Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (IV)

„De la primărie-n sus,

Toate lămpile s-au stins

Numai la gagica mea

Arde lampa ca şi-o stea.”

(„Cîntic de mahala”*)

În partea stîngă, clădirea vechii primării cu ceas (cca. 1894) din Ploieşti

Dacă în partea de sud mahalaua „Sf. Gheorghe” se învecina, aşa cum am văzut, cu, hai să-i zicem, „cartierul” Mimiu, la est ea era mărginită de mahalaua „Sf. Pantelimon”, la nord de alte două mahalale „centrale”, „Sf. Ioan” şi „Sf. Împăraţi” iar la vest de „Sf. Treime”.

Aşadar, graniţele imaginare ale mahalalei copilăriei mele, ar fi cam acestea: în partea de sud, calea ferată Bucureşti-Ploieşti, la dreapta (privind faţa gării) pînă în dreptul intersecţiei cu fosta stradă a Grădinarilor (ex-C. A. Rosetti, actuala Bobâlna), apoi în stînga trecînd de str. Jianu(lui) fostă Panait Boiciu şi capătul Bulevardului Independenţei, la intersecţia cu Calea Bucureşti (astăzi str. Democraţiei), mai departe „urcînd” spre centru pe aceasta (dar fără s-o includă), lăsînd de Piaţa Anton în spate, ajungînd la o altă intersecţie, cu str. Sf. Voievozi de odinioară, devenită Ştefan cel Mare, apoi urmînd str. I. A. Bassarabescu şi ajungînd în partea de nord, la intersecţia străzii Ghe. Lazăr cu bd. Independenţei. Plecînd apoi, pentru a închide arealul nostru virtual, din sud, de unde l-am început, de la capătul străzii Bobâlna, parcurgînd-o pînă la intersecţia cu strada Rahovei (fostă Pitagora, în zona în care este amplasat şi astăzi bustul fostului primar Radu Stanian), pînă la întîlnirea, în stînga, cu celebra Rudului (ex- B.Delavrancea), apoi ţinînd pe aceasta pînă în dreptul numitei Plăieşilor, şi luînd-o pe Gabriel Peri (azi Maramureş) pînă la intersecţia cu bd. Independenţei. 

Bustul fostului primar şi deputat liberal Radu Stanian (1840 - 1897)
(lucrare în bronz a sculptorului  Themistocle Vidali 
ridicată la 1902)

Cam aceasta era una dintre cele mai mari mahalale ale Ploieştiului care, aşa cum îşi amintea şi bunica despre ce auzise de la bătrînii ei - fără să-mi dea şi alte amănunte lămuritoare – că la începuturile ei i se mai spunea „Căpitan Pârvu”. De unde pînă unde numele ăsta? Mult mai tîrziu aveam io să aflu ce-i cu el, în clipa în care mi-a căzut în mîini monumentala lucrare a lui Mihail Sevastos („Monografia oraşului Ploieşti”, 1937) care cita o altă lucrare cam din aceeaşi perioadă („Lăcaşuri sfinte din judeţul Prahova”, 1930), a unui oarecare Petru Pavlov-Monahul şi în care se vorbea despre existenţa unei biserici a plăieşilor (vezi toponimicul păstrat pînă azi), adică străjeri încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, care se presupune că ar fi fost conduşi de un căpitan cu numele amintit. Biserica ar fi fost la origini (adică înainte de 1600) ridicată din bîrne de stejar, avînd hramul „Duminica tuturor sfinţilor”, devenit ulterior „Sf. Gheorghe”, ea fiind unul dintre cele două aşezămite de cult (alături de biserica „Sf. Împăraţi”) ale cătunului Ploesci, ridicat la rang de tîrg domnesc de aprigul domn la leatul 1596. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*Miron Radu Paraschivescu, „Cîntice ţigǎnești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

  

(Text apărut la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-iv/ şi în ediţia tipărită, an VIII, 22-28 martie 2003, p. 10)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (II)

Un prieten de-o viaţǎ, un consecvent cititor, comentator și critic (obiectiv!) al „Textelor cu elice” (rubrica mea săptămînală din „Altphel”) şi-un mare iubitor de muzichii alese, care-mi cunoaște mai bine ca nimeni altul gusturile muzicale (pe multe dintre ele împǎrtǎșindu-le și ‘mnealui), m-a întrebat vǎdit îngrijorat, imediat dupǎ citirea rîndurilor mele de sǎptǎmîna trecutǎ, dacǎ mi-e bine, dacǎ nu cumva au cam bilibiștrocizat-o* nervii din mansarda mea dintre umeri și dacǎ n-am devenit chiomb și fudul de urechi dupǎ expunerea îndelungatǎ la noxele pixelate și la decibelii eliberaţi de asemenea șouri „muzicale” tembele (în frunce cu finala „Eurovision” pentru Românik, pe care am urmǎrit-o la „creion”), ba mai mult, sǎ-mi mai dau și cu pǎrerea în favor de lume despre ele la gazetă. I-am mulţumit pentru lecturǎ și l-am liniștit, spunîndu-i cǎ sinapsele mele sînt toate la locul lor și încǎ în bunǎ stare, cǎ și timpanele şi retinele-mi sînt ok, doar cǎ voi mai scrie preţ de încǎ fro douǎ episoade (cu ǎsta cu tot) la temǎ, singurul motiv care m-a „mînat în luptǎ” fiind acela cǎ-l cunosc pe ex-ploieșteanul Cezar Florin Ouatu, faţă de arta căruia - în ciuda prezenţei sale în finala bǎștinașǎ a „Eurovision”, pe care, de altfel, a și cîștigat-o – încă mai nutresc oareşce aprecieri. De ce natură, se va vedea în cele ce urmează. Așadar…

Cezar Florin Ouatu
(sursa foto: ziar.com)

În februarie 2010 am primit nenorocita veste cǎ fetei unor buni prieteni i s-a desoperit la un control de rutinǎ o formǎ extrem de rarǎ, gravǎ și galopantǎ de leucemie. Pe scurt, zilele tinerei erau numǎrate. Singura ei șansǎ de supravieţuire consta într-un implant cu celule stem, o intervenţie extrem de delicatǎ și costisitoare pe mǎsurǎ (ce avea sǎ-i fie fǎcutǎ ulterior cu succes într-o clinicǎ italianǎ). Iar familia fetei încǎ mai avea nevoie de bani. Mulţi. Mi-am zis atunci cǎ un concert umaitar ar putea constitui un eveniment salutar și un foarte nimerit prilej de-a mai strînge niscaiva din fondurile necesare. Drept pentru care am trecut rapid la organizǎrea unui spectacol muzical dublat de o expoziţie de artă cu vînzare, ajutat fiind în demersul meu de o pleiadă de artişti (ploieșteni și nu numai!), cǎrora le mulţumesc încǎ o datǎ și pe aceastǎ cale. Astfel, printre alţii, l-am contactat telefonic și pe amicul meu, binecunoscutul flautist ploieștean Florian Ouatu - un mare sufletist și un artist desǎvîrșit – pe care l-am invitat în spectacolul ce avea sǎ se desfǎșoare pe scena teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești. Nu numai cǎ el a acceptat fǎrǎ rezerve, ba mai mult, s-a oferit sǎ cînte** alături de fiul sǎu, Cezar, despre care aflasem cîte ceva din povestirile lui Florian. Știam, desigur, în primul rînd cǎ este posesorul unei voci de excepţie, mai puţin obișnuite, de contratenor, cultivatǎ în cadrul secţiei de canto clasic a universităţii „Giuseppe Verdi” din Milano, una dintre prestigioasele instituţii muzicale din lume, ale cǎrei cursuri le absolvise cu brio. Mai ştiam cǎ fusese elevul liceului de Arte „Carmen Sylva” din Ploiești la clasa de pian și cǎ o bună parte din solida sa educaţie muzicalǎ provenea și din familie, pǎrinţii sǎi fiind doi dintre valoroșii instrumentiști ai filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești. Cît despre vocea extrem de rarǎ cu care fusese hǎrăzit de Bunul Dumnezeu, ea îi fusese descoperitǎ relativ tîrziu, pe la 20 de ani. În acelaşi context mai aflasem şi faptul cǎ junele Cezǎricǎ, așa cum îl alinta regretatul sǎu tǎtǎ, cîștigase cîteva premii internaţionale de canto clasic la unele dintre cele mai galonate concursuri de gen din lume (San Marino, Barcelona, Dresda, Monaco etc.). Bref, lui Cezar i se prefigura o carierǎ serioasǎ - cu prezenţe în spectacole notabile pe scenele unor importante teatre muzicale din lume - despre care începuse sǎ se audǎ tot mai des și tot mai de bine. Ori de cîte ori îmi vorbea despre izbînzile artistice ale fiului său, îl simţeam pe Florian extrem de mîndru, ochii umplîndu-i-se de lacrimi…

