Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (IX)*

Povestea unei fotografii

O fotografie aparţinînd reporterului rus de origine evreiască, Yevgheni Khaldei (1917 – 1997), devenit celebru după realzarea acestui „instantaneu”, a făcut epocă. În 1945 el a conceput cea mai cunoscută fotografie a sa şi una dintre celebrele imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care se vede un soldat sovietic care pune drapelul Uniunii Sovietice pe acoperişul clădirii Reichstag-ului, în Berlin. Khaldei văzuse o altă fotografie-simbol (făcută în februarie 1945, aparţinînd fotografului militar american Joseph Rosenthal, „Rising The Flag On Iwo Jima”, reprezentînd un grup de militari americani ridicînd steagul în timpul bătăliei de pe insula japoneză Iwo Jima, pentru care a luat Premiul „Pulitzer”), dorindu-şi cu ardoare să facă şi el una asemănătoare, în Berlin. Aşa cum însuşi avea să povestească mult mai tîrziu, drapelul sovietic fusese instalat prima oară pe clădirea Reichstag-ului în 30 aprilie 1945 de soldatul Mihail Minin, dar naziştii recuceriseră clădirea şi au dat jos steagul. Însă Armata Roşie va recuceri clădirea şi, în 2 mai, Khaldei reface scena, de aceasta data personaje fiind soldatul georgian Meliton Kantaria (tătucul Stalin fiind tot georgian!) şi cu rusul Mihail Iegorov, care-l secondează.

„Rising The Flag On Iwo Jima”

Însă pentru că nu a avut un drapel al URSS la îndemînă, a fost nevoit să dea o fugă cu avionul la Moscova, de unde a cumpărat o pînză roşie din care se făceau feţele de masă pentru şedinţele de partid, pe care un croitor a cusut secera, ciocanul şi steaua. Însă din cauza soldatului rus cu două ceasuri la mînă (cu siguranţă furate!) fotografia a suferit modificări sucesive. Prima a fost făcută de însuşi autorul ei, care a „şters” unul din ceasurile de la mîinile lui Iegorov (!), ea fiind publicată abia în 13 mai 1945, în paginile revistei „Ogonjok”. Fotografia a fost apoi din nou modificată, adaugîndu-i-se fum în fundal, pentru a-i spori dramatismul iar într-o altă variantă a fost colorată integral, steagul fiind înlocuit cu un altul roşu, ale cărui falduri fluturau mult mai triumfal! De-a lungul timpului au fost publicate, în lumea întreagă, mai multe variante ale imaginii care, astfel, a devenit o fotografie cult a victorioasei Armate Roşii. Şi-n manualele mele de istorie din anii de şcoală fotografia (în varianta colorată şi cu soldatul Iegorov cu un singur ceas, evident!) era nelipsită. 

Îmi amintesc cum îmi povesteau bunicii, printre alte întîmplări haioase din timpul

războiului, că au văzut soldaţi ruşi (intraţi în ţară după plecarea nemţilor), care aveau atîrnate la gît şi ceasuri deşteptătoare! Îmi mai spunea bunica cum le făcuse dumneaei într-o zi unor soldaţi sovietici răpănoşi un cazan de ciorbă de fasole dar ăştia, nu se ştie din ce motive, au refuzat vesela şi tacîmurile, folosindu-şi căştile de oţel drept castroane, leorpăind ciorba turnată direct în ele cu linguri de lemn pe care le ţineau cu coada bagată la carîmbul cizmelor, pîinea şi ceapa tăind-o cu baionetele de la arme. După ce-au terminat de mîncat, şi-au şters lingurile și căștile cu ghemotoace de ziar sau direct pe uniforme, după care şi le-au pus, pe fiecare, la locul lor: căştile pe cap, lingurile la carîmburi, baionetele la puşcoace. Puţeau de-ţi mutau nasul din loc soldaţii eroicei Armate Roşii eliberatoare, marea lor majoritate probabil că nu mai făcuseră o baie de cînd începuse războiul! Bunicul îmi povestea la un moment dat că, fiind evacuat din Ploieşti cu toata familia undeva în apropierea oraşului Vălenii de Munte (în comuna prahoveană Homoriciu, unde se născuse bunica, la vreo 30-40 de kilometri distanţă de Ploieşti), de teama bombardamentelor americane asupra oraşului, s-a oprit în faţa porţii o caruţă cu cîţiva soldaţi ruşi care aveau aninate de gît, prinse cu sîrmuliţe de lanţuri în chip de „coliere”, roţi de ventile, baterii de chiuvete şi „telefoane” de la duşuri. L-au întrebat dacă mai e mult pînă la Berlin iar bunicul, care rupea niţică rusă, le-a zis foarte serios că mai au puţin, vreo 10 kilometri, arătîndu-le cu mîna că peste dealul ce se vedea în apropiere!!! Le-a dat apoi două pîini negre, un colcovan de brînză şi-o sticlă de ţuică înfundată cu un cocean de porumb. Ruşii au plecat agale mînînd perechea de boi înjugată la căruţă, plimbînd sticla de la unul la altul şi mîncînd pîine cu brînză, cîntînd din toţi bojocii, bucuroşi nevoie mare că, în sfîrşit, vor ajunge în curînd la Berlinul mult visat!

