Hai-hui printre cuvinte (2)

[la ce mă gîndeam io, chiar azi,
aşezat pe un scaun de plastic, pe o terasă pustie, sub un soare blînd de noiembrie, cu un pahar gulerat de bere în faţă, fumînd? aşadar, la ce mă gîndeam io, mă întreb? la faptul că-mi place atît de mult toamna, de parcă-aş fi unul din fiii dumneaei…deşi-s născut primăvara, un anotimp stupid, care niciodată nu mi-a spus nimic… şi mă mai gîndeam io că mi-ar plăcea ca tot într-o asemenea zi de toamnă (fierie, aguridie şi blegurie şi depărturie, cum mi-a descris, odată, de mult, Mihaela, o zi precum aceasta...), cînd va fi să fie, să plec io dincolo, învelit în frunze arse de brume, arămite de soarele de peste an, amirosind a fîn şi-a alte ierburi amare, necunoscute, misterioase, neştiute…

mi-am cumpărat cărţulia (jurnalul lui Pavese, Il mestiere di vivere), zic, pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu mi-a mai venit înapoi (ştiu cîteva asemenea persoane “respectabile” care, de-a lungul timpului şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi “uitînd” să înapoieze)... o citisem de cîteva ori, la creion, îmi scosesem şi note, o ştiam aproape pe de rost... îmi plăcea enorm individul ăsta despre care atunci ştiam extrem de puţine lucruri... printre care şi acela că sfîrşise, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a unui hotel de mâna a treia. chestie de opţiune, îmi spuneam io atunci… mult mai tîrziu, peste ani, cînd io însumi aveam să trec printr-o perioadă întunecată, grea, ca de plumb, generată îndeosebi de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, că nu înţelesesem absolut deloc gestul lui... mi-am citit din nou însemnările... voiam cu ardoare să recitesc volumul însă nu era de găsit...
...în urmă cu ceva timp, l-am văzut şi l-am cumpărat... însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge nicicum da capo al fine. cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin… aşa cum fac, de altfel, şi cu Biblia… mi-e de ajuns aşa… nu mai pot altfel…

azi, stînd io singur la o bere, pe scaunul meu de plastic, pe terasa aia pustie, mîngîiat de razele soarelui blînd, am scos cartea din geantă şi am dschis-o din prima la pagina 116 (o avea vreo semnificaţie numărul acesta? habar n-am!)].

Zice Pavese în MESERIA DE A TRAI (jurnal, 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005) la pagina aia:

,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetătean onorabil – n.m.), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva…”

Şi încheie implacabil:

“Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.”

[îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. îndeosebi cele privind păstratul unei femei... cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... în lumea asta a noastră mustind de pragmatism... de interese de tot felul... lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate şi io am pierdut. şi după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: “ia să mă las şi io păstrat!”... ceea ce am şi făcut... cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat... cine nu, nu... anii au trecut, pierderile au continuat... însă cu o frecvenţă mai mică, parcă... pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze... şi m-a păstrat... n-a fost uşor... nu e uşor, pe bune... un lucru însă e cert. şi anume faptul că nici pînă in ziua de azi nu cred că am dobîndit abilitatea, însuşirea, naiba s-o ia cum s-o numi, de-a fi un “om practic”… de-a trata viaţa practică nu ca pe o abilitate ci ca pe un sumum de abilitaţi... îmi lipseşte pur şi simplu funcţia care să creeze “organul” generator de abilităţi... drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care “s-au aranjat regeşte”, fără pizmă, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege... ]

[maestrul se joacă aici... păi sigur... oare “sacramentala abilitate a logodnicei” nu este cumva o armă cu două tăişuri? nu se dă iubitului, acesta o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... dincolo de tenta uşor ludică a gîndului, rămîne paradoxul, precum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...]

Bogdan Stoicescu

Hai-hui printre cuvinte (1) Spune Gheorghe Crăciun în TRUPUL ŞTIE MAI MULT (Fals jurnal la Puppa Russa,1993-2003, ed.Paralela 45, 2006): “Orice activitate este sinucigaşă. (…) Mă gîndeam, fireşte, la scris, spaţiu în care mă simt bine doar atunci cînd mă abandonez în păienjenişul lui de potenţialități.” “Scriu ca să nu mă sinucid, s-ar spune. Cînd, în realitate, adevărul e exact invers. Scrisul e adevărata sinucidere, mai precis o continuă agonie sinucigaşă. Dar nu acelaşi lucru este orice activitate? Omul se abandonează în muncă. Cine ar putea iubi această pedeapsă? Şi atunci – tocmai pentru a uita că ea e o pedeapsă – abandonul, pierderea, depersonalizarea prin muncă, în muncă, abrutizarea conştientă, un mod de a-ţi omorî, pe cît se poate, conştiinţa.” [Vezi acel text formidabil al lui Cioran. Cu siguranţă Crăciun citise acel text dar el simte altfel, percepe altfel truda lucrului. Probabil şi pentru că în ianuarie 1996, data la care el scria acele rînduri, moartea îi trimitea şi lui primele semne, vestindu-l că-i dă tîrcoale. Trupul lui începuse deja apriga bătălie cu moartea, cu mult înainte ca el să-şi dea prea bine seama de faptul că moartea îl vorbeşte de rău ( parafrazîndu-l pe Nino dintr-un tulburător poem)... Cum cine ar putea iubi această pedeapsă??? Păi, în primul rînd, chiar tu, “pedepsitul” care scrie pentru a-şi omorî conştiinţa, nu? Altfel de ce-am mai scrie?]. [Scrisul ca pedeapsă? În altă ordine de idei, ar putea fi chiar un titlu frumos... Dacă trăiam în urmă cu 2000 de ani, pe vremea cînd cutuma (impusă oare de credinţă?) era să rîzi la propria-ţi moarte (ori de propria-ţi moarte?cine poate şti?...), aş fi putut scrie liniştit, în limba aceea neştiută, “Viaţa ca o pedeapsă”, că n-ar fi sărit nimeni să mă beştelească de patetismul zicerii...]. [Tocmai ce terminasem de scris rîndurile de mai sus, cînd ochii-mi citiră acest gînd al germanului Gerhart Hauptmann (Nobel pentru literatură în 1912; stranie coincidenţă, era exact anul in care, în exilul său berlinez, în iunie, murea Caragiale...):”Moartea este cea mai blîndă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne; cel mai greu este să supravieţuieşti”. Frumos spus... Şi foarte în context cu filozofia tanatică a strămoşilor noştri, pentru care moartea reprezenta, cu siguranţă, actul final, eliberator, al unei existenţe zbucuimate...] [Cît despre sinuciderea prin scris... Ce moarte plăcută!]

Bogdan Stoicescu

Să fim seducători…

Pentru Andreea G.

Într-o noapte, în dormitor, se aude un foşnet abia perceptibil: fîş, fîş, fîş… ”Ce se întîmplă, draga mea?”, întreabă neliniştit soţul,
privind spre şifonier, de unde părea că se aude foşnetul cu pricina…
“Ce să fie…”, îi raspunde somnoroasa consoarta… ”Ni se demodează hainele…”

N-aş putea spune că-mi lipseşte un oarece simţ al esteticului. Nu. Însă, departe de mine gîndul c-aş putea ajunge, vreodată, măcar un pui de specialist într-ale modei... Fashion-ului, cum i se zice pe alte meleaguri... Dar cum îmi place al naibii să observ ce se întîmplă în juru-mi, îmi las – dacă nu chiar tot timpul – destul de des, oricum, afurisitele-mi de retine agresate de tot soiul de imagini, una mai pitorească decît alta şi pe care, evident, nu le pot trece cu...vederea!

“Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!” sună o zicere băştinaşă, aidoma multor altora, care conţine condensată o importantă doză de adevăr. Însă pe cît de bine cunoscută e zicerea, pe atît de vag previzibile bănui că ar putea fi reacţiile Prea Bunului la vederea a două picioare de duducă - frizînd perfecţiunea! - coborînd dintr-o fustişoară – mai mult guleraş! – în doi bocăncei (cu tălpi groase, cît mai grose, “ortopedice”), butucănoşi, ţapeni, minereşti... Cert e doar faptul că o asemenea ţinută – la care s-ar mai putea adăuga, la întîmplare...ăăă... să zicem, un picuţ de tricouaş lăsînd cu generozitate vederii un buricuţ sexy, micuţ-micuţ, bătut cu diamantuţ (scuzat fie-mi abuzul de diminutive!) – devenită de mult un fel de uniformă sui-generis, păleşte doar în faţa alteia, infinit mai pitoreşti: aceleia a două chivuţe tăifăsuind în faţa unei case, pe-o ulicioară, în amurg, într-o mahala oarecare, unde paşii mă poartă cînd şi cînd, în căutarea unui maidan prevăzut cu un alt fel de dragoste... Cu părul sărmăluit pe bigudiuri – mai mult sau mai puţin camuflat sub vreo basma ori vreun batic, musai înflorate – ele, chivuţele, aruncă galeşe ochiade trecătorului meduzat la vederea roşului nebun al rozelor imprimate per tujur pe capoatele de satin. Simţindu-se privite pe de-a-ntregul, doar degetele de la picioare le freamătă, excitate de-o tainică plăcere, cu tot cu unghiile lor roşii-roşii, uşor cojite, în papucii de plastic, de aceeaşi culoare cu a rozelor satinate. Trecătorul ambetat va uita cu greu idilica imagine, din care nu puteau lipsi doi bărbaţi cu braţe tari – cu siguranţă consorţii madamelor de mai sus – purtători a două pijamale dungate vertical şi de culori diferite (evident!), războindu-se într-o partidă de table, în curte, la umbra unei bolte de viţă, cu şpriţuri reci la îndemînă şi chibiţaţi de un cotoi, jumătate alb, jumătate plictisit, parcă, de propria-i viaţă, torcînd tolănit alături. Eeeeee?

Dar, oare, n-are şi moda nevoie de asemenea locuri pitoreşti în care să-şi etaleze produsele de gang? Ba bine că nu... Caci unde am putea admira mai bine şi mai în voie ultimile “creaţii” gata de imbrăcat (în traducere liberă, prét-à-porter): de la ciorapi şi

pijamale, la cămăşi albe sau colorate – cu mîneci lungi sau

scurte – “prespălaţi” şi sutiene, “egări” şi furouri, tricouri şi

tanga(nezi) de toate tipodimensiunile, dacă nu pe omniprezentele sîrme de întins rufe din curţile caselor şi pînă sus-sus, în balcoanele blocurilor? Adică exact acolo unde, ca-ntr-un film neorealist italian, ele, rufele, răbdătoare stau la soare... Poate doar în vreun talcioc...

Cît de seducătoare poate fi, uneori, moda noastră dragă!...