Spectacolul muzical din acea searǎ a fost, realmente, unul de zile mari, toţi cei care au urcat pe scenǎ (pianista Lia Coloros-Mocǎnescu, chitaristul Iulian Anghel, violoniștii Vlad-Mihai Stoicescu și Mihai Spǎtǎrelu, flautiștii Alina Parpalǎ și Florian Ouatu, cvartetul de coarde „Artys” şi cîntǎreaţa de muzicǎ ușoarǎ Nicoleta „Nico” Matei) s-au întrecut pe ei înșiși, oferind publicului un spectacol de o elevată ţinută artistică. Însǎ cluul serii l-a reprezentat, fǎrǎ doar și poate, mini-recitalul lui Cezar - a cǎrui voce splendidǎ a impresionat într-o asemenea mǎsurǎ publicul, încît el a fost aplaudat la scenă deschisă minute-n șir - în cadrul cǎruia, momentul culminant l-a constituit interpretarea lui fǎrǎ cusur – acompaniindu-se la orgǎ – a celebrei rugǎciuni „Ave Maria” (pe muzica lui Charles Gounod). Mulţi dintre cei prezenţi mi-au mǎrturisit dupǎ concert cǎ era pentru prima oarǎ cînd ascultau live o voce de contratenor și cǎ sînt profund marcaţi. (va urma)  

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*Adicǎ au dat de ceva necazuri.

**Din nefericire, prestaţia celor doi avea să fie şi ultima lor apariţie publică pe aceeaşi scenă, Florian Ouatu încetînd din viaţă în acelaşi an 2010, în chiar ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, 21 mai…  

(Text publicat la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-ii/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 390, an VIII, 22-28 martie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sunt încǎ…(III)

„I-am luat rochie de tafta,

Papucei de catifea,

și-am dus-o prin mahala

ca sǎ vazǎ cine-o vrea

cǎ e amureaza mea.”

Miron Radu Paraschivescu

(„Cîntic de of și dor”*)

Ploiești 1941. Mahalaua „Sf.Gheorghe Vechi:  Bulevardul Independeţei 

cu Monumentul Vânǎtorilor amplasat la primul rond.

Puţintică istorie.

Pomeneam în articolul precedent de mahalaua (sau cartierul, mai bine zis) Sfîntul Gheorghe Vechi din Ploieşti, în care mi-am petrecut copilăria. Cum lesne se poate constata, numele său este dat de cel al parohiei omonime, aşa cum, de altfel, s-a întîmplat şi în cazul celorlalte 20 de cartiere, care laolaltă alcătuiau tîrgul Ploieştilor şi ale căror urme se păstrează pînă în zilele noastre. Aşadar, dintr-un total de 23 de mahalale, 21 purtau numele sfînţilor de hram ai parohiilor respective sau alte denumiri de sorginte religioasă: Nicolae (nou şi vechi), Gheorghe (nou şi vechi), Împăraţi (Constantin şi Elena), Voievozi (Mihail şi Gavriil), Spiridon, Pantelimon, Ioan, Haralambie, Vasile, Ştefan, Ecaterina, Tănase, Sava, Dumitru, Petru şi Pavel (cunoscut îndeobşte sub numele Tabaci sau, mai de curînd, Sf. Ilie, după ridicarea din temelii a noii biserici, începută în anii ‘90), Sf. Vineri, Maica Precista, Buna Vestire, Sf. Treime. Excepţie fac doar două: Bereasca şi Mimiu. Cum în partea sa de sud mahalaua mea se învecina cu aceasta din urmă - populată şi azi, în bună măsură, de ţigani – încă de timpuriu m-a preocupat aflarea originii toponimicului respectiv, care-mi suna extrem de exotic, neploieştean… De data asta, cel care mi-a furnizat informaţiile primare avea sǎ fie bunicul patern (de profesie pantofar), fost patron de prăvălie cu încălţări „pe comandă” şi negustor de furnituri specifice, al cărui tată, negustor şi el (rachier), îl cunoscuse pe un oarecare Dumitrache (Dimitrios?) Mimis (grecotei de felul lui), şeful unei zalhanale (abator de oi) din Bariera Bucov (la ieşirea spre Buzău) şi un rapace misit imobiliar („dezvoltator” cum sînt numiţi azi toţi escrocii care activează-n branşă), care „albise” bani frumoşi, cîştigaţi în urma unor afaceri veroase, cumpărîndu-şi niscaiva terenuri şi proprietăţi aflate undeva în partea sudică a oraşului, dincolo de calea ferată Ploieşti-Bucureşti, cunoscute în epocă drept Cîmpurile lui Mimis şi unde, pe măsura extinderii lucrărilor la calea ferată, fuseseră strămutaţi, cu tot calabalîcul aferent, ţiganii rudari (mici producători de obiecte din lemn: linguri, umeraşe, fuse, albii etc) din cătunul Rudu. De altfel, Mimiu n-a fost niciodată recunoscută oficial de primăria orăşenească drept cartier cu statut de „unitate administrativ-teritorială”, spre deosebire de Bereasca (plasat la marginea estică a oraşului, între pîrîul Dîmbu şi rîul Teleajen, pe partea  dreaptǎ a şoselei spre Buzău), la originile sale un cătun aparţinător de comuna Ploieştiori, devenit suburbie tîrziu, după anii ’30 ai secolului trecut, odată cu extinderea oraşului. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Din volumul „Cîntice ţigǎnești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

(Text publicat la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-incaiii/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 389, an.VIII, 15-21 martie 2013, p. 10)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (I)

Preambul.

