Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (XII)*

Scrisori intersectate

Ce-şi mai poate dori un bărbat împlinit cum eşti dumneata acum? Care a adus pe lume prunci şi-i are strînşi în jurul lui precum matca albinele, care are o famile frumoasă şi prieteni buni în jurul lui, care a fost (şi este!) iubit de femei frumoase şi inteligente, care a călătorit pentru a scrie cărţi şi a scris cărţi călătorind, care şi-a ridicat acea minunată căsuţă pentru visare, în acel loc special şi care a sădit pomi cu care stă la taifas, cu ei și cu gîzele cîmpului, pitulat printre firele înalte de iarbă pe care le ascultă cum cresc, acolo, în acel minuscul-colţ-de-univers numit „La moşie”? Domnişoară, mai nimic,/ pe sub soarele pitic, ar răspunde Nichita… (Bogdan către Cochi)

(fotografie de © Mihai Ioan Cochinescu)

Din ce în ce mai mult îmi dau seama, pe măsură ce trece timpul, de nesocotinţa (şi zădarnicia) de a-mi dori ceva mai mult peste ceea ce Dumnezeu mi-a dat până acum, din plin. Înţeleg cumva altfel, acum, şi simplitatea filosofiei că nu trebuie să-ţi doreşti mereu şi mereu ceva ci să-ţi poti îndeplini cuminte rostul. Ai văzut cu ochii tăi la moşie, dimpreună cu prietenii noştri, atât stelele de pe cer de la miezul nopţii cât şi steluţele din focul de lângă noi ce se ridicau cu miile spre stelele de departe. Şi asta are un rost. E „micul” sublim (dacă poate exista aşa ceva) de lângă noi. La fel ca şi minunea firului de iarbă, cu care într-adevăr poţi vorbi (sigur că da, fără cuvinte). (Cochi către Bogdan)

În apartamentul din strada Constantin Nacu, în camera mea, în biroul meu, se află scrisorile tale către mine. Da, acelea de de demult. Acum cîteva săptămîni, mama le-a găsit şi, curioasă din fire, le-a citit (sper să nu te superi că şi-a băgat nasul prin ele). Mi-a spus că m-ai iubit foarte mult iar eu i-am răspuns că nu este adevărat, pentru că dacă ar fi fost aşa, tu ai fi trecut peste toate obstacolele şi am fi rămas împreună. Am fi fost, aşadar, fericiţi. Fericirea. Da. Dar ce-i fericirea? Am cunoscut un alt fel de fericire dar care nu-i ca asta despre care-ţi vorbesc acum. Şi care atunci cînd nu-i în mine, mi se pare că totul n-are niciun sens. Aş fi infinit mai fericită dacă mult mai mulţi oameni ar cunoaşte această fericire. Îi mulţumesc mult lui Dumnezeu pentru fetiţa mea. Uneori m-aş duce pe un vîrf de munte, că e mai aproape de cer, de adevărata fericire, pe care mi-aş dori ca Bunul Dumnezeu să o dea cît mai multora. Eh, ar fi multe de spus... Ce a fost a fost. Mult mai important este ce va să fie. Să nu mai vorbim despre ce a fost. După ce mi-ai vorbit data trecută despre casa de pe deal, am avut un vis ciudat în care ajunsesem acolo iar tatăl tău – Dumnezeu să-l ierte! – mă aştepta în prag şi mi-a dat cheia de la uşa acelei case după care a dispărut brusc. Eu am crezut iniţial că e clădirea unui spital vechi, probabil pentru că tu îmi spuseseşi că eşti bolnav. Despre casa din vis îţi pot spune doar că avea ferestre foarte mari, larg deschise şi cu perdele albe. Avea în jurul ei un gard foarte înalt şi la ea se ajungea pe un drum îngust, sau mai bine zis o cărare. Am înţeles că nu este gata, însă ea aşa mi-a apărut mie în vis. Îţi spun toate acestea pentru că visele mele au legătură cu ceva ce se va întîmpla în timp. (Madi către Bogdan)

