Beat & Bop

(Remember Jack Kerouac) Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac/♥/ s-a născut la 12.03. 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /"Herald Tribune"/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele "The Subterraneus" (1958), "The Dharma Bums" (1958), "Maggie Cassidy" (1959), "Mexico City Blues" (versuri, 1959), "Book of Dreams" (1961), "Lonsome Traveller" (1961), "Big Sur" (1962), "Desolations Angels"(1965) şi "Satori in Paris" (1966) * Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1969, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison… Pe drum

Vara anului 1950. Jack Kerouac, un tînăr de numai 28 de ani, scrie în doar trei săptămîni un roman, care într-o primă variantă se numea Beat Generation/1/ . Un roman-epopee în care cîţiva tineri descreieraţi cutreieră America în lung şi-n lat, făcînd autostopul ori pilotînd maşini de furat: de la camioane şi limuzine de lux pînă la autobuze. Tineri debusolaţi care îşi duc traiul de azi pe mîine, prestînd job-uri de ocazie (vopsitori, culegători de bumbac, hamali ori paznici). Care fură orice au nevoie şi care apoi le-o trag cu frenezie tinerelor curve pe care le agaţă de pe te miri unde, pe ritmurile îndrăcite ale jazz-ului bop /2/ al zeilor lor numiţi Charlie Praker & Dizzy Gillespie, care fumează marihuana şi beau whisky cu bere pînă le dă sîngele pe nas, care provoacă scandaluri, devastaţi de toate drogurile posibile, de la "celebrul" LSD şi ,,inofensiva’’ marihuană, pînă la cocaină şi heroină. Nişte puşlamale pletoase, soioase şi zdrenţuite, adevăraţi tipi cool, demni urmaşi ai hipioţilor veterani, celebrii hipsteri /3/ ai anilor ’20, ai acelor dezrădăcinaţi, foşti soldaţi întorşi mutilaţi, fizic dar mai cu seamă sufleteşte, din războaie în care nu existau învingători, ci numai învinşi… Am sărit în noaptea caldă, nebună, auzind tîguirea unui saxofon tenor sălbatic, de ambele părţi ale străzii, care făcea tot timpul yeah, yeah!, în timp ce un cor de palme ţinea ritmul, acoperit doar de zbieretele gloatei. Eroul-narator se numeşte Sal Paradise. Un scriitor new-yorkez de mare succes care se împrieteneşte cu Dean Moriarty (acesta fiind un fel de alter ego al unei alte figuri legendare a generaţiei beat, Neal Cassady), un fost pîrnăiaş care, după eliberare, alesese să trăiască liber, un împătimit al sexului fără frontiere, asezonat din belşug cu droguri şi muzică bună. Un borfaş inteligent, nu lipsit de ceva cultură, un specimen pitoresc pentru care singura raţiune de-a exista însemna călătoria. On the road. Pe drum. Un drop-out, un independent excentric şi extremist, un hip fără nici un Dumnezeu, alături de care Paradise străbate jumătate din America, din Denver, New Orleans şi San Francisco, pînă în exoticul Mexic. Cînd începe apusul soarelui, mergem pe străzile New Orleans-ului. “Oh, miroase a oameni!”, răcni Dean care îşi ţinea capul pe geam afară, adulmecînd. “Ah, Dumnezeule! Viaţa!”. Făcu un ocol în jurul tramvaiului. “Ja!”, apoi a continuat să meargă înainte, uitîndu-se după curve tinere… Întîlnesc prieteni prin toate coclaurile pe unde hălăduiesc, alături de care încing beţii înspăimîntătoare, terminate invariabil cu orgii sexuale, garnisite cu muzici turbate şi droguri din abundenţă. Pe drum este romanul unei generaţii fericite, care se bucură din plin de toate plăcerile vieţii, fără a-i păsa cîtuşi de puţin de ţuţerii oportunişti şi scrobiţi, avizi de bani dar mai cu seamă de putere. O generaţie care ura războaiele şi pe aceia care le provocau. Make love, not war era sloganul lor preferat pe care nu se sfiau să-l arunce în obraz politicienilor, duşmanii lor de moarte, în timpul interminabilelor mitinguri de protest. Abhorau orice formă de ordine socială existentă. Erau împotriva "depăşitei" instituţii a familiei ca şi a celorlalte instituţii (mai ales cele ale statului corupt), detestînd orice sistem (economic, religios ori educaţional) care ar fi putut îngrădi în vreun fel libertatea individuală în general şi pe cea sexuală, în special şi, nu în ultimul rînd, propăvăduiau cu orice prilej şi prin orice mijloace, iubirea. Îşi stabiliseră “cartierele generale” în San Fransisco şi în East Village (pe insula Manhattan, un fel de “suburbie” în partea estică a New York-ului)… Sfîrşitul romanului? Nici nu ştiu dacă e vorba despre un sfârşit în adevăratul sens al cuvîntului. Un zurbagiu de talia lui Moriarty, cu o existenţă funciarmente haotică, sfîrşeşte într-o singurătate fără leac. Pricină care avariază grav prietenia sa cu Sal, care se îndepărtează însă fără să se poată, totuşi, despărţi. …iar eu mă gândesc la Dean Moriarty, ba chiar şi la bătrînul Dean Moriarty, tatăl pe care nu l-am mai găsit niciodată, mă gândesc la Dean Moriarty În foarte puţine cuvinte, cam aceasta era generaţia beat, a beatitudinii fără frontiere, care la jumătatea anilor ’60 a generat mirifica mişcare spirituală flower-power, tot aceeaşi care, într-un timp relativ scurt – doar 7 ani – a transformat romanul On The Road într-o