Nǎscutǎ în urmǎ cu 57 de ani, competiţia internaţională „Eurovision” a devenit cu trecerea anilor un fel de mam’mare a concursurilor de muzică uşoară din Europa. Organizatǎ anual de o asociaţie, EBU (European Broadcasting Union cu sediul la Geneva, Elveţia), care reunește în clipa de faţă 74 de televiziuni publice destul de obosite şi colbuite (din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu) printre care și TVR-ul nostru. Scopul declarat al demersului, dintru început, a fost acela de a aduce în atenţia iubitorilor de muzici lejere (a se citi „pop-music”, că-i mai trendy, nu?) de aiurea, tinere talente (interpreţi şi, în egală măsură, compozitori) ale căror prestaţii şi creaţii sǎ le rupǎ gura, dacǎ nu la scară plantară ori europeană, mǎcar să facă furori prin ţǎrile de origine ale concurenţilor. Ceea ce, într-o oarecare măsură, s-a şi petrecut. Aşa cum s-a întîmplat şi se întîmplă cu, mutatis mutandis, mulţi dintre laureaţii Premiilor Nobel pentru literatură, bunăoară, mulţi dintre ei dispărînd în neagra veşnicie după încununare şi mai ales după încasarea cecului doldora de coroclincii* de rigoare! Cǎ despre marea majoritate a celor care au cîștigat „Eurovision”-ul nu s-a mai auzit nimic imediat dupǎ decernarea marelui premiu, e un fapt îndeobște cunoscut, de multe ori, paradoxal, cînticelele clasate pe locurile 2, 3, 4 etc. cunoscînd un neaşteptat succes la public (naţional sau internaţional), devenind veritabile şlagăre, demonstind în acest fel că şi-au atins scopul (astfel de destine au avut, par egzamplu, „single”-urile The Balkan Girls din 2009 al Elenei Gheorghe ori binecunoscuta Tornero din 2006 a lui Mihail Trăistariu). 

De la stînga la dreapta: Ovi(diu) Cernăuţeanu, Paula Seling,

 Andreea Bănică şi Marius Rizea (foto: eurovision.tvr.ro) 

Bref, cui îi mai spune ceva, azi, numele Lys Assya, Lennie Kuhr, Séverine ori Salomé?  Îi mai ascultǎ cineva în secolul XXI pe un Jean-Claude Pascal, pe o France Gall, pe o Gigliola Cinquetti, pe un Udo Jürgens ori pe o Sandie Shaw? Haida-de! Poate doar frun împǎtimit colecţionar de șlagǎre prǎfuite ori antice viniluri, bune de ascultat de nostalgici înrăiţi ca unii dintre noi, pe patefonu' din podu' lu' Tătăitzoo – adică Dan Costineanu, prietenul, şeful de rubrică muzicală şi colegul meu de „AltPhel” – în clipe de tihnă, la gura sobei şi la un pahar de… vorbă dulce! Singurii laureaţi ai concursului, care ulterior au avut/au, pe bune, o carierǎ internaţionalǎ remarcabilǎ au fost membrii celebrului cvartet suedez ABBA (cîștigǎtori cu Waterloo, în 1974 și maimuţǎriţi în 2013, la TVR, de bufnonii Ovi(diu) Cernăuţeanu şi Marius Rizea, secondaţi de matracuca Andreea Bǎnicǎ dimpreună cu Paula Seling, aflată într-o prestaţie forţată de falsă piţipoancă, voit vulgară, rol care s-a lipit de ea la fel de bine precum cocoştul de gard), care la 40 de ani de la debut și-n doar 10 de existenţă (între 1972 și 1982) au vîndut (şi continuă s-o facă) peste 370 de milioane de discuri (devansînd net giganţi activi precum Rolling Stones ori Pink Floyd, fiecare cu cîte 200 de milioane de discuri la activ), plasîndu-se în statistica mondială de specialitate imediat dupǎ Michael Jackson cu 800 de milioane și, evident, dupǎ The Beatles (cu 1,1 miliarde!) și al elvenţiencii Celine Dion (învingǎtoare cu piesa Ne parlez pas sans moi, în 1988) care, în ceea ce privește cifra vînzǎrilor, e în trena suedezilor cu peste 200 de milioane de albume. În rest, nume de care nu s-a ales mai nimic sau care au devenit oareșce vedetuţe, în cel mai fericit caz, prin ţǎrile lor de baștinǎ sau altele, extrem de puţine și acestea, care au produs ceva vǎlurele, însă fǎrǎ pretenţii de tsunami și o vreme nu prea îndelungată, sǎ nu batǎ la ochi, pe te miri unde dincolo de propriile fruntarii. Precum stă cestiunea cu italianul Toto Cutugno, cîștigǎtor în 1990 cu Insieme: 1992, un fel de imn dedicat statelor unite ale Europei în curs de coagulare, al cărui succes fulminant a avut darul, cu siguranţă, de a-l surprinde pînă şi pe el (asta ca să nu fiu răutăcios şi să spun că Totolaşu’ nost’ a fost scos învingător din motivaţiuni politice ori de natură geo-strategică!). Însă tre’ sǎ recunosc deschis şi să declar coram populo, cum se agrăieşte pre limba gintei noastre latine, cǎ nici piesa și nici cantautorul ei n-au fost niciodatǎ pe uliţa preferinţelor mele muzicale. Dar asta este deja o altǎ poveste…

Cît despre românașii noștri, cele mai bune isprǎvi ale lor prin ograda Eurovision- ului au fost două locuri 3 (obţinute de Luminiţa Anghel & Sistem la ediţia desfǎșuratǎ la Kiev în 2005 și de Paula Seling & Ovi la Oslo, în 2010) şi un „onorabil” loc 4  obţinut de Mihai Trăistariu la Atena în 2006, a cǎrui melodie (Tornero) compusǎ de Eduard Cîrcotă, membru al juriului în 2013, a fost aceea care a întrunit și cel mai mare punctaj (172), dintre toate producţiile românești finaliste. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*coroclinc – bănet, cum ar fi zis Nichita Stănescu

(Text publicat la adresa  http://www.altphel.ro/2013/03/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-i/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 389, an VII, 15-21 martie 2013, p. 23)

Din ciclul „Forme de viaţă” (II)

Tembelioane. În ordine alfabetică.

Ştiţi cum mi-am petrecut io, dragii moşului cetitori, nu sfîrşitul lumii ci blînda seară de Revelion? În cel mai paşnic şi casnic mod cu putinţă. Retras în vastu-mi apartament de 80 de metri pătraţi, la o cină romantică în sufragerie (sufrageria mă-sii de viaţă, cum ar fi zis dragul meu Teodor Mazilu), la lumina mică a lumînărelelor din brad, „departe de lumea dezlănţuită”, alături de propria-mi consoartă şi cu „inamicul public nr. 1”, televizorul, în faţa ochilor. E adevărat că în prima parte a serii ne-am delectat cu două filme. Însă cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii şi încă 1 1/2 după, am baleiat cîteva dintre posturile băştinoase, spre a ne cruci. Şi uite aşa, ecranul a devenit pe loc un uriaş ocular de microscop, în spatele căruia au început defileze tot felul de forme de viaţă, care de care mai zbanghii şî mai zevzece. Aşadar...

