Între un Rege şi un preşedinte (I)

„Valoarea regalităţii stă

deasupra alternativelor politice

sau sistemelor de guvernare.

Ea garantează mîndria, identitatea,

 continuitatea şi tradiţiile.

Cea mai frumoasăcoroană regală este

încrederea şi dragostea românilor,

iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.

Regele Mihai I

(sursa foto: stirinoi.info)

Îi scriam unui bun prieten, pe 17 noiembrie, deci chiar a doua zi după cîştigarea turului al doilea al alegerilor prezidenţiale de către Klaus Iohannis, printre altele, că, totuși, n-avem cum să nu ținem cont de faptul că Victor Ponta a intrat în preferințele a 5.211.097 de alegători, adică a 45,49% dintre românii cu drept de vot. Şi că dl Iohannis trebuie să se gîndească în cel mai serios mod cu putință că, în ciuda victoriei „zdrobitroare” (care, fie vorba între noi, n-a fost nici pe departe „zdrobitoare”, aşa cum unii dintre fanaticii dumisale fani vor să creadă, ci i-aş spune mai degrabă surprinzătoare) TREBUIE să fie ȘI președintele acestora. Și să nu uite că aceeiași români, care duminică l-au ales președinte cu 54,50% dintre sufragii, au acordat acum doi ani girul lor (într-un procent realmente „zdrobitor”, de peste 70%), alianței politice care astăzi este la guvernare. Și să mai țină cont domnul Iohannis și să nu uite faptul, foarte important, că în inimile şi conştiinţele a tot mai mulți români din ţară (printre care mă prenumăr) sau de aiurea, România a fost, este și va rămîne monarhie și că, la 10 mai 1866, tot un neamț, unul get-beget, numitul Carol I, care a însemnat enorm întru devenirea acesteia (a fost, printre altele, monarhul român cu cea mai îndelungată domnie: 48 de ani!), a fost primit tot cu urale (dar și cu pîine și sare) de înaintașii bucureștenilor care în seara de 16 noiembrie 2004 l-au aclamat (şi) pe dumnealui. Mi-ar fi plăcut ca dl Iohannis să fi candidat independent sau măcar să nu fi fost susținut de o camarilă realmente veroasă, aparținînd unei formațiuni politice care e știut cît de mult „bine” a făcut în ultimii 10 ani țării. Dar aceasta e o altă poveste despre care, poate, voi scrie ceva mai tîrziu…

Pentru că tot veni vorba despre Regele Carol I. Sînt absolut convins că extrem de puţini

MS Regele Carol I

 dintre românii (y compris cei tineri) care au ieşit anul acesta, poate mai mult ca niciodată în ultimii 25 de ani, bulucindu-se (mai ales aceia care-şi cîştigă existenţa în afara graniţelor ţării) să opteze prin vot pentru alegerea şefului statului (şi foarte bine au făcut că s-au trezit, măcar acum, în ceasul al 12-lea!), au cunoştinţă de faptul că-n toamna aceasta (mai exact pe 10 octombrie sau 27 septembrie, pe stil vechi), cînd ei şi-au ales un preşedinte etnic german, coincidenţă sau nu (io, unul, nu cred deloc în astfel de potriveli întîmplătoare, altfel spus), s-au împlinit fix 100 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Carol I, german pursînge, domnitorul (pînă în 1881 cînd a ajuns rege şi întemeietor al dinastiei regale române, devenită în timpul Regelui Ferdinand I-ul – nepotul şi succesorul său la tron – „Casa Regală de România”), eveniment care a aruncat atunci un uriaş văl de tristeţe asupra întregului popor.

Tînărul principe, pe numele său întreg, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, avea doar 27 de ani (în 1866) cînd devenea domnitorul („gospodarul”) Principatelor Unite (care din 1862 purtau denumirea de România), după abdicarea forţată, în urma unei lovituri de stat, a lui Alexandru Ioan Cuza.

În ciuda vîrstei sale tinere, era deţinătorul unei educaţii militare severe (absolvent al cursurilor „Şcolii de Artilerie din Berlin” cu gradul de locotenent, pînă în 1866 fiind ofiţer activ al armatei germane, cu gradul de căpitan în „Regimentul 1 Dragoni” din gardă), deci un ins fundamental disciplinat, cu o viaţă austeră şi o perfectă şi bine asimilată instruire generală (absolvent al Universităţii din Bönn, urmînd cursuri de literatură franceză şi istorie, fiind, printre altele, vorbitor a mai multor limbi de circulaţie europeană), în acelaşi timp dovedind şi calităţile unui bun politician, cu vederi liberale, însuşiri dublate şi de o cultură cuprinzătoare, care-l vor recomanda rapid, la doar un an de la venirea sa în ţară (1867), să fie propus şi acceptat membru de onoare al Academiei Române (între 1879 și 1914, fiind protector și președinte de onoare al aceleiași instituții).

Într-o lucrare fundamentală, celebră în epocă („Istoria

românilor din cele mai vechi timpuri pînă la moartea Regelui Ferdinand I”, ed. „Cugetarea – Georgescu Delafras”, Bucureşti, 1943, p. 475), purtînd semnătura reputatului profesor de istorie al Universităţii bucureştene, Constantin C. Giurescu, era prezentat drept ctitor al României moderne şi un monarh cu o personalitate nepereche: „A avut simţul datoriei şi onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toţi supuşii săi. A pus întotdeauna mai presus de sine Statul, la a cărui ridicare s-a gîndit necontenit. Era credincios şi această credinţă l-a ajutat în ceasurile grele care n-au lipsit, mai ales la începutul domniei. Era gospodar, însuşire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieţii lui, atît ca rege cît şi ca om.” 

(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel” nr. 462, 25 noiembrie - 1 decembrie 2014, pag. 15 și la adresa http://www.altphel.ro/intre-un-rege-si-un-presedinte/