Nici nu-ţi trebuie cine ştie ce ochi de profesionist ori pricepere să constaţi că în ultimii ani se poartă, practic, orice. Sau, mă rog, aproape. S-ar impune o minimă condiţie: ceea ce punem pe noi să ne mai şi vină, din cînd în cînd, bine... Aşa că, să nu ne mai mire prea mult bocancii asortaţi la o rochie de seară, tricourile (adică t-shirt-uri, cum îndeobşte li se zice dincolo de fruntarii) – negre şi cam lălîi, de pe piepţii cărora cranii fioroase ne aruncă zîmbete optimiste - fluturînd peste bluejeans-ii negri (sic!), tociţi de prea multă purtare sau direct de fabrică şi/sau ascunse sub vestele din piele “cusute” cu ţinte metalice... Şi ca tacîmul să fie complet, nu lipsesc nici eternii “adidaşi”, lanţurile, crucile, mărgelele şi bagatelele, ţarţamurile, inelele de toate diametrele şi grosimile, care de multişor au părăsit degetele, migrînd în lobii urechilor, de unde plecaseră, nu de prea multă vreme, din cauza poziţiei improprii, desueţii cercei care s-au refugiat în locuri mult mai tainice... Adică nu, că în acele locuri au poposit mici diamante (trăiască Swarovsky!) al căror traseu început în nări şi/sau limbă se va sfîrşi Dumnezeu ştie unde...

Să nu uităm nici tatuajele – monocolore pentru calici, full color pentru ăi cu dare de mînă – mai mari sau mai mici, unele adevărate opere de artă – pe bune, am văzut cîteva de m-am crucit, gîndindu-mă numai la chinurile îndurate de posesor – după gustul şi punga purtătorului, plasate pe tot corpul, chiar şi în zone ultrasensibile şi mai ferite vederii. Cît despre picturi pe nudul gol (sic!), ce să mai vorbim...

Ce mai tura-vura, se poartă orice şi oricum. Papuci de plastic şi mătăsuri, imitaţiile de vinilin şi catifelele, taioare şi “blugi” gata tociţi sau rupţi cu ştiinţă chiar de fabrică, dantele şi şlapi, bocanci şi sandale, cozoroace cu ventilator, evazaţi înfloraţi şi bermude multicolore (ehei, unde sînteţi hipioţilor cu flower-power-ul vostru cu tot?), bretele şi berete dar şi băştile, celebrele băşti băştinaşe (cu moţ sau fără), pe care mulţi, tot mai mulţi şi din raţiuni eminamente economice, le poartă măcar şapte ani: doi pe cap şi cinci pe şaua de la bicicletă...

Ce putere colosală de seducţie* poate avea, uneori, moda noastră cea de toate zilele şi nopţile...

*

Spune undeva Emanuel Ungaro: Seducţia este legată de magie sau alchimie, care creează un fel de relaţie socială între două fiinţe, între un bărbat şi o femeie, între doi bărbaţi, între două femei sau între un adult şi un copil. Seducţia este întotdeauna acea dorinţă extraordinară de a pătrunde în fantasmele unei persoane. Fiecare are ceva de spus privitor la acest subiect: nu există legi, reguli, nimic scris. Aerul, privirea spun totul.(...) Cînd lucrez, privesc lumea ca un bărbat, nu ca un designer. Vreau să seduc şi îi dau mijloacele prin care să seducă. Seducţia înseamnă putere. Hainele sînt o expresie a libertăţii corpului. Înainte, totul se ascundea. Acum se vede mai bine imperfecţiunea umană. Deoarece perfecţiunea nu înseamnă, neapărat, seducţie. Seducţia este descoperirea detaliilor interioare.

Bogdan Stoicescu

Jurnal după scrisori (IV) *

9 mai, vineri… Seara. De-abia acum am aflat de la profesorul M. adevăratul motiv al amînării concertului de aseară de la filarmonică: maestrul Ruha şi-a fracturat un picior şi nu a mai putut veni la Ploieşti. Şi cît îşi dorea Mihai Vuluţă “dublul” de Bach alături de Ruha. Ghinion afurisit! Oricum, Mihai ne-a invitat marţi seară, cînd îl vom asculta în “Şeherazada”.
*
Am luat trei albume săptămîna asta: un Mozart (trei divertismente), un Beethoven (sonatele pentru vioară şi pian nr.2, 4 şi 5 cu Dvid Oistrah şi Lev Oborin) şi două simfonii de Şerban Nichifor (un compozitor extrem de original).
*
Dintr-un amplu interviu acordat de Borges lui Jean d’Ormesson, acest mic fragment. De reţinut ideea genială a “posesiunii ideale” (pentru Jurnal de-a buşilea), pe care am simţit-o şi eu acolo, însă dintr-o cu totul altă perspectivă: aceea a sexualităţii, îndeosebi.

Ormesson: Nu credeţi că lumea devine mai bună?
Borges: Nu…
Ormesson: Spuneţi-mi, mai călătoriţi de cînd sînteţi orb?
Borges: Da. Am nevoie să simt lucrurile, aşa cum cumpăr mereu cărţi pe care nu le citesc. Acum o lună am cumpărat o enciclopedie pentru că atunci cînd aveam nouăsprezece ani, am vrut s-o cumpăr dar n-am avut posibilitatea. Acum o am şi cred că aceasta e posesiunea ideală, pentru că nu mai pot s-o citesc.
Ormesson: Vă gîndiţi vreodată la moarte?
Borges: Da, plin de speranţă, deoarece sunt sigur că după moarte nu mai există nimic. Atunci voi fi liniştit, voi fi dat uitării. De cîte ori sunt nefericit, mă gândesc de ce nu mă hotărăsc să mor, totul e atît de efemer. E o consolare mai mare decît să te gîndeşti la nemurire. Nemurirea e o ameninţare.
Ormesson: Aţi avut vreodată gîndul sinuciderii?
Borges: De multe ori, mai ales cînd am fost tînăr. Pentru că la tinereţe, oricui îi place să fie Hamlet sau Raskolnikov. După ce tinereţea a trecut, nu m-a mai bătut acest gînd, pentru că maturitatea şi bătrîneţea oferă anumite avantaje(…)

15 mai, vineri… Sînt puţin mai liniştit, deşi nu mă simt foarte bine. Acum două zile am fost la medic pentru acea “răceală” cronică de care nu mai scăpam. După un control minuţios, diagnosticul a venit implacabil: rinită alergică. Primele recomandări: schimbarea locului de muncă şi încetarea fumatului. Apoi, o listă întreagă de medicamente – în marea lor majoritate sub formă de spray-uri -, aproape toate străine şi, deci, dificil dacă nu chiar imposibil de găsit. Medicul, simpatic şi tare volubil, mi-a spus, “încurajîndu-mă”, că m-am căptuşit cu o maladie incurabilă care, în cel mai fericit caz, poate fi doar ameliorată. Aşa că, de două zile, mă “dedulcesc”, înghiţind zilnic trei tablete de “Zaditen” (un antialergic) şi patru de “Macronil”(un antiinflamator al căilor respiratorii şi biostimulent). Le voi lua timp de 20 de zile. După care, dacă scap cu bine, trebuie să fac o pauză. Vorba meteorologului: ce-o mai fi, om trăi şi-om vedea!

18 mai, luni… Patru zile de şoc medicamentos. Deocamdată, nici o ameliorare vizibilă, doar o buimăceală datorată, probabil, tratamentului. Am terminat de citit Borges iar acum, cu arme şi bagaje am pătruns în teritoriile numite Cortázar. Somnolenţa nu mă slăbeşte, luîndu-mi cîteva din gradele de libertate. Cu toate acestea, am citit prefaţa volumului şi prima povestire. Scot fişe, lectura avansează lent. Mă aşteaptă, apoi, nuvelele lui Dino Buzatti.
*
Mîine începe festivalul internaţional de chitară clasică de la Sinaia. Deşi am primit invitaţie, nu cred că voi putea merge. Poate, cu voia Bunului Dumnezeu, doar la gala laureaţilor.

21 mai, joi… Un apus apocaliptic: discul soarelui, uriaş, ca o imensă lentilă sprijinită de orizont. Aerul roşiatic vibrează, fluidizând contururile. Întreaga fire pare electrizată, încărcată de energii nebănuite, gata în orice clipă să se dezintegreze. Un straniu şi de neînţeles sentiment de nesiguranţă mă copleşeşte, insinuându-mi-se prin toţi porii fiinţei, otrăvindu-mă, lasîndu-mă pradă unei stări confuze, măcinătoare, un rău malign, imposibil de înlăturat. O deznădejde, mai presus de orice…

22 mai, vineri… Un zgomot şi o mizerie greu de imaginat, imposibil de descris în cîteva cuvinte. Şobolani peste tot. Un foşgăit perpetuu, o colcăială generală, am senzaţia cumplită că sînt singurul prizonier al unei planete stăpînite de libidinoasele creaturi. Sînt peste tot: pe mesele slinoase, pe dulapurile de fier – eternele “fişete” – pe pervazele unor foste ferestre… Au trasee bine stabilite, pe care le respectă cu stricteţe, adevărate canale de comunicare, care conduc la zeci de găuri ce au tarnsformat pereţii în şvaiţer. În vestiarele bărbaţilor cred că sînt generaţii, asta dacă ar fi să mă iau numai după dimensiunea lor. Paradoxal, la început îmi făceau greaţă. Mi-era chiar teamă de cei mai mari – care atingeau binişor dimensiunea unor pisici zdravene -, care mă urmăreau din priviri cu atenţie, atunci cînd mergeam la “duşuri” să beau apă. Apoi, încet-încet, m-am obişnuit cu ei – şi, evident, ei cu mine! -, aşa încît prezenţa lor, treptat, a început să nu mă mai deranjeze. A intervenit între noi chiar un fel de “toleranţă” tacită. Sînt paşnici, doar uneori, cei bătrîni îi mai chelfănesc pe cei tineri, pentru vreo coajă de pîine ori vreun rest de mîncare. Cu toate că muncitorii le lasă suficientă hrană pentru a nu se bate între ei. Pentru că aceste respingătoare vietăţi reprezintă doar “barometrul” nostru în caz de avarii ori, ceea ce se întîmplă destul de des, scăpări de gaze din instalaţii. Ei fug primii şi noi după ei. Se impune, deci, o convieţuire paşnică. Nu după mult timp mi-au devenit chiar simpatici, pe mulţi dintre ei recunoscîndu-i chiar după “nume”, deoarece băieţii, de-a lungul timpului, i-au botezat: Jim, Bazil, Vili, Moşu’, Ţurca etc.
*
“Un şurub poate fi un rebut. Dar un transatlantic?”(Bogza în “Trapez”). Dar un om?
*
“Când o să vii păşind înalt prin rouă/O palidă lumină m-o trezi/ Prin muzicile unei toamne–n care plouă/Am să tresar cînd luna va ieşi/Dintr-o tăcere stranie şi nouă.//Am să te-adun cînd somnul meu senin/Din aripi nevăzute o să bată/Într-un mesaj de frunze de pelin/În care stă de veacuri desenată/Făptura ta şi pasul hialin.// Cînd ai s-ajungi voi şti la timp, visînd/ Ce muzică secretă te-mpresoară/Iar ceasul se va tipări în gînd/În semn că-n jurul nostru lumea zboară/Simţindu-te prin vaduri vechi trecînd.// (“Păşind prin rouă”-Viorel Dinescu)