nouă biblie iar pe autorul ei într-un adevărat port-drapel al propriilor ei credinţe şi speranţe dar mai presus de orice, într-un simbol al hipioţilor de pretutindeni. În ultimă instanţă, într-un simbol al libertăţii depline… Cartea – care la 5 septembrie 1957 se afla în librării costînd doar 3,95 $ - a cunoscut un succes fulminat, egalat, poate, doar de o altă scriere a epocii, romanul De veghe în lanul de secară, purtînd nu mai puţin celebra semnătură a lui J. D. Salinger. Compune sălbatic, nedisciplinat, curat! Scrie ce îţi vine din adîncurile sufletului tău. Cu cît mai nebunesc, cu atît mai bine! Fii întotdeauna nebun şi fără spirit! Înlătură obstacolele literare, gramaticale şi sintactice. Tu eşti tot timpul un geniu... Cuvînt cheie 1 beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! - în deceniile următoare. Cuvînt cheie 2 bop (sau be-bop ori re-bop) – la sfârşitul anului 1941, într-un cabaret din Harlem numit “Minton’s Playhouse”, cinci dintre giganţii jazz-ului şi anume trompetistul John Birks Gillespie zis “Dizzy”, pianistul Thelonius Sphere Monk, chitaristul Charlie Christian, saxofonistul alto Charles Christopher Parker jr., supranumit “Bird” sau “Yardbird” şi bateristul Kenneth Spearman Clarke, care răspundea la apelativul “Kenny Klook”, ofereau celor prezenţi, după încheierea recitalurilor proprii, tîrziu în noapte, învăluiţi în nori groşi de fum de “iarbă”, la un pahar de whisky din cel mai bun, un jam session. Adică o porţie zdravănă de creaţie muzicală spontană, cu sclipitoare improvizaţii individuale şi colective, în cascade de sunete venind din toate registrele dar mai cu seamă din cel acut, practic un experiment fascinant, care trăda uriaşele cunoştinţe muzicale, dublate de o desăvârşită tehnică interpretativă a fiecăruia în parte şi a tuturor la un loc. Mai presus de orice însă geniul melodic, interpretativ şi imaginativ al lui Bird l-a impus rapid ca pe indiscutabilul leader al mişcării be-bop, el fiind unanim considerat, alături de Louis Armstrong, drept unul dintre puţinii muzicieni care au scos jazz-ul din rutină dîndu-i o nouă strălucire. Aceste recitaluri extraordinare, prin maniera cu totul nouă de abordare - suprapuneri polifonice, varierea formulelor ritmice de acompaniament, alterarea cromatică şi complicarea acordurilor, folosirea unor forme specifice de riff-uri, accente dure pe tobe cu lucrul continuu pe cinele – vor conduce la desprinderea de muzica de divertisment şi de jazz-ul tradiţional (swing) şi vor constitui rapid trecerea la o nouă estetică muzicală, la o formă net superioară de exprimare a materialului sonor, lucruri care vor conduce, inevitabil, la crearea unui nou şi extrem de expresiv stil şi, implicit, a unui nou repertoriu. Cu o gamă foarte variată de genuri de aranjamente şi improvizaţii pentru piesele lor, muzicienii le indicau prin "(...)nişte simple formule onomatopeice, care reproduceau figurile ritmice iniţiale: be-bop, re-bop, co-bop-shbam" (André Hodeir, Jazzul. Oameni şi probleme, Editura Muzicală, Bucureşti, 1967, p. 98). Şi pentru că noul născut venit pe lume într-un cabaret trebuia să poarte un nume, i s-a spus bop. "Bop-ul a fost descris ca un fel de virus, iar bop-erul a fost zugrăvit sub înfăţişarea unui degenerat, pradă unei boli ruşinoase. Bop-ul nu e nimic altceva decît expresia modernă a jazz-ului, aşa cum şi-au închipuit-o cîţiva creatori şi aşa cum a fost adoptată, dacă excludem un mic număr de individualităţi, de o întreagă generaţie. (A. Hodeir, op. cit., p. 98), Cel care avea să limpezească apele va fi Dizzy Gillespie, el transformînd bop-ul, fără să ştie şi chiar de la început, într-o primă elită muzicală a maicii sale, muzica numită cu un termen generic jazz, pritocit de “tăticii” lui de culoare. Însă nici “tăticii” albi (Lennie Tristano, Lester Young, Lee Konitz, Gerry Mulligan, Stan Getz) nu ardeau, în acest timp, gazul, ei reacţionând promt, pregătind pe îndelete, bomba care va exploda la începutul anilor ’50: stilul cool. În scurt timp, bop-ul şi cool-ul vor bate palma definitiv cu mai vîrstnicele, deci mai consacratele stiluri blues şi country, impunîndu-se rapid, schimbând în mod fundamental chipul jazz-ului şi, prin extensie, contribuind în mod decisiv la apariţia şi impunerea pe scena muzicii secolului XX a unor curente care vor căpăta în scurt timp o popularitate uriaşă: rock’n’roll-ul, rock-ul cu toate derivaţiile sale (hard, heavy, metal, speed, trash, progresiv, psihedelic etc. ) şi toate curentele de fuziune din anii ‘60-‘70 (jazz-rock progresiv, jazz-rock simfonic, muzicile electronice, electro-acustice şi de avangardă), toate acestea bucurîndu-se în mod evident şi de marile creaţii şi tehnici interpretative ale simfonismului clasic şi contemporan. Cuvânt cheie 3 hipsteri – precursori ai mişcării hippie din anii ’60. Prin anii ’20, stilul lor de viaţă era unul cultural, însă nu înţeles în accepţiunea obişnuită a termenului: existenţa le era o boemă exacerbată, iar jazz-ul era însuşi bunul lor Dumnezeu.

