echipă de jurnalişti britanici, în prezent el fiind arestat la domiciliu şi aflat în proces sub o acuzaţie extrem de gravă: crime împotriva umanităţii. 

ALEXANDRU VIȘINESCU
(sursa foto: adevarul.ro)

În România, şeful parchetelor militare a explicat faptul că infracţiunile torţionarilor (printre care se numără şi Alexandru Vişinescu) s-ar fi prescris însă declaraţiile sale sînt contrazise de o lege din 2012, care stipulează faptul că infracţiuni precum genocidul şi omorul deosebit de grav nu se prescriu. Parchetul militar şi-a declinat competenţa şi a trimis plângerea penală la Parchetul General, adică un fel de pase-n doi cu schimb de locuri, ca la handbal. „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc” (IICCMER) a identificat pînă acum, în viaţă, 35 de comandanţi ai fostelor temniţe comuniste, în care au fost încarceraţi dizidenţi şi luptători anticomunişti (se estimează că între 1954 şi pînă prin 1963-’64, cînd supravieţuitorii „reeducării” prin tortură au fost eliberaţi, au fost încarcerate peste 500.000 de persoane, dintre ele murind peste 100.000) dar şi membri şi lideri marcanţi ai partidelor istorice, care au fost epuraţi de regimul totalitar. 

Sistemul concentraţionar românesc reprezenta copia fidelă, la o scară ceva mai redusă, e adevărat, a celui din fosta URSS. Astfel că, după 1949, la penticiarele din Piteşti erau încarceraţi, spre „reeducare”, preponderent studenţi, la cele din Suceava, Aiud și Râmnicu- Sărat foşti legionari sau simpatizanţi ai acestora, la Sighet, elita intelectualităţii interbelice, la Gherla, ţărani şi muncitori iar la Craiova şi Galaţi, membri şi lideri ai Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc), în timp ce „criminalii de război” se aflau la Aiud, alături de intelectuali şi de foşti membri ai Guvernului condus de generalul Ion Antonescu. La celebrul Canal Dunăre – Marea Neagră se regăseau deţinuţi din toate categoriile prezentate mai sus. 

Privindu-l pe maiorul Alexandru Vişinescu (fost comandant, în anii ’50, al penitenciarului de la Râmnicu-Sărat şi informator dovedit al Securităţii), în instituţia pe care dumnealui a condus-o, specialiştii aceluiaşi ICCMR au prezentat dovezi irefutabile, care atestă faptul că, în urma torturilor, au murit şapte deţinuţi politici: Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcinţeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Romniceanu Mihail, Solymos Ivan, Constantin Pantazi. În opinia juriştilor aceluiaşi ICCMER, faptele lui Vişinescu nu au atins termenul de prescriere în care o anchetă şi o judecare ar fi inutile. „Aşadar, termenul de prescripţie specială pentru infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită de maiorul Alexandru Vişinescu şi care face obiectul prezentului denunţ nu s-a împlinit încă, nici în varianta actuală de 30 de ani (conform art. 124 Cod Penal) şi nici în varianta anterioară modificării Codului penal prin Legea nr. 63/2012, adică de 22 de ani şi 6 luni”, mai spun ei.

N.B. Verdictul justiţiei, pronunțat anul trecut, chiar dacă venit în ceasul al 12-lea, reprezintă, indiscutabil, un act cu o mare încărcătură emoțională pentru noi toți dar, mai presus de orice, el are o greu cuantificabilă valoare de simbol, îndeosebi pentru toți supraviețuitorii gulagului comunist cu care avem privilegiul să fim contemporani și un altfel de omagiu adus tuturor acelora care au plătit cu viața crezurile lor, în întunecatele temnițe comuniste… 

Clin d’oeil

SĂ BACŞIM STÎRPIŞUL!

Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea cînd „odiosului” şi „sinistrei” sale consoarte nici prin gîndurile lor cele mai negre (dac-or fi avut vreunele) nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși cîntînd „Internaționala” la Tîrgoviște în acompaniamentul lătrat al mitralierelor, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă le-or fi avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele, mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Peste ani, taică-meu mi-a povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi utilaje pentru foraj petrolier marin, importate recent de români din SUA.

Omul fusese cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant „Berbec” (rebotezat după al doilea război - în buna și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947, cu sprijinul neprecupețit al „armatei roșii, eliberatoare” - „Central” şi rămas aşa pînă azi, nu se ştie din ce motive), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare, convins fiind că nu-i în regulă ceva cu ele. Românaşii, băieți subțiri cu toții, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…

După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului și cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau rău ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, afabil, fără să clipească şi plin de morgă, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul în local interzis!”.

Mă gîndesc că n-ar strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, ziceți-le bannere, că e mai trendy, dacă nu vă place cum sună desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție, Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu județean ori primărie comunală), ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, tuturor „unităților” (ce urît sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea exortații mobilizatoare dar viceversa: „Salariile ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!”. Chit că știm cu toții cît de adînc e împămîntenită mita la noi, ea circulînd mai abitir ca apa în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea oficializa definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau cum s-or mai numi ele, astfel subțiindu-se apreciabil numărul găinarilor aflați în pușcăriile patriei și care-au pus botul la mizilicuri d-ăstea, derizorii...

Haihui printre cuvinte

„Am fost un singuratic, un antisocial şi nu aveam idee despre nimic. 

De aceea, am devenit actor (...). 

Sunt un actor pe care îl poţi închiria pentru un film.” 

Anthony Hopkins