 Amintirea amintirilor

,,Un bou s-a-ndrăgostit de Luminiţa. Boul acela am fost eu.” (Puşi Dinulescu)

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se

„Wet Silk” (1938), fotografie de ©Ruth Bernard

plimba pe Academiei… (mesaj pe mobil de la V.) Mi-am dat seama brusc, ieri, cînd o ascultam pe V. în telefon plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi spunîndu-mi nu ştiu ce, că nu se schimbase deloc, că tot ea era acolo, aceeaşi dintodeauna, în noaptea aceea electromagnetică. Mă simţeam de parc-aş fi fost absorbit de-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi însă, privind printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd teancuri groase de ani în secunde străvezii, translucide precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… Îi scrisesem într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa şi era... Dacă îmi plăcuse ceva la ea (că-mi plăcuseră o groază, oho!)? Ei bine, însă ceea ce mă cucerise dintru început a fost faptul că era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Adică trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît uneori nici nu mai ştiam cu cîte V. sînt în acelaşi timp. Însă ce era şi mai ciudat, era faptul că absolut cu nici una dintre ele nu mă plictiseam. Dar şi atunci şi mereu de atunci tocmai asta m-a încîntat, m-a cucerit, mi-a încălzit inima pe de-a-ntregul la asemenea fiinţe (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii mele): o imprevizibilitate totală. Da. Acea transformabilitate incontrolabilă, ca de argint viu, care parcă-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze instantaneu, însă în alt loc, în alt timp … Deşi au trecut atîţia ani, a rămas practic neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd am cunoscut-o şi, după cît se pare, aşa va rămîne mereu. Ar mai fi ceva? 

De ce rîde o țară

Citesc un excelent text semnat de Juan Villoro („Lettre Internationale”, nr. 59, toamna 2006), „Cuba – în ce direcţie o va lua timpul?” în care reproduce integral un splendid poem aparţinînd lui Antonio José Ponte („Vieţi paralele - Havana 1993”). Transcriu un vers frumos: „Ca şi cum lumina ar fi plecat cu o plută...” Întotdeauna cînd găsesc astfel de minunăţii, îmi vin în cap cuvintele lui Valery: Quand le vers est très beau, on ne songe même pas à comprendre... Apoi Villoro, spre sfîrşitul eseului, cu gîndul, desigur, la Mexicul natal:  Dacă vrei să cunoşti o ţară, trebuie să ştii de ce se rîde în acea ţară. Perfect valabil. Cu condiţia ca acea ţară să nu rîdă ca proasta-n tîrg – cum zicea bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte!, cînd, ţînc fiind, rîdeam fără motiv – aşa cum bag de seamă că se întîmplă tot mai des în ultima vremea cu Românica noastră...

* IX(XIV)/2014

Text apărut în „alTPhel”, nr. 458, 28 octombrie – 3 noiembrie 2014, p. 15 

precum şi la adresa   http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-ix/