Foto: ziarelive.ro

Antena 1: L-am ratat pe Adrian Copilu’ Minune, care tocmai îşi încheiase guiţăturile manelistico-romulane, după el evoluînd vocal o copilă, în background dansînd din buric o cadînă costumată atît de sumar încît brusc m-am fost simţit părtaş la un moment „artistic” deviant, nanistico-pedofil, adresat unor spectatori cu retard mintal sever. La Antena 3, antren 100%. Paranghelie live în Piaţa Constituţiei (organizată pe mulţi bani publici de Primăria Capitalei), garnisită cu un spici prin telefon al premarelui gheneral Oprescu, care ura nu-ş’ ce bucureştenilor cu prilejul Anului Nou. Ceva cu împliniri şi realizări măreţe. N-am avut răbdare şi am glisat uşor spre B1, exact la 12, nu înainte de a soarbe o lacrimă de şampanie şi de a-mi săruta conviva, urmărind apoi cîteva minute jocul de artificii de afară. La B1 „Vanghelion”-ul era în toi, pentru ale plebei nevoi. Bîlci total. Pîn’ să schimb canalu’, am reuşit doar să-i aud pe cei doi prezentatori ambuscaţi, chinuiţi de talente ascunse, care răgeau ca măgaru’ Mitropoliei, pe voci egale, live, din off: „Fecioara Maria / Naşte pe Mesia”(!!!). Am mai apucat să ne lăsăm timpanele agresate cu „acutele” lui Alex Velea - cum care AV, ăla de cîntă cu „celebrul” Smiley (da, da, da, ăla de la „Vocea României” şi de la „Românii are (sic!) talent(e)”), nu mai puţin celebrul şlagăr „Cai verzi pe pereţi” cu, aşezaţi-vă, rogu-vă, să nu vă ia cu leşin de la lingurică, 12.021.486 (luni, 28.01 a.c.) de accesări pe Youtube, aşa, să moară duşmanii lui – care clănţănea un fel de manea hip-hopistică. Am dat pe OTV. Aici, manele pe bune, bazate, nene, nu corcituri „eftene”, cu (re)numitul Romica (sau Romică, nu ştiu cu preciziune, deşi sexul caricaturii părea a fi bărbătesc, deci cu „ă”) Duet. Scuze, da’ nu mai (re)ţin minte dacă manelistu’ se producea singur sau dimpreună cu Claudiu Duet şi nici dacă „pesa” era celebra „Nimic nu e la infinit”, pen’ căci din ghiers nu reieşea dacă e vorba despre (+) sau (–) infinit. De aici pînă la Pro Tv, un pas mic pentru telecomandă: Victor Slav (în chiloţi şi cu bocanci) simula o căţeleală cu Bianca Drăguşanu. Încă o încercare.Ultima. Pe RTV.Asta aşa, de final, că tot văzusem anunţurile care mă „gîdilaseră” cu prezentările unor transmisii directe ale sindrofiilor - de acasă sau de aiurea - ale unor „potentaţi” ai zilei, care nu mai au nevoie de prezentare: Paula Iacob („Iacobelion”), Gigi Becali („Becalion”), Cătălin Botezatu („Botelion”), Mitică Dragomir („Miticălion”). Mi-au fost suficiente cîteva cadre cu tot circul din casa octogenarei avocate, care după ce a hîrîit cîteva romanţe de of, dor şi inimă albastră cu o cupă de şampanie în mînă, a tras la iuţeală un danţ în favor de lume cu tataie Marius Marinescu, zis „Bideu”…    

A fost deja prea mult pentru o singură seară. Cum trecuseră deja aproape două ceasuri peste miezul nopţii, astenizaţi de cele văzute, ne-am retras spre o binemeritată odihnă, cu gîndul la şedinţa de detoxifiere de a doua zi: Concertul de Anul Nou de la Viena.   

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Din ciclul „Forme de viaţǎ” (I)

Gigi, pǎrerologul din Pipera

Cînd am aflat io prima oarǎ la orele de biologie (sau „cunoștinţe despre naturǎ” cum se mai numea disciplina asta pe la începutul anilor ’70)  – eram, cred, în primele clase de gimnaziu - cǎ pe lume existǎ și alte vietǎţi sau forme de viaţǎ cum pretenţios le numea prfesoara, care nu se vǎd cu ochiul liber, am devenit brusc interesat, dezlipindu-mǎ cu greu de microscopul din laboratorul în care mǎ chioram minute-n șir, urmǎrind fascinat acele creaturi de basm din lamelele pe care le vîram una dupǎ alta sub ocular. Așa am luat io contact cu lumea protozoarelor (amoeba proteus, numuliţii și foraminiferele, sporozoarele dar mai cu seamǎ „vedeta” incontestabilǎ, euglena verde), nevenindu-mi a crede atunci cǎ unele ne ajută la trǎit (bacteriile, bunǎoarǎ) iar altele ne amărăsc viaţa în asemenea hal, făcîndu-ne sǎ regretǎm sincer cǎ ne-am nǎscut (virușii, de pildǎ). Bref, am înţeles cǎ o poţi mierli mult mai uşor din cauza unui puchinos de virus, decît sǎ te lași strivit de-un elefant. Vorba aia: mici, mici, da’ voinici!

Din clipa în care l-am vǎzut prima oarǎ pe Gigi Becali, cu mulţi ani în urmǎ, gîndul m-a dus direct la acele microscopice protozoare, altfel spus, „primele animale”. Și tot acolo mǎ duce ori de cîte ori îl vǎd sau îl aud, tot mai des în ultima vreme, pe acest protozoar biped despre care n-am scris niciodatǎ nimic şi, jur cu mîna pe inimǎ. cǎ rîndurile de faţǎ vor fi și ultimile pe care le comit despre acest animal nepereche. Pentru cǎ e clar cǎ „omul” ǎsta e tot o formǎ de viaţǎ unicelularǎ însǎ una infinit mai pernicioasǎ decît un angelic virus ori fro graţioasǎ bacterie. Toxic pentru sǎnǎtatea spaţiului public românesc în ansamblu, promovat la rang de pǎrerolog șef vizavi de orice „arde” la ordinea zilei de o mass-media tabloidizatǎ - a cǎrui creaţie integralǎ este – aflatǎ în goanǎ de „senzaţinal” ieftin și ţinut în braţe de-un PNL abulic, transformat într-o trambulinǎ care a aruncat mîrlanul drept în Parlament, de la tribuna cǎruia mugetul jungliformului ipochimen a cutremurat pereţii: „Sînt cel mai puternic parlamentar!”. Sigur cǎ sînteţi cel mai tare, don’ Jiji, dur ca osul de meduzǎ, atîta vreme cît aţi fost paraşutat în cel mai slab Parlament din istoria noastră. Îţi poţi da uşor seama cǎ omu-i un nerod şi-un dilimac, fǎrǎ toatǎ ţigla pe casǎ, şi fără să-i asculţi inepţiile. E suficient să-l vezi cum umblă: cambrat în costume scumpe, care stau pe el ca șaua pe vacǎ.

Cicǎ odatǎ ar fi intrat într-un club și se-nvîrtea de colo-colo. O duducǎ tîmpǎ îl zǎrește și-l atacǎ scurt: „Dansaţi, dom’ Becali?” Tipul îi aruncǎ o privire mijitǎ și-i rǎspunde mîrîit: „Nu, fǎ, zdreanţo, așa merg ieu!!!” Q.e.d.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Mahalagii au fost, mahalagii sunt încă…(II)

(Mucenici, măcinici, sfinţișori, bolindeţi, colărezi, brîndușei, uitaţi)

În mahalaua „Sfîntul Gheorghe Vechi” din Ploiești, unde mi-am petrecut copilaria și o mare parte a adolescenţei, pe strada Principatele Unite (fostă Sblt. Dima în perioada interbelică, unde-și aveau gospodăria, la numărul 17, bunicii din partea tatălui), o „bretea” cu vreo 20 de case, care leagă străzile Bobâlna (fostă Grădinari, fostă C.A. Rosetti) de Ana Ipătescu (ex-Trandafiri), chiar în intersecţia unde aceasta le întîlnește pe numitele Costache Negri (fostă Vasile Boerescu, ex-Curbei) și Hannibal (undeva în apropierea spitalului „Schűller”), ziua de 9 martie era așteptată cu impacienţă de toţi ciutanii care se zbenguiau prin preajmă.