Lansarea oficială a romanului "On The Road": New York, septembrie 1957

♥ cf. http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Bibliografie selectivă

Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

André Hodeir, Jazzul. Oameni şi probleme, Editura Muzicală, Bucureşti, 1967 Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, coordonatori: Cristina Corcioveanu şi Bujor Râpeanu

Kurt Hemmer - Encyclopedia of Beat Literature: The Essential Guide to the Lives and Works of the Beat Writers. Facts on File, Inc., 2007.

Kerouac: le grand retour (Kerouac: marea revenire), suită de articole din revista Magazine littéraire (nr.334, iulie-august, 1995, pp.94-103) în care apare şi interviul inedit acordat de Jack Kerouac în limba franceză (De Jean Kerouac à Ti-Jean Kerouac) lui Fernand Seguin de la Radio-Canada în 1967, în cadrul emisiunii televizate live Le Sel de la semaine. http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/ Cărţi electronice: - Jack Kerouac: On the road, în lectura lui David Carradine (2 casete audio) - Kerouac – Kick joy Darrkness. A spoken word tribute with music. With Michael Stippe & others, 1997, CD audio. 

Filme (ale căror scenarii au fost inspirate de romanul ,,On the Road”): 

Paris-Texas (1984; regia: Wim Wenders)

Pelicula a primit Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI – Cannes. La Wim Wanders „evoluţia personajelor şi problemele lor duc doar la constatarea eşecului sau a imposibilităţii. În final rămâne doar această evoluţie, hazardul lucrurilor, al evenimentelor, al întîlnirilor care nu izbutesc să sfărîme barierele ce izolează indivizii într-un univers strîmt şi meschin, şi care face imposibilă orice comunicare.” (H. Welsch, apud. Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.389; coordonatori: Cristina Corcioveanu şi Bujor Râpeanu). Easy Rider (1969; regia: Dennis Hopper)

„Doi tineri traficanţi de droguri (interpretaţi de Denis Hopper & Peter Fonda) călătoresc cu motocicletele de la Los Angeles la New Orleans. Urmărindu-i, descoperim o Americă plină de prejudecăţi, xenofobă, intolerantă, violentă, criminală.” (Fr. Maurin, apud op. cit., p. 344).

Bogdan Stoicescu

(prima fotografie a textului reproduce întîia copertă a romanului apărut la editura britanică "Penguin", în anul 2000; Jack Kerouac, în dreapta, alături de prietenul său Neal Cassady; în celelalte fotografii, Jack Kerouac)