Jurnal (cvasi)livresc de
mini-vacanţă (XII)*
Scrisori
intersectate
Ce-şi mai poate dori un bărbat împlinit cum
eşti dumneata acum? Care a adus pe lume prunci şi-i are strînşi în jurul lui
precum matca albinele, care are o famile frumoasă şi prieteni buni în jurul
lui, care a fost (şi este!) iubit de femei frumoase şi inteligente, care a
călătorit pentru a scrie cărţi şi a scris cărţi călătorind, care şi-a ridicat
acea minunată căsuţă pentru visare, în acel loc special şi care a sădit pomi cu
care stă la taifas, cu ei și cu gîzele cîmpului, pitulat printre firele înalte de
iarbă pe care le ascultă cum cresc, acolo, în acel minuscul-colţ-de-univers
numit „La moşie”? Domnişoară, mai nimic,/
pe sub soarele pitic, ar răspunde Nichita… (Bogdan către Cochi)
|
(fotografie de © Mihai Ioan Cochinescu) |
Din ce în ce mai mult îmi dau
seama, pe măsură ce trece timpul, de nesocotinţa (şi zădarnicia) de a-mi dori
ceva mai mult peste ceea ce Dumnezeu mi-a dat până acum, din plin. Înţeleg
cumva altfel, acum, şi simplitatea filosofiei că nu trebuie să-ţi doreşti mereu
şi mereu ceva ci să-ţi poti îndeplini cuminte rostul. Ai văzut cu ochii tăi la
moşie, dimpreună cu prietenii noştri, atât stelele de pe cer de la miezul
nopţii cât şi steluţele din focul de lângă noi ce se ridicau cu miile spre
stelele de departe. Şi asta are un rost. E „micul” sublim (dacă poate exista
aşa ceva) de lângă noi. La fel ca şi minunea firului de iarbă, cu care
într-adevăr poţi vorbi (sigur că da, fără cuvinte). (Cochi către Bogdan)
În apartamentul din strada Constantin Nacu, în camera mea, în biroul meu,
se află scrisorile tale către mine. Da, acelea de de demult. Acum cîteva
săptămîni, mama le-a găsit şi, curioasă din fire, le-a citit (sper să nu te
superi că şi-a băgat nasul prin ele). Mi-a spus că m-ai iubit foarte mult iar
eu i-am răspuns că nu este adevărat, pentru că dacă ar fi fost aşa, tu ai fi
trecut peste toate obstacolele şi am fi rămas împreună. Am fi fost, aşadar,
fericiţi. Fericirea. Da. Dar ce-i fericirea? Am cunoscut un alt fel de fericire
dar care nu-i ca asta despre care-ţi vorbesc acum. Şi care atunci cînd nu-i în
mine, mi se pare că totul n-are niciun sens. Aş fi infinit mai fericită dacă
mult mai mulţi oameni ar cunoaşte această fericire. Îi mulţumesc mult lui
Dumnezeu pentru fetiţa mea. Uneori m-aş duce pe un vîrf de munte, că e mai aproape
de cer, de adevărata fericire, pe care mi-aş dori ca Bunul Dumnezeu să o dea
cît mai multora. Eh, ar fi multe de spus... Ce a fost a fost. Mult mai important este
ce va să fie. Să nu mai vorbim despre ce a fost. După ce mi-ai vorbit data trecută
despre casa de pe deal, am avut un vis ciudat în care ajunsesem acolo iar tatăl
tău – Dumnezeu să-l ierte! – mă aştepta în prag şi mi-a dat cheia de la uşa
acelei case după care a dispărut brusc. Eu am crezut iniţial că e
clădirea unui spital vechi, probabil pentru că tu îmi spuseseşi că eşti bolnav.
Despre casa din vis îţi pot spune doar că avea ferestre foarte mari, larg
deschise şi cu perdele albe. Avea în jurul ei un gard foarte înalt şi la ea se
ajungea pe un drum îngust, sau mai bine zis o cărare. Am înţeles că nu este
gata, însă ea aşa mi-a apărut mie în vis. Îţi spun toate acestea pentru că visele mele au legătură cu ceva ce se va întîmpla
în timp.