Biserica „Sf.Gheorghe Vechi” din Ploieștiul zilelor noastre,
așezatǎ undeva în partea de nord a mahalalei omonime,
pe Bulevardul Independenţei,
 în imediata vecinǎtate a fostului liceu „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”
 (acum Colegiul Naţional „MihaiViteazul”)

După Crăciun, pentru mine – ca și pentru toţi ţîncii care eram pe atunci, la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut - sărbătoarea „Sfinţilor 40 de Mucenici” era cea mai iubită și asta îndeosebi pentru că bunica, Dumnezeu s-o odihnescă!, punea  la fiert măcinicii, una dintre „prăjiturile” mele cele mai dragi. După ce cu o săptămînă înainte sau chiar două îi preparase dintr-o cocă mirosind curat a făină de grîu (trei nule!), ţaic și alte „mirodenii” numai de ea știute - lăsîndu-i apoi la uscat, tăvăliți în făină, între două foi de hîrtie pergament, undeva, sus, pe un șifonier -, mie îmi revenea plăcuta misie de-a o ajuta la spartul și curăţatul nucilor, pe care apoi le treceam printr-o mașină de tocat ciudată, cu un cilidru metalic perforat, îvîrtit de-o manivelă, din care miejii ieșeau rîșniţi mărunt. Apoi, dintr-un aluat de cozonac, la fel de parfumat și fraged, în ajunul zilei pomenite, bunica îi prepara pe ceilalţi, sfinţișorii, cu forme de păsări, albine sau omuleţi (care-mi plăceau cel mai mult, că aveau „gură”, „urechi”, „nas” dar erau „orbi” și pe care ea îi numea uitaţi). „Da’ de ce păsări, albine și uitaţi, bunică? Și de ce le dai cu miere și apoi cu nucă după ce-s copţi?” „Pentru întîmpinarea primverii, a paserilor cerului, mamă, ca sǎ vină la cuiburile lor ca-n fiecare an. Că fără ele pomii-s pustii și triști. Și a tuturor gîzelor trebuincioase pămîntului, precum îs albinele. Iar ei se ung cu miere ca să trăiască stupii. Cît despre omuleţii ăștia, cum le zici tu, îs întru pomenirea morţilor noștri, mamă, la care anul trecut nu ne-am gîndit sau i-am uitat și au rămas nepomeniţi.” Bunicii i se umezeau ochii ori de cîte ori își amintea și știam bine că dumneaei nu-i uita niciodată pe toţi cei dragi duși dintre noi…

Învăţasem pe de rost legenda celor „40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia”, pe care bunica mi-o spunea în fiecare an în timp ce pregătea măcinicii (așa le spunea dumneaei, nu mucenici!). O povestea frumos, cu lux de amănunte și mult mai tîrziu aveam io s-o citesc (și să-i pricep tîlcul) într-unul din volumele Vieţilor sfinţilor pe care l-am găsit cotrobăind printre cărţile ei vechi…

După ce toţi măcinicii erau gata (cu nucă, zahăr tos, rom, scorţișoară și coajă de lămîie rasă deasupra), bunica îi ducea la bisericǎă (la Sf. Gheorghe Vechi, în capătul Bulevardului Independenţei) la sfinţit, după care o însoţeam la cimitir, la „Bolovani”, unde aprindeam lumînări și tămîie la mormintele celor trecuţi la cele veșnice iar apoi, la întoarcerea acasă, după ce-i împărţea împreună cu alte bucate vecinilor și rudelor, ne așezam la masă și abia atunci celor ai casei le era permis să-i mănînce. „Bunico, am auzit că e bine ca fiecare să bea patruzeci de pahare de vin sau de rachiu și că după fiecare pahar să se felicite unii pe alţii”. „Da, așa ai auzit tu? Uite, tac-tu mare, deși n-a auzit nicăieri treaba asta, a început, dis-de-dimineaţă, să se ciritisească* în beci cu fină-su’ Fănică, nu cumva să le-o ia cineva înainte, hehehe…  Hai, du-te și cheamă-i la masă, că io cred că le-ajuge cît cîrmîz au leorpăit, și-apoi îs oameni bătrîni, ce Doamne, iartă-mă, și le ia vinu’ glagoria**!”

(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* să se felicite  

** mintea

(text publicat la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-incaii/ și în ediţia tipǎritǎ, an VIII, nr.388, 8-14 martie 2013, p. 10)

Mahalagii au fost, mahalagii sunt încă…(I)

I-am luat rochie de tafta,

Papucei de catifea,

și-am dus-o prin mahala

ca să vază cine-o vrea

că e amureaza mea.

Miron Radu Paraschivescu

(„Cîntic de of și dor”*)

Sunt foarte mulţi aceia care, atunci cînd vor să apostrofeze pe cineva că e prost crescut, cu alte cuvinte că e bădăran, vulgar, grosolan, mojic, tupeist (obraznic, impertinent, adicătelea), că are sămînţă de scandal, că e bîrfitor şi ordinar, mitocan sau moftangiu (cum îndeobște îi numea pe împricinaţi, genialul nostru concitadin Caragiale), îi arunca-n obraz, luînd-o pe scurtătură, vorba mahalagiu. Fără să știe ei prea bine care-i treaba cu acest calificativ, de unde se trage și ce vrea să spună el, bref, cu ce se „mănîncă” el şi-n ce scop.

Cuvîntul provine din familia lexicală a substantivului mahala, intrat în limba română pe ușa din faţă– ca multe altele asemenea lui - pe filieră otomană (mahalle), însă pentru „tradiţionalii” noştri pretenaşi de la Stambul înţelesul acestuia nu era nici pe departe acela dat de anglicismul ghetou sau franţuzismul bidonvil: adică de cartier sărăcăcios şi mărginaş al unui oraş, de periferie sau suburbie insalubră (la propriu şi la figurat), locuit/ă în genere de o populaţie pauperă și de condiţie socială precară – paria, cum li se mai spune pe alte meleaguri sau drojdia societăţii, mai pe româneşte – cu un comportament necivilizat, grobian şi care loc este condiderat a fi, de regulă, epicentrul generator al fenomenlor infracţionale şi al altor manifestări anti-sociale. Nu, nimic din toate acestea ci, pur şi simplu, accepţiunea termenului era/este aceea de cartier – fără nici o referire la nivlul de trai sau „apucăturile” mai mult sau mai puţin „ortodoxe” ale băștinașilor  – înţeles exclusiv ca o formă de organizare administrativ-teritorială cu tot ceea ce decurge din asta. Dacă la originile sale mahalla turcească desemna o „aşezare de oameni care locuiesc în corturi”, în care toţi vieţuiau laolaltă, neexistînd, aşadar, un centru şi o margine (singurele excepţii constituindu-le adăposturile liderilor micii comunităţi, plasate la „mijloc”, exclusiv din motive de siguranţă şi mai puţin de ierarhie socială) pe măsura trecerii timpului, odată cu apariţia caselor şi a tot ce ţine de ceea ce astăzi numim urbanism (străzi, canalizări, alimentare cu utilităţi, prăvălii, sedii de firme, clădiri administrative etc.) în paralel cu apariţia şi dezvolatrea a ceea ce cu un termen generic îl reprezintă păturile sociale (recte „domninatorii” şi „dominaţii”), treptat el a căpătat o conotaţie pregnant peiorativă, cu trimitere la un areal populat cu indivizi de joasă speţă, frizînd lipsa unei elementare educaţii şi/sau civilizaţii.