(imagine din filmul „Dramă la vînătoare”)

Aşa crezi tu? Io cred că nu există prezent fără trecut, cum nici viitor fără prezent... Pentru mine cel puţin. Mama ta cred că are perfectă dreptate însă dumneaei sigur nu ştie (că n-are de unde) şi probabil că nici tu nu mai ştii că mă locuieşti şi-acum. Poate tocmai de aceea trecutul este foarte important pentru mine. Îmi fac curaj (încă n-am reuşit pînă acum) să-ţi trimit un text la care ţin enorm şi din care vei afla ce însemni pentru mine şi care este locul pe care-l ocupi în viaţa mea. Nu ştiu cît şi dacă mă surpinde faptul că mama ta a citit scrisorile. În schimb m-ar interesa să ştiu de ce le-ai păstrat atîta amar de vreme. De ce? Am cîteva cărţi la care lucrez acum şi care-s foarte importante pentru mine. Însă n-am liniştea necesară pentru a le termina. Şi mie mi-ar plăcea să mă sihăstresc undeva mai aproape de cer (există un astfel de loc, ţi-am mai spus cîte ceva despre el dar nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să isprăvesc acea căsuţă pornită cu ani în urmă printre dealurile de acolo) unde să mă retrag cu cărţile mele, în care, fără excepţie şi tu eşti prezentă. Pentru că aşa cum frumos spunea un bun prieten, io sînt cărţile mele. (Bogdan către Madi)

Despre civilizaţia urmei

„Vocaţia monumentală e rară în cultura română. Nu suntem un popor bine situat într-o civilizaţie a urmei. Nu iubim arhiva, nu ştim să colecţionăm rădăcinile. Cu trecutul, inclusiv cu cel cultural, suntem în relaţie tensionată, cînd nu ne ignorăm reciproc. Suntem etern începători, iubim, în mod concis, lucrurile noi  suspendate. Nu ştim continua mari proiecte abandonate, din felurite grave pricini, istoria culturală ne e plină de cioturi care n-au fost păduri şi de ruine care n-au fost niciodată ziduri. (…) bibliotecile sunt locuri fondatoare, arhiva e o colecţie de urme, dicţionarele, biografii deschise.[Irina Petraş, „Dicţionarul biografic sau despre singurătate” în „Apostrof”, nr. 12, 2006, p.10]

Un om singur

Domnul Klaus Werner Iohannis mi s-a părut a fi (după prima întîlnire televizată cu contracandidatul dumisale la preşedinţie) aidoma un sportiv de mare performanță, un campion, dar unul care n-are pe nimeni pe banca tehnică. Am văzut un om singur, cu un expozeu dezordonat, superficial, de multe ori superfluu, angrenat în jocul delirant al adversarului, ușor lipsit de luciditate și debusolat, prestație care în ansamblul ei mi-a amintit de acei splendizi armăsari de rasă care continuau să alerge bezmetici, singuri, în virtutea inerției, fără jocheii căzuți din șei la săriturile peste mortalele obstacole, în devastatoarele curse de steeplechase de pe vremuri (care de multe ori se încheiau tragic atît pentru cai cît și pentru călăreți). Uneori, un astfel de cal rămas fără jocheu, continua de unul singur cursa și trecea primul linia de sosire dar era descalificat pentru că-și pierduse driver-ul! Iar cursa era cîștigată, chiar dacă cu un timp mult mai slab, de un alt cal fără performanțe notabile, doar pentru faptul că acesta a avut șansa să-și țină în șa călărețul-antrenor, amîndoi rezistînd eroic pînă la capăt. Trist... 

 (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* XII(XVII)/2014

Text apărut în „altPHel” nr. 461, 18-24 noiembrie 2014, p. 15 și la adresa http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-xii/