23 mai, simbata… Cum nu depinde de mine cînd va veni acasă, e imperios necesar să mă obişnuiesc cu gîndul că va veni exact atunci cînd acest lucru trebuie să se întîmple.
*
La pick-up, “Ímagination”. De cînd a plecat n-am mai ascultat discuri. Numai radio, mai ales programul III, jazz îndeosebi. Din păcate, destul de puţin şi numai noaptea, tîrziu. Şi nu întotdeauna nopţile-mi sunt pentru muzică.
*
Aşa cum florile, cerul, copacii, norii, muzica ori toate celelalte plăsmuiri divine înseamnă frînturi din viaţa noastră şi acei şobolani – lucrări ale aceluiaşi unic Dumnezeu – au locul lor bine stabilit, care alături de altele asemenea mai puţin mirobolante, ne întregesc sublimul univers. Sunt, cumva, mai prejos, bunăoară, “oribilităţile” din operele unor Daumier ori Bosch? Nici gând. Atunci? Totul este perfect sau, mă rog, frizează perfecţiunea. Un adevăr perfect, din păcate – sau, poate, din fericire! – încă nedezvăluit pe deplin. Şi, poate că-i mai bine aşa.
*
“Doi gentelmani, unul avar, celălalt generos, trec pe stradă. Primul se laudă că are un ochi de sticlă atît de perfect, că nu se distinge de cel natural. În calea lor, un cerşetor întinde mîna. Bărbatul darnic îi dă o guinee. Atunci, cel avar îi promite şi el una, dacă ghiceşte care e ochiul său de sticlă. Cerşetorul nimereşte fără şovăială. ‘Cum ai ghicit?’, îl întreabă avarul. ‘Am văzut în el un licăr de omenie…’, îi răspunde cerşetorul”.(Oscar Wilde)
*
“Un citat prin care nu demonstrezi ceea ce ţi-ai propus, e ca un bumerang: se întoarce împotriva ta.”(Aurel Gurghianu în “Terasa şi alte închipuiri”)

BogdanStoicescu

* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire
(foto: Descopera, tu-prog.org)

Jurnal după scrisori (III) *

20 februarie, joi… 14:57. După o noapte albă, am dormit fără vise, pînă acum o jumătate de oră. Am terminat “Un spectacol ratat” al lui Harms, volumul împrumutat de la Nelu , ultima oară cînd, împreună cu ea am fost la el. Ieri seară, prin oraş, absolut întîmplător, m-am întâlnit cu Nelu şi apoi cu Cătălin, împreună cu care am colindat prin librării. Am reuşit, în sfîrşit, să cumpăr volumul antologic cu poemele lui Daniel Turcea, o monografie Saint John Perse, o culegere de basme fantastice româneşti şi “Toasturi cazone”. Cam eterogenă selecţia, însă nu le aveam şi am convingerea că dacă acum nu le-aş fi luat, altădată nu le-aş mai fi găsit.

În noua mea cameră de aici, din sihăstrie, bunica mai păstrează într-o vază vetustă, florile pe care i le-a adus ea. Cu toate că s-au cam uscat, cred că nu le-a aruncat pînă acum, din cauza mea. De teamă să nu mă supăr. Ce ţi-e şi cu bunicii ăştia…

24 februarie, luni… 20:00. A nins fantastic toată ziua. După cîteva zile primăvăratice, zăpada s-a făcut la loc, troienind oraşul, scoţînd – a cîta oară? – săniile copiilor pe străzi, strivind primii ghiocei de-abia iţiţi, îndepărtînd primăvara şi, odată cu ea, asteniile mele…

25 februarie, marţi… 9:12. Continuă să ningă, zăpada prăbuşindu-se din ceruri vătuite, bezmetică.E atîta linişte încăt se poate auzi clar foşnetul apei îngheţate aşezîndu-se în straturi din ce în ce mai groase. Apoi foşnetul apei îngheţate care devine un fel de scîrţîit – ori e doar o părere? -, aidoma celui făcut de-un cui ruginit tras încet dintr-o scîndură. După cîteva pagini abandonez ”Un om norocos” al lui Paler, mulţumindu-mă la a privi prin fereastra aproape îngheţată, urgia de afară.

Băieţii cu tarabele lor de mărţişoare au ieşit la vînzare încă de ieri. Am stat cu ei aseară vreo două ceasuri şi, îngheţat bocnă, m-am întors acasă, oboist de ger. Cred că am adormit scriind.

27 februarie, marţi… Ninge şi băieţii rezistă eroic lîngă tarabele cu mărţişoare. În ciuda gerului cumplit, atmosfera este fierbinte, stimulată, evident şi de ingredientele clasice: cafea, ceai şi ţuică fiartă (la termos), vodcă rusească (la temperatura ambiantă). Cătălin, Emil, Nelu, Mimi, Manu şi noi toţi ceilalţi, frumoşii deştepţi ai “iepocii de aur” , suntem nevoiţi, de două ori pe an – de mărţişor şi de Crăciun – să vindem mărţişoare şi felicitări, pentru a supravieţui. Se iau concedii fără plată ori se cumpără, contra cîtorva sute de lei, două-trei săptămâni de “medicale” pentru a cîştiga cîţva coroclinci peste salariile mizerabile. Rău e că viforniţa e în toi, zăpada continuă să cadă, nelăsînd clienţii să privească tarabele. Poate o potoli-o Dumnezeu în trei-patru zile…

4 martie, marţi… 16:49. Viaţa curge monoton, egală cu fiece zi ce trece, nimic senzaţional, ca o cîmpie nesfârşită şi inertă, arsă de un soare ucigător. Trec de la o zi la alta, de cele mai multe ori fără nici o explicaţie, mi se pare absurd răsăritul, fără noimă apusul, zăpada mocirlită nu mai seamănă a nimic şi, ce-i mai trist, e că primăvara nu dă nici un semn că ar avea de gînd să vină.

6 martie, joi… 15:58. O zi minunată, plină ochi de soare, călduţă. Se pare că, într-adevăr, primăvara s-a hotărât să-şi întoarcă faţa spre noi. După foarte multe zile mizerabile, triste, murdare. Sfadă mare prin copaci: paserile cerului au înviat şi aerul pare că vibrează de ţipetele lor pe mai multe voci. Pămîntul negru, reavăn, a irumpt prin giulgiul de zăpadă: aburi calzi, lăptoşi, se ridică de pe trupul unei ierni muribunde. Şi soarele are o altfel de strălucire: mă simt inundat şi pătruns pînă în cele mai tainice firide ale sufletului de lumina lui blîndă, ca o dezmierdare, după care întreaga-mi fiinţă tînjise atîta amar de vreme.

7 martie, vineri… După amiaza. Bach,”Das Wohltemperierte Klavier”. Sub degetele lui Sviatoslav Riechter, pianul este viu, o fiinţă sublimă, perfectă, plăsmuită din sonoritai cosmice. Cu toate acestea, preludiile şi fugile magistrului capătă dimensiuni divine, sonurile şi tonalităţile părînd a fi cu totul şi cu totul altele, cu rotunjimi şi sclipiri diamantine, aşa cum le zămisleşte Hans Pischner la clapele clavecinului care i-a aparţinut lui Bach însuşi.

Cele şase concerte pentru vioară şi orchestră de cameră ale lui Mozart, cu Josef Suk. Nu pot uita una din secvenţele emblematice din “Amadeus”-ul lui Forman: Mozart, închis de mai multe zile în apartamentul său, tolănit pe masa de biliard, jucându-se cu o bilă, pe care o aruncă şi o prinde în ritmul muzicii pe care o scrie. Aude muzica, scrie Salieri în memoriile sale, o aude gata orchestrată, el nefăcînd altceva decît să îndeplinească simpla formalitate de a o transcrie pe hîrtie. Fără nici o greşeală. Fără nici o ştersătură. Nici o notă nelalocul ei. Oare cine vorbea despre sfînta şi binecuvântata de Dumnezeu nebunie a geniilor?

Cu mari cazne financiare mi-am luat “Filosofia spiritului”, “Filosofia dreptului” şi volumul III al “Prelegerilor de estetică” – volumul V îl aveam mai demult -, care alături de celelalte patru îmi întregesc prima jumătate a integralei Hegel traduse, pînă acum, la noi.

12 martie, joi… După amiaza. “Mă gîndeam că o singură femeie e de ajuns, uneori, pentru a suprima deşertul unui bărbat”.

31 martie, luni… Am observat că mugurii sînt gata să se desfacă pe ramurile copacilor, în timp ce lucram în grădină (greblat, cărat frunzele moarte azi-toamnă, dat foc la vreascuri şi crengi uscate etc.). E un prilej minunat ca în timp ce munceşti să-ţi scoţi din adăpost gîndurile şi să le laşi să vagabondeze. Îmi spun ca n-ar fi deloc rău să-mi reiau însemnările – întrerupte cînd? – în caietul cu scoarţe cafenii, poate că astfel voi grăbi trecerea timpului prin ignorarea lui.

Cele două romane de Pirandello terminate de citit deunăzi . Le las cîtva timp la “sedimentat”, apoi le reiau. Acum, cu note şi fişe la “Moartea şi busola”, o culegere din nuvelele lui Borges, apărută mai demult în vechea colecţie “Meridiane”. Mai multe evenimente - extra şi intra muros – nu-mi dau pace să stau liniştit numai cu acest uluitor volum.