În cele ce urmează voi vorbi, nu prea mult, să nu plictisesc, despre mahalaua de ieri și mai ales despre cea de azi. De la noi, din Romînik, în general și din Ploesci, în special, pentru că, neavînd cunoștinţe bazate despre mahalalele de pe alte coclauri și amăreștenii care le populează, vorba-aia, nu poci pen’ ca să mă pronunţ. (va urma)  

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Din volumul „Cîntice ţigănești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

(text apărut și în http://www.altphel.ro/, ediţia tipărită, an VIII, nr.387, 1-7 martie 2013, p. 10)

Creme, vǎpsele, farduri (7)

„Progres, mare progres, n-avem ce zice!

Dar și lichele multe…” (Caragiale)

Scrisori intersectate (2)

„Dragul și bunul meu prieten Bogdan,

O sǎ zici cǎ am înnebunit subit dar trebuie sǎ-ţi spun ceva ce am pe suflet de ani de zile, cu-atât mai mult cu cât știu cǎ tu nu ai nici cea mai micǎ vinǎ. Dacǎ ar fi sǎ facem o listǎ sumarǎ a scriitorilor prahoveni contemporani care au o operǎ validǎ, confirmatǎ, de exemplu, de premii literare importante (Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor etc.), de cronici și recenzii favorabile semnate de nume ilustre, ai vedea cǎ lista respectivǎ este destul de micǎ. Pe lista aceea însǎ, fǎrǎ modestie o zic de data asta, mǎ aflu și eu. Ei, bine, crede-mǎ, deși noi toţi înaintǎm în vârstǎ astfel încât mai toţi activiștii culturali prahoveni sunt în prag de pensie, inclusiv directorul bibliotecii Iorga, niciodatǎ eu nu am fost inclus într-un nomenclator al scriitorilor cu care Prahova sau Ploieștiul se mândrește, niciodatǎ nu am fost invitat la egalitate cu alţi confraţi la întâlnirile de înalt nivel, cultural vorbind. Mǎ simt, de aceea, profund jignit ori de câte ori sunt invitat ca simplu spectator, laolaltǎ cu liceenii orașului, la o întâlnire cu scriitori români, care imi sunt colegi de breaslǎ și unii chiar buni prieteni, câtǎ vreme firesc ar fi sǎ fiu invitat ca scriitor și sǎ figurez pe afișe, cu onorabilitate.

Te rog sǎ transmiţi fǎrǎ nici un fel de problemǎ aceastǎ mâhnire a mea oficialilor, amfitrionilor dar și spectatorilor de azi (poţi sǎ printezi și sǎ citești acest mic text celor prezenţi) și, pe de altǎ parte, sǎ-i îmbrǎţișezi cu drag pe toţi prietenii mei scriitori, oaspeţi ai Ploieștiului, de a cǎror operǎ eu sunt cu-adevǎrat mândru. Repetând (dacǎ mai era cazul) cǎ aceste stupide și chiar copilǎrești rânduri nu reprezintǎ nimic personal în ceea ce te privește, te îmbrǎtișez cu prietenia frǎţeascǎ pe care mi-o știi de o viaţǎ,

Ioan Mihai Cochinescu

1,vineri, februarie, 2013"

Foto: moaradehartie.ro

Dragule,

În primul rând te rog sǎ scuzi întîrzierea – pardonabilǎ, sper – cu care-ţi rǎspund și modul acesta inedit în care, iatǎ, îţi scriu dar motive independente de voinţa mea m-au împiedicat s-o fac mai degrabǎ. În schimb, în ziua cu pricina, în care amicii noștri scriitori au fost oaspeţii Ploieștiului, mai corect spus ai bibliotecii „Nicolae Iorga”, invitaţia de a participa la acea întîlnire cu ei ţi-am fǎcut-o din parte-mi, fiind motivat exclusiv de gândul la prietenia care te leagǎ de-o viaţǎ cu Florin Iaru. Altfel, te rog sǎ mǎ crezi cǎ, dacǎ el nu și-ar fi confirmat prezenţa, nu te-aș fi invitat, știindu-ţi foarte bine poziţia vizavi de asemenea „manifestǎri culturale” și modul total pompieristic în care culturnicii ploieșteni le organizeazǎ și promoveazǎ. Nu te-am anunţat mai din vreme deoarce și eu aflasem cu doar cîteva ore înainte, în dimineaţa zilei în care urma sǎ aibǎ loc întîlnirea. Cum de altfel avea sǎ-mi mǎrturiseascǎ și Florin Iaru, care și el, atenţie, aflase cǎ va veni la Ploiești tot în cursul acelei dimineţi!!! De necrezut, nu? Iatǎ un lucru care spune totul despre modul în care sunt încropite astfel de șușanele (iartǎ-mi calificativul, poate prea aspru dar altǎ vorbǎ mai potrivitǎ n-am  gǎsit!), în care invitaţi de marcǎ precum au fost și cei de acum, sînt puși în situaţia absolut jenantǎ de a vorbi în faţa unor scaune goale sau, în cel mai fericit caz - așa cum s-a întîmplat acum - în prezenţa unor liceeni aduși cu japca, sǎracii de ei și puși sǎ asculte niște oameni despre care nu cǎ nu prea știau cine sînt și cu ce se ocupǎ, ci habar n-aveau cǎ existǎ pe pǎmînt!

Bref, am tipǎrit rîndurile trimise de tine (în patru exemplare!) cu gîndul sǎ le înmînez invitaţilor și amfitrionului întîlnirii, directorul bibliotecii Iorga și dupǎ aceea sǎ le citesc în faţa asistenţei. Dar vǎzînd ce atmosferǎ de oha este în salǎ, mi-am dat seama cǎ gestul meu ar fi avut același efect cu acela al unei frecţii la un picior de lemn și, prinzînd un moment în care Florin Iaru a ieșit din salǎ, m-am dus dupǎ el și i-am înmînat scrisorica ta, schimbînd și cîteva cuvinte cu el. Dupǎ care am plecat. Așadar, te rog sǎ nu fii mîhnit din pricina faptului cǎ nu ţi-am îndeplinit rugǎmintea, întrebǎndu-mǎ, aidoma lui Cassius: cui bono? Sper ca Florin sǎ fi citit rîndurile tale și sǎ fi tras, la rîndul lui, concluziile firești.