(Madi
către Bogdan)
|
(imagine din filmul „Dramă la vînătoare”) |
Aşa crezi tu? Io cred că nu există prezent fără trecut, cum nici viitor
fără prezent... Pentru mine cel puţin. Mama ta cred că are perfectă dreptate
însă dumneaei sigur nu ştie (că n-are de unde) şi probabil că nici tu nu mai ştii
că mă locuieşti şi-acum. Poate tocmai de aceea trecutul este foarte important pentru mine. Îmi fac curaj (încă n-am
reuşit pînă acum) să-ţi trimit un text la care ţin enorm şi din care vei afla
ce însemni pentru mine şi care este locul pe care-l ocupi în viaţa mea. Nu ştiu
cît şi dacă mă surpinde faptul că mama ta a citit scrisorile. În schimb m-ar
interesa să ştiu de ce le-ai păstrat atîta amar de vreme. De ce? Am cîteva
cărţi la care lucrez acum şi care-s foarte importante pentru mine. Însă n-am
liniştea necesară pentru a le termina. Şi mie mi-ar plăcea să mă sihăstresc
undeva mai aproape de cer (există un astfel de loc, ţi-am mai spus cîte ceva
despre el dar nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să isprăvesc acea căsuţă pornită
cu ani în urmă printre dealurile de acolo) unde să mă retrag cu cărţile mele,
în care, fără excepţie şi tu eşti prezentă. Pentru că aşa cum frumos spunea un
bun prieten, io sînt cărţile mele. (Bogdan către Madi)
Despre civilizaţia urmei
„Vocaţia monumentală e rară în
cultura română. Nu suntem un popor bine situat într-o civilizaţie a urmei. Nu iubim arhiva, nu ştim să colecţionăm rădăcinile. Cu trecutul, inclusiv cu cel
cultural, suntem în relaţie tensionată, cînd nu ne ignorăm reciproc. Suntem etern
începători, iubim, în mod concis,
lucrurile noi suspendate. Nu ştim
continua mari proiecte abandonate, din felurite grave pricini, istoria
culturală ne e plină de cioturi care n-au fost păduri şi de ruine care n-au
fost niciodată ziduri. (…) bibliotecile
sunt locuri fondatoare, arhiva e o
colecţie de urme, dicţionarele, biografii
deschise.[Irina Petraş, „Dicţionarul biografic sau despre singurătate” în „Apostrof”, nr. 12, 2006, p.10]
Un om singur
Domnul Klaus Werner Iohannis mi s-a părut a fi (după prima
întîlnire televizată cu contracandidatul dumisale la preşedinţie) aidoma un
sportiv de mare performanță, un campion, dar unul care n-are pe nimeni pe banca
tehnică. Am văzut un om singur, cu un expozeu dezordonat, superficial, de multe
ori superfluu, angrenat în jocul delirant al adversarului, ușor lipsit de
luciditate și debusolat, prestație care în ansamblul ei mi-a amintit de acei
splendizi armăsari de rasă care continuau să alerge bezmetici, singuri, în
virtutea inerției, fără jocheii căzuți din șei la
săriturile peste mortalele obstacole, în devastatoarele curse de steeplechase
de pe vremuri (care de multe ori se încheiau tragic atît pentru cai cît și
pentru călăreți). Uneori, un astfel de cal rămas fără jocheu, continua de unul
singur cursa și trecea primul linia de sosire dar era descalificat pentru că-și
pierduse driver-ul! Iar cursa era cîștigată, chiar dacă cu un timp mult mai
slab, de un alt cal fără performanțe notabile, doar pentru faptul că acesta a
avut șansa să-și țină în șa călărețul-antrenor, amîndoi rezistînd eroic pînă la
capăt. Trist...
(va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
* XII(XVII)/2014