Mincu, în “Intermezzo” (dintr-o fişă mai veche): “(…) Ea minte cum ar respira, inventează alte istorii, alte texte şi prin aceasta îmbogăţeşte realul şi îl ascunde”. Şi tot el : “Cîteodată simt cum respiră viaţa în lucruri; de exemplu, mi se întâmplă să stau singur în amurg, atunci cînd lumina se umflă de energii ciudate, ce fac să se audă şoaptele obiectelor: este o dilatare de forme, de sunete, de culori şi de gînduri ce se amestecă toate într-un vîrtej; atunci se petrece depăşirea stării de materie, ce se surpă cu dulce lentoare în altceva. Aţi auzit vreodată acel gurluit al porumbeilor sălbatici, acea senzuală frecare a sunetelor în aer, ca şi cum o planetă trece pe lîngă altă planetă şi atunci au loc picurări de muzici nemaiauzite în timpanele noastre tocite de uzura efemerităţii, crăpate de o rumoare viscerală? ”

8 mai, joi… 20:00. “Când se ciocnesc un cap şi-o carte şi sună a gol, nu întotdeauna golul este în carte; asemenea cărţi sunt ca nişte oglinzi – dacă se uită în ele o maimuţă, nu se poate vedea un arhanghel” (N.Iorga).
Ziua partidului unic. Habar n-am cîţi ani împlineşte. Emisiuni sforăitoare la radio şi tv, vrafuri de omagii pentru cei mai iubiţi fii ai poporului etc. etc., de-mi vine să vărs; ziare pline de osanale, cărţi, zeci de cărţi sunînd a gol, scrise de nume mari ale literaturii, ca la un semn; actori de notorietate prostituîndu-se în văzul unei ţări întregi, făcînd clăbuci la gură şi bătături la buze de-atâtea pupături în cururi. Oare cît timp o mai îndura ţărişoara asta atîta putoare, revărsată în valuri din toate direcţiile? E putred totul în jur, o duhoare greu de imaginat şi la fel de greu de îndepărtat. A se da cu flit, introdus în mirifica pompă sau cu binecunoscutul deodorant “spray” TRIUMF – “nu găuriţi şi nu aruncaţi butelia după întrebuinţare (golire)”, care numai “prin folosirea sa zilnică îndepărtează mirosul neplăcut al transpiraţiei” şi numai “după spălarea de dimineaţă”, cînd “pe pielea bine uscată se pulverizează timp de o secundă (de la min. 20 cm) sub braţ” – şi nu care cumva în alt loc! – obţinîndu-se, în acest mod simplu dar extrem de eficace, “un efect plăcut şi răcoritor”, atît de plăcut de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap şi s-o tai în Germania sau Elveţia, să te răcoreşti acolo pînă la sfîrşitul zilelor. Să nu mai transpiri nici sub limbă şi nici în alt loc. Dacă ăsta-i comunismul la care au visat unii dintre “înaintaşii” noştri, nu-mi mai rămîne altceva mai bun de făcut decât să mă predau. Ori, mai bine să-mi trag un glonţ “în sediul conştiinţei”, vorba lui Marin Preda... Nu din cauza lor, ci pentru a-mi scurta suferinţele…

- Să-i spui fetii că pe 13 decembrie e ziua ei onomastică…
- Bine, bunică, o să-i spun. Da’ mai e pîn’ atunci... De unde ştii...
- E trecut în calendaru’ ortodox, cum de unde ştiu? Lasă, mamă, spune-i din vreme, să ştie fata!
- Am să-i spun…
- Aşa, mamă, spune-i, să nu uiţi, că ştiu eu cît de împrăştiat eşti!
- Bine, bine, mi-am notat, o să-i spun.
- Să-i fi scris, măcar…
- Am să-i scriu, stai liniştită, am să-i scriu. Uite, îţi promit că pînă în decembrie o să-i scriu în fiece zi, să-i intre bine în cap.
- Aşa, mamă, acu’ e bine. Ce-o fi făcînd mititica tocmai acolo, sigurică, la margine de lume?
- Ce să facă, învaţă. Ş-apoi, nici nu e singură: e cu fratele ei. Şi mai sunt şi eu aici, nu e singură, sunt eu cu ea!
- Le-o fi greu şi lor, mamă, singuri printre străini…
- Le-o fi, le-o fi, dar mai au puţin şi vin acasă…
- Eeeee, mamă, ţie îţi e uşor să vorbeşti, că nu ştii ce grea e singurătatea. Să ai grijă de ea, mamă, că ai văzut cît a mai lucrat mititica la plovărul ăla al tău!!! Cît s-a mai chinuit cu el, că tare aspră a mai fost lîna aia, bată-o-ar norocu’ s-o bată!
- D’aia ai întrebat-o dumneata pe ce măsură l-a făcut?
- De, mamă, mi s-a părut că-i cam mare…
- Daaa…Păi eu am rugat-o să-l facă aşa, mai lălîu, că e o chestie…
- De, mamă, voi ştiţi, dacă aşa vă place vouă, noi ăştia bătrînii, ce să mai zicem?
- Da’, acu’, fie vorba'ntre noi, dumitale îţi place, au ba? Zi-mi , că nu te aude! (Îşi pune ochelarii, se uită atentă, îl pipăie, se uită iar, îl întoarce pe toate feţele, o simt că-i place, are o privire anume cînd îi place cîte ceva.)
- De frumos e frumos, n-am ce zice, am spus şi cînd erai cu ea, da’ mie tot îmi pare că-i cam lung…(!?!)

Poate tocmai de asta îmi sînt atît de dragi bătrînii mei…

Bogdan Stoicescu
* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire
(pictura de Florin Şuţu; fotografie de Vali Craina)

Jurnal după scrisori (II) *

4 decembrie, miercuri… Am reuşit să găsesc “Die Brandenburgischen Konzerte” cu “Bachorchester des Gewandhauses zu Leipzig” şi Erhard Bosse la vioară. Pe faţa a doua a albumului, două splendide sonate bethoveniene (nr.1 în fa minor opus 2 şi nr.23 în fa minor opus 57, “Appasionata”) cu Frantisek Rauch la pian. Al doilea album, tot cehesc, conţine cele şase concerte op.10, de Antonio Vivaldi, pentru blockflote şi orchestră de cameră. M-am bucurat că le-am găsit, cu toate că o parte dintre lucrări le aveam pe alte albume (“Appasionata” cu Dan Grigore, “Brandenburgicele” cu “I Musici” şi integrala celor şase concerte vivaldiene cu Gavriil Costea la flaut; însă blockflote-ul sună dumnezeieşte, chiar dacă solistul e un nume puţin cunoscut).
*
A trecut Dan pe la mine. Se întâmplă, totuşi, ceva. Se rup punţi între noi. Tăcerile sunt din ce în ce mai lungi şi mai dese. Comunicăm din ce în ce mai puţin şi motivul (motivele?) încep – sau cel puţin aşa cred! – a-l bănui. Nu ştiu ce va fi...
*
Rareori mi-a fost dat să văd un cer aidoma celui de azi. Nori luminoşi, alţii întunecaţi, gri şi albi, fâşii albastre bordîndu-i, apoi sfîşiindu-i, lăsând lumina difuză a soarelui, galben-cărămizie, nedefinită, misterioasă, caldă, învăluitoare, să treacă. Apusul arămiu, roşcat aprins, nepămîntean; un fel de aburi roşii, ca o răsuflare de vulcan, apoi nori tot mai subţiri, înghiţiţi de lumini tot mai pale, topindu-se-n noapte, lăsînd cerul curat, sfînt, pur ca sufletul unui copil binecuvântat de Dumnezeu. Un cer ca de început de lume, căruia m-am rugat să-mi îndeplinească o singură dorinţă.

8 ianuarie, miercuri… 17:31. Cred c-aş putea – cel puţin aşa simt acum – ca în locul fiecărei scrisori pe care i-o trimit să scriu cîte un caiet.
*
Ieri am găsit Almanahul “Convorbiri literare” şi un album Mozart de excepţie. Filarmonica “George Enescu” dirijată de George Georgescu: uvertura la opera “Nunta lui Figaro” şi “Simfonia concertantă” pentru oboi, clarinet, corn, fagot şi orchestră în mi bemol major. Scriu aceste rînduri ascultând preludiul nr.5 de Chopin. Mă întreb dacă dnul Mitulescu, profesorul meu de chitară de la "Palat", mi-o fi luat “L’Estro Armonico”. Nu cred să-l mai fi găsit. Mai bine îl cumpăram atunci, cînd îl văzusem fiind împreună cu ea.
*
Azi am luat “Almanahul Literar” şi un album din seria “Muzică românească contemporană”, conţinând câteva extrem de interesante compoziţii de Terény Ede. Dna Ş. mi-a promis că vineri vom merge la depozitul de cărţi. Ar fi grozav, mai cu seamă că în ultima vreme au apărut multe titluri noi pe care nu le-am apucat. Se dau pe sub mînă sau la “pachet” cu tot soiul de prostii bune de pus pe foc.
*
Plouă peste oraşul Ploieşti. Aseară eram în tren şi priveam în noapte, printre picăturile ce se prelingeau pe geamul vagonului. Păreau a fi lacrimi uriaşe, plînse de un ochi nevăzut. Şi dacă or fi fiind chiar lacrimi adevărate? Lacrimi adevărate, plînse în ianuarie de ochi nevăzuţi şi prelingndu-se pe obrazul de sticlă al unui tren gonind în noapte, spre nicăieri…

15 ianuarie, miercuri… “…asperges me, Domine, cum hyssopo, et mundabor, lavabis me et super nivem dealbabor…” (“...stropi-mă-vei, Doamne, cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai presus decît neaua mă voi albi…”).
*
Cred că singura salvare a naţiei ăsteia stă în puritate. Să redevină curată şi pură – aşa cum stă spus în doinele noastre, “ca argintul, curat, strecurat” -, şi mai presus va fi el de negura şi ticăloşia acestor vremuri.

16 ianuarie, joi… 21:18. Un vis de ieri noapte. Ea avea braţele pline de scrisori. După fericirea ce i-o citeam pe chip, înţelegeam că acestea îi sunt tare dragi. Eram foarte aproape, undeva chiar în preajma ei, o vedeam perfect, păşeam imediat în urma ei. Nu mă vedea şi nici măcar nu-mi bănuia prezenţa. Mă simţeam în largul meu, protejat de un perfect perete transparent. Cu braţele pline de scrisori, a urcat cîteva trepte. Eram foarte aproape de ea, îi simţeam parfumul, puteam s-o ating, n-am făcut-o, am continuat s-o urmăresc. Am urcat destul de multe trepte, apoi am trecut prin dreptul unor oglinzi. S-a oprit o clipă şi şi-a aranjat, cu un gest zvîcnit al capului, o şuviţă rebelă de păr. Am privit şi eu în acea oglindă, însă nu mi-am văzut chipul în apele ei străvezii. Apoi a pătruns într-un culoar lung, întunecos şi s-a oprit în dreptul unei uşi care s-a deschis singură, împinsă, parcă, de o mână nevăzută. Am intrat şi am rămas înmărmurit: camera era plină până în tavan cu mii de scrisori. Zeci de mii de scrisori. Toate purtau pe ele scrisul meu. Erau ale mele! Am rămas îngheţat, holbîndu-mă la muntele de scrisori. M-am aplecat şi am ridicat una. Era nedeschisă. Apoi am luat alta. Apoi alta şi alta. La fel. Niciuna nu era deschisă. Am început să răscolesc furios, în speranţa că voi găsi măcar una tăiată. În zadar! Toate erau nedesfăcute. Apoi m-am uitat după ea: dispăruse ca un fum şi odată cu ea, la fel de brusc, tot acel munte de scrisori. Camera a rămas goală şi o lumină orbitoare mi-a şters totul din faţa ochilor.
*
Aseară, la Dan, am ascultat “Led Zeppelin” şi am privit vrafuri de fotografii. Printre ele şi cîteva dintre cele făcute la Cheia.
*
Cîteodată unul cîteodată doi/aripe de înger peste chip la noi // Cîteodată unul alteori chiar doi/ umerii rotunzi de priviri sunt goi/ / Cîteodată unul singuri sunt şi doi/ niciodată singuri tot mereu sunt doi// Vine şi o vreme peste amîndoi/ cînd ei sunt doar unul niciodată doi// Este acea vreme pentru amîndoi/când ei sunt doar unul niciodată doi//.