Sînt perfect de acord cu ceea ce-mi scrii și-ţi împǎrtǎșesc mîhnirea. Din pǎcate, alǎturi de tine, mai sînt și alţi scriitori ploieșteni la fel de valoroși (Florin Toma și Lucian Vasilescu sînt doar doi dintre cei care-mi vin acum în minte) care nu intrǎ în colimatorul acestor mamuţi nǎpîrliţi și sastisiţi de prea îndelunga ședere în jilţurile lor directoriale, pe care tu îi numești prea blînd, „activiști culturali”. Dar, io cred cǎ nu mor caii cînd vor câinii și ǎștilalţi, parafrazînd vorba lui Nichita Stǎnescu, vor rǎmâne activiști toatǎ viaţa iar noi scriitori toatǎ moartea…

 Cu aceeași nesmintitǎ iubire, al tǎu, dintotdeauna,

Bogdan 

28, joi, februarie, 2013

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa http://www.altphel.ro/category/cultura/texte-cu-elice/ și în ediţia tipǎritǎ, an VIII, nr.388, 8-14 martie 2013, p. 23)

(text 

(sursa foto: vrn.ro)

Ouǎ de fluturi și alte gulgute umanitare

Octombrie este, prin excelenţǎ, luna marilor pelerinajele naţionale (prilejuite de sărbătorirea Sfîntei Parascheva şi a celor doi Dumitru) care, ca în fiecare an, ne aduce în faţă imaginea tristă a mii de români dezabuzaţi, minţiţi, furaţi, sărăciţi, bolnavi, disperaţi, debusolaţi, umiliţi, veniţi din toate cele patru zări, să se calce în picioare - după ce şi-au atins hainele şi portofelele de raclele cu moaşte sfinte – lîngă cazanele cu sarmale, căutîndu-şi o iluzorie vindecare (= mîntuire, pre greceşte) a suferinţelor care le macinǎ trupurile și sufletele urgisite. De fiecare dată, aceste jalnice imagini, care fac zile-n şir obiectul predilect al canalelor de ştiri însoţite de comentarii docte slobozite de mari „teologi creştini” precum Gigi Becali sau Marean Vanghelie, îmi întǎresc convingerea că habar n-am ce este Biserica. În schimb, parafrazînd vorba înţeleaptă a unui filozof, voi îndrăzni a spune cîte ceva despre ce n-ar trebui ea să fie. O voi face in extenso într-un articol viitor, acum mă voi rezuma doar la a da cîteva mici exemple (edificatoare, vreau sǎ cred, în sprijinul demersului meu) de ceea ce n-ar trebui să facă slujbașii Bisericii noastre, „păstorii de suflete” cum prea frumos li se mai spune, care în loc să tămăduiască şi să călăuzească sufletele rătăcite ale membrilor „turmei” lor, întru dreapta şi adevărata lor mîntuire, le cer doar supuşenie oarbă, confundînd impardonabil umilinţa cu smerenia. Pentru că, în fond, cum pot fi traduse acele căderi din condiţia umană prezentate în imaginile despre care pomeneam mai sus, dacă nu o umilire fără margini a acelor năpăstuiţi, care după ce pǎrǎsesc biserica se îmbulzesc pentru un blid cu mîncare? Mai scunzii sau mai înalţii (în rang) slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, aglutinaţi în soboare cu atît mai mari cu cît „acţiunea” e mai importantǎ, nu scapă nici un prilej de a se da în stambă (a se citi: „slujbe”, „binecuvîntǎri”, „prînzișoare cu rugǎgiuni”, „sfeștanii” etc.), profitînd la maximum de orice se ivește, dînd cu Doamne ajutǎ și aruncînd tot felul de gulgute în stînga și-n dreapta, fǎrǎ nici o noimǎ, la tot soiul de manifestări, care de care mai uşchite după fix: ianugurări de sedii de firme, de telegondole, de stadioane ori sǎli de sport, de șosele și poduri, statui și parcuri dar și la toatǎ gama de sindrofii ale mai marilor zilei, încît mi-e tot mai greu sǎ inţeleg raţiunea de-a fi a Bisericii, al cǎrui mesaj e tot mai palid și mai neconvingǎtor în timp ce prestaţiile ei în lumina reflectoarelor rampei vieţii laice sînt, pe zi ce trece, tot mai vizibile. Și vrednice de rîs, precum sînt și cele ce urmeazǎ. 

(sursa foto:newsbucovina.ro)

„Oul lui Flutur” vs „Ouălele lui Năstase”. Cel mare ou tradiţional din lume (recunoscut de „Guinness World Rrecord” și intrat în folclorul nostru urban sub denumirea „Oul lui Flutur”) a fost ridicat în centrul Sucevei, fiind confectionat din fibră de sticlă şi avînd următoarele dimensiuni: 7,25 metri înălţime, un „diametru” de 4,6 metri şi o greutate de 1,8 tone. A fost decorat cu desene tradiţionale româneşti imprimate pe autocolant. Apoi a fost sfinţit, primind și binecuvîntarea unui sobor de preoţi (în frunte cu venerabilul arhiepiscop Pimen al Sucevei şî Rădăuţilor), fiind amplasat în centrul oraşului, în entuziasmul general al celor prezenţi la acest sui-generis numǎr de circ. Păi, în faţa unui astfel de „monstru avicol” artificial, bietele ouǎ naturale, devenite celebre prin exortaţia caustic-mobilizatoare a ex-premierului Adrian Năstase de a fi numărate, au fost pur şi simplu umilite şi reduse la meschina condiţie – prin dimensiuni dar mai ales prin semnificaţie - de ouă de guguştiuc! 

(sursa foto: newsbucovina.ro)

Pască à la Rǎdǎuţi, conform STAS - B.O.R..

În aceeaşi ogradă bisericească a părintelui Pimen însă la Rădăuţi – tot Moldova a fost fruncea şi de data asta, ar zice cu năduf bănăţeanul!– a fost confecţionată şi cea mai mare pască dupǎ o reţetǎ bǎștinașă, evident. N-aţi auzit de asta? Pǎi nici specialiştii celebrei instituţii de colecţionat recorduri zǎrghite, „Academy World Rrecord”, veniţi să omologheze minunea, nu auziseră, de vreme ce nimănui, pînă la vajnicii urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan Cel Mare (şi Sfînt, să nu uit, cǎ mǎ afurisesc preasfinţii!), nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Mult mai mare decît roata oricărui car, pasca preparată de cinci patiseri şi patru bucătari dibaci a avut 2,5 m în diametru şi peste 150 de kilograme. Tot preacuvioasele feţe bisericeşti prezente la eveniment au fost cele care, în ciuda altor voci care susţineau că pasca trebuie să fie pǎtrată sau dreptunghiulară, au decis  că ea va fi rotundă, cu o cruce la mijloc şi un inel pe circumferinţă (ambele din acelaşi aluat), pentru că aşa glăsuieşte tradiţia. Pasca a fost sfinţită şi apoi împărţită în prima zi de Paşti, primind şi o diplomă pe care scrie „Cea mai mare din lume (Easter Bread with Cheese)”. Atfel am aflat că există „tradiţii”, practic pentru orice, inclusiv pentru modul în care trebuie să arate o…pască! 

(sursa foto:townhall.com)

Colivă pentru Decebal.

