O meserie pe cale de dispariţie*

“Este foarte periculos să fii om şi
foarte puţini supravieţuiesc”
Ernest Hemingway

Să tot fie vreo 20 ani, dacă nu mai bine, de cînd îl cunoaşte pe nea Ilie. Aşa i-a spus de la bun început: nea Ilie. Cu toate că este numele lui de familie. Ba chiar într-un an l-a felicitat de “Sf.Ilie”, uitînd că, de fapt, numele lui de botez este Gheorghe. Deşi îl cunoaştea de atîţia ani, ştia extrem de puţine lucruri despre el. Deoarece zgîrcenia lui de a vorbi despre sine, nu este altceva decît acea doză de discreţie amestecată în părţi egale cu un bun simţ exemplar, calităţi care multora le lipsesc cu desăvârşire. Ori sînt pe cale de dispariţie, în cele mai fericite dintre cazuri. Aşadar, ştie, foarte puţine lucruri despre el. Că e de loc din Tinosu, o comună prahoveană ca oricare alta. Că a făcut şcoală atîta cît a putut, dar cîtă a făcut, nu şi-a bătut joc de ea. Că apoi a făcut armata şi, după lăsarea la vatră, s-a angajat la CFR, de unde, nu cu mulţi ani în urmă, a ieşit la pensie, după mai bine de 40 de ani de munculiţă - cum îi place să spună - şi nu întotdeauna uşoară, bătînd ţara în lung şi-n lat, ca mecanic de locomotivă, văzînd şi înţelegînd multe. Că după ce s-a însurat s-a mutat, împreună cu tînăra lui femeie, într-o garsonieră - dată de la serviciu, pe listă - într-unul din cartierele muncitoreşti ale municipiului, garsonieră pe care şi-a dichisit-o singur. Că ştie cîteva meserii, drept pentru care, cum însuşi spune, cu o cheie franceză desface şi face la loc, legat la ochi, un tanc, fără să-şi bată prea mult capul.

Odată, în timp ce stăteau pe o terasă la o bere, i-a povestit cum, după ce a făcut singur toată instalaţia sanitară a casei unui director de ziar, ăla i-a spus, chipurile, în glumă: Bre, nea Ilie, să nu-mi fi băgat niscaiva microfoane prin pereţi! Şi dumneata ce i-ai răspuns?, l-a întrebat curios. Păi ce să-i zic, dragul meu? I-am răspuns, întrebîndu-l: la ce să vă pun, dom’ director, microfoane în baie sau bucătărie? Să audă lumea când vă trec gînduri d-astea creţe cînd staţi pe tron ori cînd spălaţi vase?

Mai ştia că îi mai place sportul în general şi fotbalul în special (când “Petrolul” joacă “acasă”, pîndeşte golul din spatele porţii “oaspeţilor”, înarmat cu un aparat de fotografiat iar după meci se duce, indiferent c-a fost victorie, meci nul ori înfrîngere, cu prietenii, la câte-un şpriţ), mai jucînd şi-acum cîte-o miuţă - la categoria old-boys! -, ba într-o vreme chiar antrenînd echipa din comuna natală. Mai ştia că joacă şah foarte bine şi că, din cînd în cînd, cochetează cu arta fotografică.
Dacă a avut vreun of în viaţă? Mai multe, însă unul le-a întrecut pe toate: copiii. Pe care îi iubeşte mai presus decât orice pe lume şi de care n-a avut parte. Îmbătrînesc, dragul meu, îi spunea deseori şi, parcă fără copii, n-am nici un rost pe lumea asta…. Ori poate că aşa a vrut Dumnezeu, dar să ştii că mă bate un gînd. Ce gînd, nene Ilie? Las’ că o să vezi tu! Şi, într-adevăr, nu peste mult timp, văzu. Pentru că, aşa cum îl ştia, nu s-a lăsat. Într-o bună zi, nu după multă vreme, s-au întîlnit întîmplător. Era transfigurat. Avea o sclipire tainică în privirile ce-i musteau de bucurie. I-a spus radiind: Dragul meu, am înfiat o fetiţă de la un orfelinat din Moldova. Însă ar mai fi o problemă…Şi tăcu îngîndurat. Ce problemă, nene Ilie? Totul e să fiţi sănătoşi, s’o faceţi mare ca s-o puteţi vedea la casa ei, i-a spus, îmbrăţişîndu-l. Păi da, ar mai fi o problemă. Că tocmai ce aflai că asta mică are un frate… Unde e frate-său, nene Ilie?, îl întrebă surprins. La acelaşi orfelinat. Cum să-i despart? Păi nu-i despărţi, nene Ilie, nu-i despărţi… Îi iei pe amîndoi… Exact la asta m-am gândit şi eu cu nevastă-mea! Şi chiar aşa s-a întîmplat. A fost nevoie să se mute din vechea garsonieră, devenită neîncăpătoare. Au găsit un apartament de două camere pe care, cu mari eforturi, l-au cumpărat. S-au instalat, nelipsindu-le decît, poate, nişte bani în plus. Însă faptul cel mai important e că sînt fericiţi şi se iubesc. Acum fetiţa e la liceu iar fratele ei, în gimnaziu. Sînt frumoşi şi au tot ce le trebuie. Şi mai presus de orice, au doi părinţi care îi iubesc…

Se întîlneşte din ce în ce mai rar cu nea Ilie, care munceşte de dimineaţa pînă seara. Ce să fac, nu mai sînt tânăr. Am trecut binişor de şaizeci, flăcăiaşule... Vreau ca ăstora mici să nu le lipsească nimic.

Cam ăsta e omul pe care viaţa il scosese în cale şi pe care, la o adică, se putea bizui. Numai că, uneori, tînjeşte după cîteva ceasuri de taifas cu el. În care să-i mai spună cîte ceva despre singura sa meserie, pe care acum, mai mult ca niciodată, are convingerea că o stăpîneşte la perfecţie: aceea de-a fi om.

Bogdan Stoicescu

* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire

(ilustraţia textului: “La casa bunicilor” - pictură de Mariana Voicu-Grumăzescu)