26 ianuarie, duminică… 22:03. Sunt clipe când aş vrea să mă jupoi de suflet, ca de-o piele inutilă, pe care s-o aştern apoi pe pămînt pentru a păşi ea, desculţă...
*
Am fost ieri cu Dan, care e răcit cobză, la Florin şi apoi la Firi, anticarul şi prietenul nostru. Am cumpărat cîteva volume şi două discuri: sonatele pentru vioară şi pian de Beethoven (cu David Oistrah la vioară) şi apoi am alergat spre casă.
*
Azi, o lungă preumblare cu Jupi, după care, ca de obicei, cafea şi bere la cîrciuma“Prahova”. Berea e caldă, cafeaua e din zoaie, ţigările, în schimb, sunt "originale" – “Carpaţi” de Timişoara, primite de la ea - iar chelneriţa frumuşică împrăştie spre noi dulci ochiade, zîmbindu-ne complice, simţind-ne privirile admirative. În tot acest timp comentăm cu voce joasă “Jurnalul de la Păltiniş”. Extrem de tonică prezenţa fostului coleg de liceu. Mă simt ca pe o insulă pustie, un alt fel de Robinson cu un alt fel de Vineri, mîngîiaţi de ultimile raze ale unui soare călduţ, apunând în spatele unei perdele de nori scămoşaţi. Şi cuvintele fug din noi spre oraşul ăsta mizerabil, legat la cap cu lozinca roşie de pe acoperişul blocului din apropiere: “Trăiască şi înflorească scumpa noastră...” Mi-e silă...

18 februarie, marţi… 16:17. N-am prea citit nimic în ultima vreme. Puţinele cărţi pe care le am aici, în sihăstria de la bunica, le-am tocit. De altfel, chiar dacă aş avea ce citi, tot n-aş prea face-o, deoarece nu am stare. După ce îmi va trece neliniştea şi totul va reintra pe făgaşul normal, îmi voi relua lecturile, sistematic, din locul în care le-am abandonat. Scriu tolănit în patul bunicii, chiar lângă soba care toarce adormitor. Un soare imens incendiază ferestrele largi. Cerul e perfect senin. N-a mai nins în ultima vreme iar zăpada a scăzut mult.


Bogdan Stoicescu
* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire,
aflat în pregătire
(fotografie de Vali Craina)

Jurnal după scrisori (I)

12 noiembrie, marţi…
Cred că ea este un fel special de poem. Poate, cîndva, îi voi spune şi de ce… Azi am auzit-o la telefon. Brusc, ziua s-a făcut mai frumoasă. Şi, chiar atunci, splendida toamnă de aici, de-acasă, parcă mi-a şoaptit – ori a fost doar o părere? -, din frunzele-i arămite din fereastră. E frumoasă toamna la noi, însă îmi este mult prea dor de ea , pentru a-mi mai păsa de ceva .
*
Cât de mult aş vrea să fie aici. Să mergem în pădure, acolo, în casa toamnei, să-şi prindă în păr frunzele desprinse de pe ramuri, fluturi ruginii plutind încărcaţi de-o pulbere aurie… Apoi, îngropa-ne-vom în frunzele îngălbenite de prea mult soare, arse de brume… Am fi amândoi cu obrajii răcoriţi de adieri cu parfum de ierburi uscate venind de peste cîmpuri… Vino, şi doar noi doi, singuri, vom primi adăpost în casa toamnei…

14 noiembrie, joi…
Mă simt un pic mai bine aşa, cu gîndurile puţin limpezite. Am primit câteva rînduri de la ea, nu multe, apoi, din nou, am auzit-o la telefon. Sunt cu mult mai liniştit. Un fel de teamă amestecată cu o mare nelinişte mă cuprinde, când trec două-trei zile fără să primesc veşti de la ea. În ultima vreme n-am scris mai nimic. Iar ceea ce, totuşi, am reuşit să pun pe hîrtie, a fost cu mare caznă. Cu siguranţă, din cauza stării în care mă aflu. Nu ştiu dacă mă înţelege… În schimb, citesc mult, până la istovire, în tihna nefirească a nopţilor. Apoi, cu ochii închişi – fără să pot dormi, însă –ascult muzică. E, poate, singurul lucru care mă odihneşte cu adevărat şi care, în acelaşi timp, îmi dă voie să visez. Un astfel de “vis” am avut ieri şi m-am grăbit să i-l povestesc într-o scrisoare. Uneori visez aşa ore-n şir, închis în camera mea, cu storurile trase şi muzica susurând molcom. Orice alt zgomot ori petală de lumină mă traumatizează. Nu pot vorbi şi, de-ar fi cu putinţă, n-aş scoate un sunet zile în şir. Iar tratamentul pe care-l fac îmi dă o stare de năuceală cumplită. Am strania senzaţie că totul în jurul meu e tulbure, confuz.
*
Continui să visez, fiind cât se poate de lucid. O exacerbare a acuităţii senzoriale îmi dă impresia că văd, aud, miros prin toţi porii pielii, larg deschişi. Părul ei auriu mă învăluie în timp ce privirile, surâsul şi şoaptele ei îmi luminează pe dinlăuntru întreaga fiinţă. Îi aud secundele inimii.

*
Din “SHIJING”(se pronunţă aproximativ: “Şi-ţîn”), “Cartea Poemelor” citesc – traduse din vechea chineză şi datînd de prin secolul al XVI-lea înainte de Christos – versuri de-o frumuseţe stranie, copleşitoare. Simt, mai presus de orice, prin vălul diafan al cuvintelor, acea sublimă trăire a trăirii, curgînd irizat în blînde litanii despre viaţă ori tînguiri despre moarte, un mod de-a fi al omului etern: ”E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii/ În roua grea-mbibată./ Cu ochi scînteietori şi faţa de lumină,/ Făptură minunată,/ Te-am întîlnit aici întîmplător, /Dorinţelor un vis, acum adevărată.// E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii/ În roua grea-mbibată./ Cu faţa de lumină preacurată,/ Făptură minunată,/ Te-am întîlnit aici întâmplător,/ Să ne ascundem în iubirea aflată” (Întîlnirea).
*
N-aş putea spune că lalelele roşii fac parte dintre preferatele mele. Îmi plac, însă, primăvara, atunci cînd fiind ele în timpul scurtei lor vieţi, se-ntîmplă de rîd sub soarele călduţ...

16 noiembrie, sîmbătă…
22:57. Ziua mea de scris începe noaptea. Azi a fost un pic mai bine, mai cu seamă după primirea scrisorii ei. Şi sîmbăta trecută am primit un plic, fapt surprinzător, pentru că destul de rar am avut veşti de la ea în chiar această zi. E frig, chiar foarte frig, după frumoasele zile întomnate cu frunze plutitoare şi soare blînd. Azi dimineaţă, înainte de 5:00, fulguia uşor, semn că iarna dă târcoale - poate cam devreme, totuşi – trimiţându-şi avangarda spre a ne vesti şi pregăti. Aştept iarna aceasta ca pe un dar mult visat, cum numai în copilărie o aşteptam, cu nerăbdare şi tainică iubire. Iarna trecută nu prea m-am bucurat de zilele frumoase, întroienite, aşa cum au fost. Poate acum. Ar fi bine pentru că sufletul îmi tînjeşte după o iarnă grozavă. Cu ea lîngă mine, bucuria îmi va fi deplină. Chiar dacă nu o voi vedea pînă în ajunul Crăciunului şi timpul pînă atunci va trece chinuitor. Voi citi, voi asculta muzica mea, voi face lungi plimbări cu mine însumi, voi scrie... Şi-i voi scrie, aşa cum m-am deprins, în fiecare zi...
*
Toate par a fi la locul lor. Numai cu Dan mă întîlnesc tot mai rar, din ce în ce mai rar, nu ştiu ce cauză poate fi. Poate că amândoi ne populăm tot mai mult cu gînduri propriile existenţe. Quien sabe?
*
De când am îngropat pe Rita, frumoasa mea căţeluşă neagră şi la bunica (acolo o ţineam peste săptămînă) merg mai rar. Şi atunci cu un imens gol în suflet. Mă obişnuisem într-atât cu ea , cu bucuria ei de-a mă revedea de fiecare dată, încît acum curtea îmi pare pustie şi rece, străină, lipsită de orice noimă. Au căzut frunze uscate peste locul unde odihneşte, lîngă tufa de liliac din grădină, frunze ce-n curînd vor fi acoperite de prima zăpadă, de acea primă zăpadă de care ea atît de mult se bucura. În ziua în care a murit, cu puţin timp înainte să închidă ochii, am luat-o în braţe, am mîngîiat-o îndelung şi i-am spus: …cu toţii murim, cu toţii murim, draga mea; acum a venit timpul să pleci tu, mîine-poimîine, urmăm noi… Mă privea cu ochii ei căprui, mari, înţelegînd, parcă, spusele-mi. Doar ochii-i păreau că mai trăiesc. Mă privea cu o tristeţe fără seamăn şi atunci mi-am dat seama că era împăcată, simţea mai presus de orice acest dat, privirile ei îmi spuneau acest lucru. Apoi a scîncit uşor, închizând ochii. A murit târziu, după miezul nopţii, fără să mai scoată vreun sunet.
*
Oare de cînd nu te-am mai privit dormind? Cît timp să fi trecut de-atunci? Cît? Cînd te voi putea privi din nou?

18 noiembrie, luni…
12:50. Magnolii ninse. Oare cum or arăta magnoliile ninse? Nu mi le pot imagina. Deşi… De ieri dimineaţă ninge fără încetare. Pămîntul este deja vătuit, e ger, puloverul tricotat de ea îşi face datoria. Îmi e bine cu el, îmi ţine de cald, cred că, mai degrabă e căldura mîinilor ei în el. Ceva mai mult de o lună pînă ce puloverul meu te va îmbrăţişa cu mine cu tot…

19 noiembrie, marţi…
nu mai ştiu nimic de tine de exact o săptămînă / îmi scrii din ce în ce mai rar şi nu ştiu ce / se întîmplă / tăcerea asta a ta ca un văl copleşitor mă / striveşte / urlă-mă strigă-mă trimite-mi frunze moarte / ierburi pămînt / de ce taci / nu ştiu de ce taci / ce se întîmplă cu tine / chiar n-ai timp de-un fir de iarbă într-un / plic / tot ce se poate nu-i nimic îţi voi scrie eu / iarnă ger zăpadă alunecând pe sub sănii / iubesc numărul doi însă de joi mă voi îndrăgosti cu siguranţă de numărul patru / de tine sunt îndrăgostit./ Însă tu taci pentru că şi tăcerea spune ceva / timpul se comprimă vine îngerul de demult / şi ţi-l alungă dinspre tine cu pufoasa de peană / din aripe / fîl-fîl-fîl face îngerul din aripi lipindu-şi / apoi fruntea de fruntea inimii mele / îngrijorîndu-mă / piei piei din calea ochilor mei şi îngerul îmi aruncă o bezea şi dispare într-un nor / scămoşat.