Cea mai mare colivă din lume, cîntărind peste 2 tone, a fost pregătită la Orăştie, în cadrul unor „complexe manifestǎri” („Zilele Daciei”) cluul fiind comemorarea a 1900 de ani de la moartea regelui Decebal (în cadrul unor manifestări megalomane, pentru care ar plesni de ciudǎ însuși Ceauşescu), un ghiveci inept organizat de douǎ fundaţii ardelene cu nume de echipe de fotbal din divizia judeţeanǎ („Dacia Braşov” şi, „Dacia Revival”). Coliva a trebuit sǎ aibǎ peste 2 tone pentru a fi omologatǎ ca record, pentru cǎ japonezii facuserǎ înainte una cu acest tonaj, cu ocazia comemorǎrii victimelor de la Hiroșima și Nagasaki. Coliva s-a fǎcut şi a fost așezatǎ în faţa statuii lui Burebistǎ, unde a fost sfinţitǎ de un sobor de 20 de preoţi, asistaţi de reprezentanţi din alte 40 de parohii din zonǎ și, în prezenţa unei numeroase asistenţe (gurile rele spun cǎ ar fi fost vreo 20.000 de cetǎţeni strînși pe-acolo), ea a fost omologatǎ, spre marea satisfacţie a celor prezenţi. Nu se știe însǎ cîte persoane au apucat sǎ guste din ea în cadrul acestei minunate „Daciade” post-revoluţionare și nici nu s-a cîntat „Veșnica pomenire!”, deoarece participanţii la lucrǎrile celui de-al șaptelea „Congres Dacologic” (desfǎșurat printre picǎturi) au considerat cǎ funebra melodie nu e de sorginte precreștinǎ. Amin! 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Creme, văpsele, farduri (6)

Ilfov şi Petrov. Pe net circulă de-o vreme această miştoacă „perlă” anonimă. Oare autorul ei să fie un proaspăt picat la bac-ul de anul trecut sau mai degrabă un profesionist (anonim) al butadelor? Dumnezeu ştie... În schimb, într-o revistă culturală cu ştaif (nu-i dau numele din pricina respectului pe care încă i-l port) citesc o ştire (nesemnată) în care autorul anonim o ţine gaia-maţu’, comentînd isprăvile galonatului campion de ciclism... Louis Armstrong! Cum numele apărea astfel de cîteva ori în cuprinsul textului, orice greşeală de corectură era exclusă... Aştept cu nerăbdare ştirea bombă despre concertul pe care-l va susţine pe Lună, trompetistul Lance Armstrong! La cît de mediatizate au fost în ultima vreme amarele veşti legate de retragerea tuturor titlurilor şi premiilor campionului la ciclism (din pricina dopajului dovedit) Lance Armstrong şi a morţii cosmonautului octogenar Neil Armstrong (primul om care a păşit pe Lună în 1966) mă cuprinde brusc amocul la gîndul că redactorul prestigioasei reviste a putut comite o asemenea gafă impardonabilă... „O.M.G.!” şi-ar fi spus, crucindu-se, regretatul muzician şi trompetist de geniu Louis „Satchmo”Armstrong, la citirea unei asemenea trăznăi...

O.M.G. Pot să pariez că puţini dintre dvs, iubiţii mei cetitori, ştiti ce reprezintă „sigla” O.M.G.. Nici io n-am ştiut pînă deunăzi, dar nu m-am lăsat pînă ce n-am dezlegat misterul, cu „tupeu obraznic”, cum se spune pe la noi, punînd pe şleau întrebarea amicului Goagăl... Încercasem pînă atunci tot soiul de căutări folosind cuvinte cheie de genul Organizaţia Mondială a  Gentlemanilor, a Graşilor, a Guşaţilor, a Guralivilor, a Mamelor Gravide, a Guguştiucilor a etc. etc. etc., trecînd apoi la Organisme Modificate Genetic şi ajungînd la alte comitete şi comiţii, care de care cu nume mai uşchite de pe fix. Însă ioc, vorba investitorului turc! Asta pînă în clipa în care, un forumist simpatic şi cam slobod la tastatură, mi-a luminat neuronii capului: „Noooo, bade, lasă-mă-n durerea mea cu găselniţele matale! E din ingliş, bre moşule, şi vrea ca să zică Oh My God!(pre româneşte O, Doamne!- n.m.). Ţi-am zis-o aşa din prima, ca să nu-ţi mai forţezi muşchii cheliei, că miroase pînă la mine a creier prăjit!… Ai priceput care e şpilu’, tataie? Se vede treaba că nu le ai nici cu engleza nici cu prescurtările astea de pe forumuri şi mess-uri, hăhăhă…” Am mulţumit amicului (anonim) virtual de pe forum pentru lămurire şi, fără să mai dezvolt subiectul - deşi taaaaare mă mîncau buricele deştelor pe tastatură să-i dau puţin restul ipochimenului - am lăsat-o baltă, gîndindu-mă că, le-oi fi avînd, nu le-oi fi avînd io cu engleza dar cu prescurtările din ea, chiar că sînt complet p-afară. Başca ălelalte abrevieri din conversaţiile internauţilor (alea scrise, evident), care cred că sînt pe cale să nască un nou limbaj... Dacă nu cumva l-or fi şi născut între timp şi io habar nu ştiu!

Yehuda Elkana (1934-2012): 

„N-am decît un singur secret: credinţa sinceră că 95 la sută din ceea ce ni se întîmplă nu trebuie luat prea în serios.” (apud Andrei Pleşu,

„Yehuda Elkana”, în „Dilema Veche”, nr. 450/2012)

U.A.P. Că tot am adus vorba despre sigle. Cine nu ştie că U.A.P. înseamă „Uniunea Artiştilor Plastici”? Io, unu’, de cînd am auzit pentru prima dată sintagma asta „artişti plastici” (care îmi sună alăturea cu drumul rău de tot) nu contenesc să mă tot întreb: oare de ce aceia care au botezat instituţia nu i-au zis pur şi simplu Uniunea Plasticienilor din România (mai cu seamă că de pe la sfîrşitul anilor ’60 ai secolului trecut apăruse şi o fabrică avînd aceeaşi siglă: Uzinele de Autoturisme Piteşti)? Nu că aş avea ceva cu numele breslei lor dar parcă plastician sună mai altfel, mai artistic, mai şic, nu? Păi atunci, am putea, bunăoară, să-i numim şi pe  chirurgii care ne îndreaptă cu bisturiul meclele şifonate, „chirurgi plastici”, nu? Chestia asta cu „artişti plastici” îmi aminteşte, invariabil, de un anunţ citit cu ani în urmă la mica publicitate în care nu-ş’ ce firmă angaja, nici mai mult, nici mai puţin, decît „sudori electrici şi cu gaze”! Iar deunăzi citeam, reprodus într-o revistă, un anunţ de mică publicitate, în care o firmă racola muncitori specialişti, printre care şi un „strungar paralel, oriunde în ţară”. Mai că-ţi vine să te întrebi tăcut, în sediul conştiinţei (vorba lui Marin Preda) via Caragiale: care va să zică paralel, da’ paralel cu ţe, neicusorule-puicusorule? 

Safta Varlam şi Neagu Djuvara
(sursa foto: www.ele.ro)

.Neagu Djuvara (istoric, 96 de ani): „Nu e bine ca un bărbat să fie prea dornic să-i facă plăcere femeii, pentru că ea devine tiranică în mod instinctiv şi, uneori, ajunge chiar să-l dispreţuiască pe partener. Aşa că trebuie să păstrezi, ca bărbat, o oarecare măsură. Dar, repet, la modul general, băieţii de pe vremea mea erau foarte atenţi la dorinţele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coadă de mătură, n-o vedeau ca pe-o persoană căreia să-şi permită să-i comande: 'Hai, treci în pat şi gata!' ”. Ştiiiiiiie (moş)Neagu ăsta uns cu toate alifiile ce spune, he-he-he...

© Bogdan-Lucian Stoicescu