Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (V)*

Mihai Şora
(sursa foto: tvr.ro)

Memorabil aş putea spune şi pe alocuri chiar emoţionant articolul lui Tudorel Urian („Polul liniştit al debandadei generale” în „Viaţa românească”, nr. 11-12/2013) dedicat împlinirii vîrstei de 97 de ani de către filozoful român Mihai Şora (născut la 7 noiembrie 1916), o personalitate de primă mărime a culturii şi spiritualităţii româneşti dintotdeauna. „În debandada gălăgioasă şi decerebrată care tinde să devină specificul lumii noastre, din existenţa multor semeni de-ai noştri a început să dispară tocmai dimensiunea verticală a modelului ontologic imaginat de Mihai Şora. Viaţa tot mai multor contemporani ai noştri a devenit o nesfârşită goană după profituri şi avantaje personale de tot felul, în numele căreia sunt dispuşi să abandoneze toate valorile şi să calce în picioare oricînd, pe oricine. Din vieţile noastre tinde să dispară confortul răgazului, bucuria contemplaţiei, puterea de a admira frumuseţea care ne înconjoară şi gentileţea de a zîmbi unui necunoscut. Or, ne învaţă Mihai Şora: Orice pe lumea asta îţi poate spune ceva dacă ştii să asculţi; sau îţi arată ceva demn de a fi privit, cu condiţia, bineînţeles, de a şti să vezi ceea ce ţi-e dat să priveşti. Fiecare fărîmă a lumii vehiculează un înţeles care-ţi scapă dacă treci pe lîngă el fără să-ţi pese. Dar, dacă îţi pasă cu adevărat...”.

„D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe știinţe nefolositoare… fost bibliotecar cînd a și prǎdat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, și al altor jurnale necitite colaborator.” (Mihai Eminescu, în Manuscrisul 2256, apud. C. Noica, Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești, București, Ed. Eminescu, 1975).

(Eminescu în 1869. Portret realizat de fotograful Jan Tomas în atelierul său din Piaţa Venceslas din Praga)

Citesc nu-ştiu pe unde despre planta numită pipirig şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în Amintirile sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la pipirig (ţipirigul, capu-cîmpului sau iarbă de cositor cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul dîmboviţean Ghimpaţi, în care au locuit pînă la trecerea lor la cele veşnice bunicii mei materni, fie-le ţărîna uşoară!, pipirigului i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi spetează, mai cu seamă în vremea copilăriei mele, la confecţionatul zmeelor, cînd el pregătea „scheletul” acestora un fuselaj rudimentar dar foarte bine echilibrat aerodinamic, format din fîşii de rogoz, pe care era apoi le lipea cu pap (sau cu clei de oase) pe hîrtia dreptunghiulară (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretate cu grijă, în prealabil, de bunica), de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada (împletită din fîşii multicolore de pînză) şi zbîrnîitoarea…

„Comuniştii 

au vrut să-l facă pe om fericit, 

dar văzând că acesta, omu’, 

nu e fericit, i-au zis:

fii fericit, că te ia mama dracului!” 

Petre Ţuţea

Eu asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia mă preumblu de fix 5 ani) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la moşi) din buza mării dar mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi pentru mine prietenii adevăraţi reprezintă cu totul şi cu totul altceva, adică sînt o specie aparte, rară, pe cale de dispariţie, precum caprele negre), ca şi amicii din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Sau, vorba lui Ştefan Iordache: Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.

Totul e „made in România” în cartea lui Marius Daniel Popescu („La symphonie du loup”, José Corti, 2007) de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiată în franceză. Însă franceza folosită de Marius e un fel de franco-română de „tranziţie”, dacă îi pot spune aşa... O simţire-trăire profund românească transpusă în franceză. Cam cum se scria în româneşte cu caractere chirilice, în perioada alfabetului de tranziţie de la noi de pînă la1862. E un truc al lui, de care nu-şi poate da seama decît un român foarte bun cunoscător de franceză şi nu invers. Însă varianta în limba română mi se pare mult mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonorităţi, alte adîncimi. Lucruri pe care el a reuşit să le imprime într-o oarecare măsură şi francezei pe care o foloseşte, care n-avea cum să nu placă celor care i-au premiat cartea. Şi nu numai. Franceza contemporană e pe cale de a se sufoca de prea multe experimente lingvistice iar Marius i-a dat o gură de oxigen curat în cartea lui. Sînt curios să văd cum a rezolvat problema metaforelor şi a pasajelor mai poematice...

                            

                             ©Bogdan-Lucian Stoicescu

* V(XI)/2014 

Text apărut în „alTPhel”, nr. 454, 30 septembrie – 6 octombrie 2014, p. 15 

precum şi la adresa http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-v/454,