3 decembrie, marţi…
Încă nu realizez că a plecat. Mai cu seamă după telefonul de azi, cînd mi s-a părut atît de aproape, de-mi venea să mă îmbrac şi să mă duc la ea. Eram cu Firi şi m-am potolit la timp. Important e că a sunat şi acum totul e bine.
*
Citesc, în paralel, trei volume: “Numele trandafirului”, “Victoria neînaripată” şi “Refugii”. Ultima, începută chiar azi, chiar dacă am împrumutat-o, cred, totuşi, că o voi mai lăsa, pînă ce nu voi termina pe una din celelalte două. (Bogdan Stoicescu)

(foto - Toamna în pădure /alpinet.org)

Pictura ca maieutică

Nu mi-a plăcut niciodată să pictez un tablou nou, îi plăcea să spună lui Man Ray, pictor, fotograf, cineast, un artist total, un spirit eminamente liber şi într-o perpetuă căutare, mult drag sufletului meu. Am fost stăpînit de acest gînd atunci cînd am văzut pentru prima oară lucrările lui Florin Şuţu (n. 24 aprilie 1959, Ploieşti), în urmă cu ceva timp, într-o expoziţie de grup a membrilor Uniunii Artiştilor Plastici din filiala Prahova...

Îl cunoscusem pe Florin nu cu mult timp înainte, în chiar clipa în care acceptasem invitaţia bunului nostru prieten comun, regizorul Mihai Vasile, de a participa la o dezbatere despre teatru, după unul din superbele sale spectacole... Erau atunci în sală ziarişti, scriitori, profesori, oameni mai mult sau mai puţin "acomodaţi" cu noile forme de exprimare ale artei contemporane în general şi ale celei teatrale, în special. S-a dialogat, s-a întrebat, s-au adus elogii şi s-au exprimat nedumeriri, semn bun că evenimentul din acea seară lăsase urme. Ceea ce m-a sedus de la bun început la Florin Şuţu nu au fost neapărat ideile pe care el le-a exprimat ci, mai presus de orice, modul sincer, elocvent, coerent, precis, tranşant, ,,chirurgical” chiar, în care el şi le-a expus: despre arta lui, despre teatru şi nu numai... Surprinzător pentru un plastician, mă gîndeam, în viziunea mea mult mai acomodat cu şevaletul şi penelul, cu arta sa adică, decât cu aceea a elocinţei. Am fost cucerit în acea seară de Florin şi, puţin invidios, ardeam de nerăbdare să-i văd lucrările...

A fost apoi, în vara lui 2001, o expoziţie de grup, la Galeriile de Artă ale Uniunii Artitştilor Plastici prahoveni, după care, de-a lungul anilor care au urmat, prilejurile de-ai admira lucrările expuse pe diferite simeze (ori în propriu-i atelier) s-au îndesit... Toate aceste întîmplări au avut darul de a-mi confirma bănuielile. Era tot el şi aici, o personalitate accentuată, cum ar spune doctorul Karl Leonhard, în acele tuşe păstoase, debordând de o vitalitate exuberantă, în naturile statice, în portrete ori peisaje, trădând un talent remarcabil de desenator cu simţ compoziţional, o figuraţie echilibrată care denotă o reală capacitate de stăpânire a formei şi servirea ei prin culoare, cum pe bună dreptate afirma despre discipolul său, maestrul Ion Sălişteanu.
Acesta este Florin Şuţu, imaginativul introvertit, emotivul, melancolicul (vezi peisajele, interioarele de atelier, bisericile ori splendidele pridvoare), sentimentalul (ciclul de portrete ale fetiţei sale, vasele cu flori), carnalul (nudurile), teluricul omniprezent cu toată metafizica sa, cel care – aşa cum îi place să spună despre sine într-una din zicerile sale – şi-a asumat stângăciile şi suspectat reuşitele (...), necăutând justificări plastice pentru blbîielile inerente studiului şi neagreînd savantele explicaţii pentru cele mai însemnate reuşite...

Bogdan Stoicescu

Cineva inconfundabil…

Ca şi tine, îi păstrez lui Petrică aceeaşi admiraţie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întîlnesc în viaţa mea
Emil Cioran, aprilie 1974/1/

În ziua de 6 octombrie a fiecărui an ar trebui să aibă loc sărbătoarea naţională a spiritualităţii româneşti.
Însă, striviţi de grijile zilnice, terorizaţi de spectrul apropiatei ierni, prevestite de ploi reci şi brume timpurii, cu sufletele înegurate, mulţi dintre noi uitat-au că, în această zi de octombrie, în urmă cu 106 de ani, se năştea în Botenii Muscelului, cel ce avea să devină genialul filosof şi gânditor creştin Petre Ţuţea, strălucit reprezentant al unei generaţii exemplare – Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica ... – tutelată de însuşi mentorul ei spiritual ei, profesorul Nae Ionescu. Cine sunt eu şi ce vreau?, s-a întrebat, nu o singură dată, Ţuţea. Pentru ca tot el să încerce un posibil răspuns: Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
Conştiinţă nepereche, spirit pătrunzător, orator de geniu, un adevărat Socrate român, cum nu de puţine ori a fost numit - Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el cît şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflînd şi ştim neştiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existenţial. Dar raportat la Iisus îşi pierde semnificaţia. El a căutat un zeu. Eu, de pildă, nu-l caut, că-l am -, după o lipsită de importanţă perioadă de flirt politic cu anumite cercuri de stînga în anii tinereţii – chiar domnia sa spunea, de altfel, cu sarcasmu-i inegalabil: Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul – se “dumireşte” rapid (cum i-a spus profesorul Nae Ionescu: Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.) şi se va situa, până în clipa în care va închide ochii (3 decembrie 1991, la Bucureşti), pe poziţii politice de dreapta, fapt pentru care, în regimul comunist, va face 13 ani de temniţă grea (5 ani – între 1948 şi 1953 - apoi încă 8, între 1956 şi 1964). Numai un gînditor de talia lui a putut spune, între zidurile de Ev Mediu ale Aiudului: Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el.
N-a încetat nici o clipă - în libertate ca şi în închisoare – să propăvăduias-că valorile spirituale creştin-ortodoxe şi iubirea pentru neamul său. A fost, fără doar şi poate, liderul de necontestat al acelei excepţionale generaţii - tutelată, cum spuneam, de profesorul Nae Ionescu - de departe cea mai valoroasă din istoria culturii române, deşi niciodată, cu modestia-i proverbială - generată, parcă, de acel “anonimat” bine lucrător (o altă formă de xeniteia?) în spatele căruia s-a aflat întreaga-i existenţă -, n-a vrut să recunoască acest lucru. Apoi a mai fost, pentru alte multe generaţii, idol şi model. A fost chiar acuzat, la un moment dat, că a “corupt tineretul”. Şi-a asumat cu demnitate stupida incriminare, plătind cu vârf şi îndesat pentru aceasta.
Minte enciclopedică, Ţuţea a fost prototipul gînditorului creştin desăvîrşit, din stirpea întîrziată şi atît de rară a renascentiştilor români… Dacă pseudo-cugetători neo-stahanovişti preamăreau, după acel tragic decembrie ’89, falsele valori ale unei democraţii ce se voia cu orice chip originală, iată cum definea Petre Ţuţea, cu mult înainte, pe la 1937, într-un pentalog sui-generis, însuşirile unui adevărat cetăţean român:

I. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
II. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
III. Să nu înşele pe nimeni;
IV. Să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa Majestatea Maicii Domnului;
V. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.

Pentru acestea şi pentru încă multe alte asemenea “acte de corupţie” ale tinerelor generaţii, Petre Ţuţea s-a “bucurat” din plin, timp de 13 ani – aşa cum pomeneam mai înainte - de “binefacerile” unor instituţii numite şi azi puşcării, din localităţi numite şi azi Bucureşti, Aiud, Ocnele Mari ori Jilava.
Aşa cum excepţional scria/2 /eseistul Dan Ciachir, (…) Noica a format, în vreme ce Ţuţea a zidit; a edificat. A făcut asta oriunde: în închisoare, pe stradă, în case particulare sau în cafenea. Generos şi optimist, rîzînd în hohote cu poftă, Petre Ţuţea, care începuse un tratat de antropologie, iubea cu adevărat omul. Tratatul proiectat l-a scris prin însăşi existenţa sa.
Cu Ţuţea s-a încheiat un mileniu şi tot cu el se deschide un altul.
Oare cum s-ar putea defini, pe scurt, o asemenea personalitate greu încadrabilă într-o anume categorie? Cine este, de fapt, Petre Ţuţea? Ar fi putut, în stilul său caracteristic, să afirme despre sine: “Pînă şi un prost vede că sînt inconfundabil”, scria undeva filozoful Gabriel Liiceanu, cel care, de bună seamă, prin tot ceea ce a întreprins de-a lungul ultimilor ani, ni l-a (re)dat pe Ţuţea la adevărata sa dimensiune. Un posibil răspuns. Într-adevăr, Ţuţea a fost cineva inconfundabil. (Bogdan Stoicescu)

1. Scrisoare a lui Emil Cioran către Bucur Ţincu (apud. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, ed.Arta Grafică, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, 1992)
2. În studiul Despărţirea de Ţuţea din volumul Luciditate şi nostalgie (Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1999)

(în a doua fotografie a textului, Petre Ţuţea, în garsoniera sa, alături de Marian Munteanu, în 1990; în ultima fotografie, Petre Ţuţea, alături de părinţii săi)

Lecturi permanente (I)

Ţuţea în 322 de vorbe memorabile

“322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţutea” (ediţia a II-a, ed.Humanitas, Bucureşti, 2000) se numeşte acest veritabil dicţionar de “ţuţisme”, apărut în excelente condiţii grafice în colecţia “Top H” a prestigioasei edituri bucureştene conduse de eseistul şi filosoful Gabriel Liiceanu, cel care, de altfel, semnează şi prefaţa. Aceste 322 de vorbe memorabile au fosat strînse din interviurile apărute (după 1989, evident!) în presa scrisă şi audio-video şi acordate, unele, de gînditorul român cu diferite prilejuri unor diverse personalităţi iar altele extrase din volumele Între Dumnezeu şi neamul meu de Petre Ţuţea (Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992) şi Jurnal cu Petre Ţuţea de Radu Preda (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992). O apariţie editorială devenită - încă de la prima sa ediţie din 1997 – o chintesenţă a gîndirii aceluia care spunea despre sine:

Eu sunt aristocrat prin adopţiune – că maică-mea era ţărancă. Cum spune Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el boier? Dacă nu se duceau la Viena şi în Germania, rămîneau doar nişte balcanici extraordinari de inteligenţi…Şi eu la fel, dacă n-aş avea cultură filozofică germană, aş fi un şiret de Cîmpulung, mi-aş permite să mă joc de-a ţurca. Noi suntem germani de limbă română!
În aceste vorbe memorabile este Petre Ţuţea, în aceste vorbe pendulînd între Adevăr şi Biserică, între Ceauşescu şi Dracul, între Eminescu şi Kant, între Legionari şi Naţionalism, între Om şi Poporul Român, între Revoluţie şi Sfântul Apostol Pavel ori între Ţuţea şi…Ţuţea! Aici este Petre Ţuţea în toată splendoarea gîndirii sale oferite cititorului în doze pe cît de mici, pe atât de eficace. (Bogdan Stoicescu)

Am dorit dintotdeauna sa fac o teză de doctorat cu tema "Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români".

La întrebările fundamentale “de ce?” şi “în ce scop”, aporetica românească răspunde:
“d-aia”.

Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare...(după alegerile din 20 mai 1990)

Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sînt împotriva lui!

În lumea valorilor, prietenia este cîteodată o primejdie: ea falsifică ierarhia valorilor. Nu prin sentimentul amiciţiei se defineşte o valoare, ci prin rangul uman la care-ţi ridici comunitatea din care faci parte.

Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran complet analfabet, nu există nici o diferenţă.

Social-democraţia e laptele bătut al comunismului.

E foarte greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără posibilitate de ieşire.

Balcanii sînt curul Europei.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Ştii ce i-am răspuns? - Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul.

Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

O meserie pe cale de dispariţie*

“Este foarte periculos să fii om şi
foarte puţini supravieţuiesc”
Ernest Hemingway

Să tot fie vreo 20 ani, dacă nu mai bine, de cînd îl cunoaşte pe nea Ilie. Aşa i-a spus de la bun început: nea Ilie. Cu toate că este numele lui de familie. Ba chiar într-un an l-a felicitat de “Sf.Ilie”, uitînd că, de fapt, numele lui de botez este Gheorghe. Deşi îl cunoaştea de atîţia ani, ştia extrem de puţine lucruri despre el. Deoarece zgîrcenia lui de a vorbi despre sine, nu este altceva decît acea doză de discreţie amestecată în părţi egale cu un bun simţ exemplar, calităţi care multora le lipsesc cu desăvârşire. Ori sînt pe cale de dispariţie, în cele mai fericite dintre cazuri. Aşadar, ştie, foarte puţine lucruri despre el. Că e de loc din Tinosu, o comună prahoveană ca oricare alta. Că a făcut şcoală atîta cît a putut, dar cîtă a făcut, nu şi-a bătut joc de ea. Că apoi a făcut armata şi, după lăsarea la vatră, s-a angajat la CFR, de unde, nu cu mulţi ani în urmă, a ieşit la pensie, după mai bine de 40 de ani de munculiţă - cum îi place să spună - şi nu întotdeauna uşoară, bătînd ţara în lung şi-n lat, ca mecanic de locomotivă, văzînd şi înţelegînd multe. Că după ce s-a însurat s-a mutat, împreună cu tînăra lui femeie, într-o garsonieră - dată de la serviciu, pe listă - într-unul din cartierele muncitoreşti ale municipiului, garsonieră pe care şi-a dichisit-o singur. Că ştie cîteva meserii, drept pentru care, cum însuşi spune, cu o cheie franceză desface şi face la loc, legat la ochi, un tanc, fără să-şi bată prea mult capul.

Odată, în timp ce stăteau pe o terasă la o bere, i-a povestit cum, după ce a făcut singur toată instalaţia sanitară a casei unui director de ziar, ăla i-a spus, chipurile, în glumă: Bre, nea Ilie, să nu-mi fi băgat niscaiva microfoane prin pereţi! Şi dumneata ce i-ai răspuns?, l-a întrebat curios. Păi ce să-i zic, dragul meu? I-am răspuns, întrebîndu-l: la ce să vă pun, dom’ director, microfoane în baie sau bucătărie? Să audă lumea când vă trec gînduri d-astea creţe cînd staţi pe tron ori cînd spălaţi vase?

Mai ştia că îi mai place sportul în general şi fotbalul în special (când “Petrolul” joacă “acasă”, pîndeşte golul din spatele porţii “oaspeţilor”, înarmat cu un aparat de fotografiat iar după meci se duce, indiferent c-a fost victorie, meci nul ori înfrîngere, cu prietenii, la câte-un şpriţ), mai jucînd şi-acum cîte-o miuţă - la categoria old-boys! -, ba într-o vreme chiar antrenînd echipa din comuna natală. Mai ştia că joacă şah foarte bine şi că, din cînd în cînd, cochetează cu arta fotografică.
Dacă a avut vreun of în viaţă? Mai multe, însă unul le-a întrecut pe toate: copiii. Pe care îi iubeşte mai presus decât orice pe lume şi de care n-a avut parte. Îmbătrînesc, dragul meu, îi spunea deseori şi, parcă fără copii, n-am nici un rost pe lumea asta…. Ori poate că aşa a vrut Dumnezeu, dar să ştii că mă bate un gînd. Ce gînd, nene Ilie? Las’ că o să vezi tu! Şi, într-adevăr, nu peste mult timp, văzu. Pentru că, aşa cum îl ştia, nu s-a lăsat. Într-o bună zi, nu după multă vreme, s-au întîlnit întîmplător. Era transfigurat. Avea o sclipire tainică în privirile ce-i musteau de bucurie. I-a spus radiind: Dragul meu, am înfiat o fetiţă de la un orfelinat din Moldova. Însă ar mai fi o problemă…Şi tăcu îngîndurat. Ce problemă, nene Ilie? Totul e să fiţi sănătoşi, s’o faceţi mare ca s-o puteţi vedea la casa ei, i-a spus, îmbrăţişîndu-l. Păi da, ar mai fi o problemă. Că tocmai ce aflai că asta mică are un frate… Unde e frate-său, nene Ilie?, îl întrebă surprins. La acelaşi orfelinat. Cum să-i despart? Păi nu-i despărţi, nene Ilie, nu-i despărţi… Îi iei pe amîndoi… Exact la asta m-am gândit şi eu cu nevastă-mea! Şi chiar aşa s-a întîmplat. A fost nevoie să se mute din vechea garsonieră, devenită neîncăpătoare. Au găsit un apartament de două camere pe care, cu mari eforturi, l-au cumpărat. S-au instalat, nelipsindu-le decît, poate, nişte bani în plus. Însă faptul cel mai important e că sînt fericiţi şi se iubesc. Acum fetiţa e la liceu iar fratele ei, în gimnaziu. Sînt frumoşi şi au tot ce le trebuie. Şi mai presus de orice, au doi părinţi care îi iubesc…

Se întîlneşte din ce în ce mai rar cu nea Ilie, care munceşte de dimineaţa pînă seara. Ce să fac, nu mai sînt tânăr. Am trecut binişor de şaizeci, flăcăiaşule... Vreau ca ăstora mici să nu le lipsească nimic.

Cam ăsta e omul pe care viaţa il scosese în cale şi pe care, la o adică, se putea bizui. Numai că, uneori, tînjeşte după cîteva ceasuri de taifas cu el. În care să-i mai spună cîte ceva despre singura sa meserie, pe care acum, mai mult ca niciodată, are convingerea că o stăpîneşte la perfecţie: aceea de-a fi om.

Bogdan Stoicescu

* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire

(ilustraţia textului: “La casa bunicilor” - pictură de Mariana Voicu-Grumăzescu)

Beat & Bop

(Remember Jack Kerouac) Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac/♥/ s-a născut la 12.03. 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /"Herald Tribune"/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele "The Subterraneus" (1958), "The Dharma Bums" (1958), "Maggie Cassidy" (1959), "Mexico City Blues" (versuri, 1959), "Book of Dreams" (1961), "Lonsome Traveller" (1961), "Big Sur" (1962), "Desolations Angels"(1965) şi "Satori in Paris" (1966) * Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1969, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison… Pe drum

Vara anului 1950. Jack Kerouac, un tînăr de numai 28 de ani, scrie în doar trei săptămîni un roman, care într-o primă variantă se numea Beat Generation/1/ . Un roman-epopee în care cîţiva tineri descreieraţi cutreieră America în lung şi-n lat, făcînd autostopul ori pilotînd maşini de furat: de la camioane şi limuzine de lux pînă la autobuze. Tineri debusolaţi care îşi duc traiul de azi pe mîine, prestînd job-uri de ocazie (vopsitori, culegători de bumbac, hamali ori paznici). Care fură orice au nevoie şi care apoi le-o trag cu frenezie tinerelor curve pe care le agaţă de pe te miri unde, pe ritmurile îndrăcite ale jazz-ului bop /2/ al zeilor lor numiţi Charlie Praker & Dizzy Gillespie, care fumează marihuana şi beau whisky cu bere pînă le dă sîngele pe nas, care provoacă scandaluri, devastaţi de toate drogurile posibile, de la "celebrul" LSD şi ,,inofensiva’’ marihuană, pînă la cocaină şi heroină. Nişte puşlamale pletoase, soioase şi zdrenţuite, adevăraţi tipi cool, demni urmaşi ai hipioţilor veterani, celebrii hipsteri /3/ ai anilor ’20, ai acelor dezrădăcinaţi, foşti soldaţi întorşi mutilaţi, fizic dar mai cu seamă sufleteşte, din războaie în care nu existau învingători, ci numai învinşi… Am sărit în noaptea caldă, nebună, auzind tîguirea unui saxofon tenor sălbatic, de ambele părţi ale străzii, care făcea tot timpul yeah, yeah!, în timp ce un cor de palme ţinea ritmul, acoperit doar de zbieretele gloatei. Eroul-narator se numeşte Sal Paradise. Un scriitor new-yorkez de mare succes care se împrieteneşte cu Dean Moriarty (acesta fiind un fel de alter ego al unei alte figuri legendare a generaţiei beat, Neal Cassady), un fost pîrnăiaş care, după eliberare, alesese să trăiască liber, un împătimit al sexului fără frontiere, asezonat din belşug cu droguri şi muzică bună. Un borfaş inteligent, nu lipsit de ceva cultură, un specimen pitoresc pentru care singura raţiune de-a exista însemna călătoria. On the road. Pe drum. Un drop-out, un independent excentric şi extremist, un hip fără nici un Dumnezeu, alături de care Paradise străbate jumătate din America, din Denver, New Orleans şi San Francisco, pînă în exoticul Mexic. Cînd începe apusul soarelui, mergem pe străzile New Orleans-ului. “Oh, miroase a oameni!”, răcni Dean care îşi ţinea capul pe geam afară, adulmecînd. “Ah, Dumnezeule! Viaţa!”. Făcu un ocol în jurul tramvaiului. “Ja!”, apoi a continuat să meargă înainte, uitîndu-se după curve tinere… Întîlnesc prieteni prin toate coclaurile pe unde hălăduiesc, alături de care încing beţii înspăimîntătoare, terminate invariabil cu orgii sexuale, garnisite cu muzici turbate şi droguri din abundenţă. Pe drum este romanul unei generaţii fericite, care se bucură din plin de toate plăcerile vieţii, fără a-i păsa cîtuşi de puţin de ţuţerii oportunişti şi scrobiţi, avizi de bani dar mai cu seamă de putere. O generaţie care ura războaiele şi pe aceia care le provocau. Make love, not war era sloganul lor preferat pe care nu se sfiau să-l arunce în obraz politicienilor, duşmanii lor de moarte, în timpul interminabilelor mitinguri de protest. Abhorau orice formă de ordine socială existentă. Erau împotriva "depăşitei" instituţii a familiei ca şi a celorlalte instituţii (mai ales cele ale statului corupt), detestînd orice sistem (economic, religios ori educaţional) care ar fi putut îngrădi în vreun fel libertatea individuală în general şi pe cea sexuală, în special şi, nu în ultimul rînd, propăvăduiau cu orice prilej şi prin orice mijloace, iubirea. Îşi stabiliseră “cartierele generale” în San Fransisco şi în East Village (pe insula Manhattan, un fel de “suburbie” în partea estică a New York-ului)… Sfîrşitul romanului? Nici nu ştiu dacă e vorba despre un sfârşit în adevăratul sens al cuvîntului. Un zurbagiu de talia lui Moriarty, cu o existenţă funciarmente haotică, sfîrşeşte într-o singurătate fără leac. Pricină care avariază grav prietenia sa cu Sal, care se îndepărtează însă fără să se poată, totuşi, despărţi. …iar eu mă gândesc la Dean Moriarty, ba chiar şi la bătrînul Dean Moriarty, tatăl pe care nu l-am mai găsit niciodată, mă gândesc la Dean Moriarty În foarte puţine cuvinte, cam aceasta era generaţia beat, a beatitudinii fără frontiere, care la jumătatea anilor ’60 a generat mirifica mişcare spirituală flower-power, tot aceeaşi care, într-un timp relativ scurt – doar 7 ani – a transformat romanul On The Road într-o nouă biblie iar pe autorul ei într-un adevărat port-drapel al propriilor ei credinţe şi speranţe dar mai presus de orice, într-un simbol al hipioţilor de pretutindeni. În ultimă instanţă, într-un simbol al libertăţii depline… Cartea – care la 5 septembrie 1957 se afla în librării costînd doar 3,95 $ - a cunoscut un succes fulminat, egalat, poate, doar de o altă scriere a epocii, romanul De veghe în lanul de secară, purtînd nu mai puţin celebra semnătură a lui J. D. Salinger. Compune sălbatic, nedisciplinat, curat! Scrie ce îţi vine din adîncurile sufletului tău. Cu cît mai nebunesc, cu atît mai bine! Fii întotdeauna nebun şi fără spirit! Înlătură obstacolele literare, gramaticale şi sintactice. Tu eşti tot timpul un geniu... Cuvînt cheie 1 beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! - în deceniile următoare. Cuvînt cheie 2 bop (sau be-bop ori re-bop) – la sfârşitul anului 1941, într-un cabaret din Harlem numit “Minton’s Playhouse”, cinci dintre giganţii jazz-ului şi anume trompetistul John Birks Gillespie zis “Dizzy”, pianistul Thelonius Sphere Monk, chitaristul Charlie Christian, saxofonistul alto Charles Christopher Parker jr., supranumit “Bird” sau “Yardbird” şi bateristul Kenneth Spearman Clarke, care răspundea la apelativul “Kenny Klook”, ofereau celor prezenţi, după încheierea recitalurilor proprii, tîrziu în noapte, învăluiţi în nori groşi de fum de “iarbă”, la un pahar de whisky din cel mai bun, un jam session. Adică o porţie zdravănă de creaţie muzicală spontană, cu sclipitoare improvizaţii individuale şi colective, în cascade de sunete venind din toate registrele dar mai cu seamă din cel acut, practic un experiment fascinant, care trăda uriaşele cunoştinţe muzicale, dublate de o desăvârşită tehnică interpretativă a fiecăruia în parte şi a tuturor la un loc. Mai presus de orice însă geniul melodic, interpretativ şi imaginativ al lui Bird l-a impus rapid ca pe indiscutabilul leader al mişcării be-bop, el fiind unanim considerat, alături de Louis Armstrong, drept unul dintre puţinii muzicieni care au scos jazz-ul din rutină dîndu-i o nouă strălucire. Aceste recitaluri extraordinare, prin maniera cu totul nouă de abordare - suprapuneri polifonice, varierea formulelor ritmice de acompaniament, alterarea cromatică şi complicarea acordurilor, folosirea unor forme specifice de riff-uri, accente dure pe tobe cu lucrul continuu pe cinele – vor conduce la desprinderea de muzica de divertisment şi de jazz-ul tradiţional (swing) şi vor constitui rapid trecerea la o nouă estetică muzicală, la o formă net superioară de exprimare a materialului sonor, lucruri care vor conduce, inevitabil, la crearea unui nou şi extrem de expresiv stil şi, implicit, a unui nou repertoriu. Cu o gamă foarte variată de genuri de aranjamente şi improvizaţii pentru piesele lor, muzicienii le indicau prin "(...)nişte simple formule onomatopeice, care reproduceau figurile ritmice iniţiale: be-bop, re-bop, co-bop-shbam" (André Hodeir, Jazzul. Oameni şi probleme, Editura Muzicală, Bucureşti, 1967, p. 98). Şi pentru că noul născut venit pe lume într-un cabaret trebuia să poarte un nume, i s-a spus bop. "Bop-ul a fost descris ca un fel de virus, iar bop-erul a fost zugrăvit sub înfăţişarea unui degenerat, pradă unei boli ruşinoase. Bop-ul nu e nimic altceva decît expresia modernă a jazz-ului, aşa cum şi-au închipuit-o cîţiva creatori şi aşa cum a fost adoptată, dacă excludem un mic număr de individualităţi, de o întreagă generaţie. (A. Hodeir, op. cit., p. 98), Cel care avea să limpezească apele va fi Dizzy Gillespie, el transformînd bop-ul, fără să ştie şi chiar de la început, într-o primă elită muzicală a maicii sale, muzica numită cu un termen generic jazz, pritocit de “tăticii” lui de culoare. Însă nici “tăticii” albi (Lennie Tristano, Lester Young, Lee Konitz, Gerry Mulligan, Stan Getz) nu ardeau, în acest timp, gazul, ei reacţionând promt, pregătind pe îndelete, bomba care va exploda la începutul anilor ’50: stilul cool. În scurt timp, bop-ul şi cool-ul vor bate palma definitiv cu mai vîrstnicele, deci mai consacratele stiluri blues şi country, impunîndu-se rapid, schimbând în mod fundamental chipul jazz-ului şi, prin extensie, contribuind în mod decisiv la apariţia şi impunerea pe scena muzicii secolului XX a unor curente care vor căpăta în scurt timp o popularitate uriaşă: rock’n’roll-ul, rock-ul cu toate derivaţiile sale (hard, heavy, metal, speed, trash, progresiv, psihedelic etc. ) şi toate curentele de fuziune din anii ‘60-‘70 (jazz-rock progresiv, jazz-rock simfonic, muzicile electronice, electro-acustice şi de avangardă), toate acestea bucurîndu-se în mod evident şi de marile creaţii şi tehnici interpretative ale simfonismului clasic şi contemporan. Cuvânt cheie 3 hipsteri – precursori ai mişcării hippie din anii ’60. Prin anii ’20, stilul lor de viaţă era unul cultural, însă nu înţeles în accepţiunea obişnuită a termenului: existenţa le era o boemă exacerbată, iar jazz-ul era însuşi bunul lor Dumnezeu.

Lansarea oficială a romanului "On The Road": New York, septembrie 1957

♥ cf. http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Bibliografie selectivă

Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

André Hodeir, Jazzul. Oameni şi probleme, Editura Muzicală, Bucureşti, 1967 Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, coordonatori: Cristina Corcioveanu şi Bujor Râpeanu

Kurt Hemmer - Encyclopedia of Beat Literature: The Essential Guide to the Lives and Works of the Beat Writers. Facts on File, Inc., 2007.

Kerouac: le grand retour (Kerouac: marea revenire), suită de articole din revista Magazine littéraire (nr.334, iulie-august, 1995, pp.94-103) în care apare şi interviul inedit acordat de Jack Kerouac în limba franceză (De Jean Kerouac à Ti-Jean Kerouac) lui Fernand Seguin de la Radio-Canada în 1967, în cadrul emisiunii televizate live Le Sel de la semaine. http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/ Cărţi electronice: - Jack Kerouac: On the road, în lectura lui David Carradine (2 casete audio) - Kerouac – Kick joy Darrkness. A spoken word tribute with music. With Michael Stippe & others, 1997, CD audio. 

Filme (ale căror scenarii au fost inspirate de romanul ,,On the Road”): 

Paris-Texas (1984; regia: Wim Wenders)

Pelicula a primit Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI – Cannes. La Wim Wanders „evoluţia personajelor şi problemele lor duc doar la constatarea eşecului sau a imposibilităţii. În final rămâne doar această evoluţie, hazardul lucrurilor, al evenimentelor, al întîlnirilor care nu izbutesc să sfărîme barierele ce izolează indivizii într-un univers strîmt şi meschin, şi care face imposibilă orice comunicare.” (H. Welsch, apud. Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.389; coordonatori: Cristina Corcioveanu şi Bujor Râpeanu). Easy Rider (1969; regia: Dennis Hopper)

„Doi tineri traficanţi de droguri (interpretaţi de Denis Hopper & Peter Fonda) călătoresc cu motocicletele de la Los Angeles la New Orleans. Urmărindu-i, descoperim o Americă plină de prejudecăţi, xenofobă, intolerantă, violentă, criminală.” (Fr. Maurin, apud op. cit., p. 344).

Bogdan Stoicescu

(prima fotografie a textului reproduce întîia copertă a romanului apărut la editura britanică "Penguin", în anul 2000; Jack Kerouac, în dreapta, alături de prietenul său Neal Cassady; în celelalte fotografii, Jack Kerouac)