Jurnal după scrisori (III) *

20 februarie, joi… 14:57. După o noapte albă, am dormit fără vise, pînă acum o jumătate de oră. Am terminat “Un spectacol ratat” al lui Harms, volumul împrumutat de la Nelu , ultima oară cînd, împreună cu ea am fost la el. Ieri seară, prin oraş, absolut întîmplător, m-am întâlnit cu Nelu şi apoi cu Cătălin, împreună cu care am colindat prin librării. Am reuşit, în sfîrşit, să cumpăr volumul antologic cu poemele lui Daniel Turcea, o monografie Saint John Perse, o culegere de basme fantastice româneşti şi “Toasturi cazone”. Cam eterogenă selecţia, însă nu le aveam şi am convingerea că dacă acum nu le-aş fi luat, altădată nu le-aş mai fi găsit.

În noua mea cameră de aici, din sihăstrie, bunica mai păstrează într-o vază vetustă, florile pe care i le-a adus ea. Cu toate că s-au cam uscat, cred că nu le-a aruncat pînă acum, din cauza mea. De teamă să nu mă supăr. Ce ţi-e şi cu bunicii ăştia…

24 februarie, luni… 20:00. A nins fantastic toată ziua. După cîteva zile primăvăratice, zăpada s-a făcut la loc, troienind oraşul, scoţînd – a cîta oară? – săniile copiilor pe străzi, strivind primii ghiocei de-abia iţiţi, îndepărtînd primăvara şi, odată cu ea, asteniile mele…

25 februarie, marţi… 9:12. Continuă să ningă, zăpada prăbuşindu-se din ceruri vătuite, bezmetică.E atîta linişte încăt se poate auzi clar foşnetul apei îngheţate aşezîndu-se în straturi din ce în ce mai groase. Apoi foşnetul apei îngheţate care devine un fel de scîrţîit – ori e doar o părere? -, aidoma celui făcut de-un cui ruginit tras încet dintr-o scîndură. După cîteva pagini abandonez ”Un om norocos” al lui Paler, mulţumindu-mă la a privi prin fereastra aproape îngheţată, urgia de afară.

Băieţii cu tarabele lor de mărţişoare au ieşit la vînzare încă de ieri. Am stat cu ei aseară vreo două ceasuri şi, îngheţat bocnă, m-am întors acasă, oboist de ger. Cred că am adormit scriind.

27 februarie, marţi… Ninge şi băieţii rezistă eroic lîngă tarabele cu mărţişoare. În ciuda gerului cumplit, atmosfera este fierbinte, stimulată, evident şi de ingredientele clasice: cafea, ceai şi ţuică fiartă (la termos), vodcă rusească (la temperatura ambiantă). Cătălin, Emil, Nelu, Mimi, Manu şi noi toţi ceilalţi, frumoşii deştepţi ai “iepocii de aur” , suntem nevoiţi, de două ori pe an – de mărţişor şi de Crăciun – să vindem mărţişoare şi felicitări, pentru a supravieţui. Se iau concedii fără plată ori se cumpără, contra cîtorva sute de lei, două-trei săptămâni de “medicale” pentru a cîştiga cîţva coroclinci peste salariile mizerabile. Rău e că viforniţa e în toi, zăpada continuă să cadă, nelăsînd clienţii să privească tarabele. Poate o potoli-o Dumnezeu în trei-patru zile…

4 martie, marţi… 16:49. Viaţa curge monoton, egală cu fiece zi ce trece, nimic senzaţional, ca o cîmpie nesfârşită şi inertă, arsă de un soare ucigător. Trec de la o zi la alta, de cele mai multe ori fără nici o explicaţie, mi se pare absurd răsăritul, fără noimă apusul, zăpada mocirlită nu mai seamănă a nimic şi, ce-i mai trist, e că primăvara nu dă nici un semn că ar avea de gînd să vină.

6 martie, joi… 15:58. O zi minunată, plină ochi de soare, călduţă. Se pare că, într-adevăr, primăvara s-a hotărât să-şi întoarcă faţa spre noi. După foarte multe zile mizerabile, triste, murdare. Sfadă mare prin copaci: paserile cerului au înviat şi aerul pare că vibrează de ţipetele lor pe mai multe voci. Pămîntul negru, reavăn, a irumpt prin giulgiul de zăpadă: aburi calzi, lăptoşi, se ridică de pe trupul unei ierni muribunde. Şi soarele are o altfel de strălucire: mă simt inundat şi pătruns pînă în cele mai tainice firide ale sufletului de lumina lui blîndă, ca o dezmierdare, după care întreaga-mi fiinţă tînjise atîta amar de vreme.

7 martie, vineri… După amiaza. Bach,”Das Wohltemperierte Klavier”. Sub degetele lui Sviatoslav Riechter, pianul este viu, o fiinţă sublimă, perfectă, plăsmuită din sonoritai cosmice. Cu toate acestea, preludiile şi fugile magistrului capătă dimensiuni divine, sonurile şi tonalităţile părînd a fi cu totul şi cu totul altele, cu rotunjimi şi sclipiri diamantine, aşa cum le zămisleşte Hans Pischner la clapele clavecinului care i-a aparţinut lui Bach însuşi.

Cele şase concerte pentru vioară şi orchestră de cameră ale lui Mozart, cu Josef Suk. Nu pot uita una din secvenţele emblematice din “Amadeus”-ul lui Forman: Mozart, închis de mai multe zile în apartamentul său, tolănit pe masa de biliard, jucându-se cu o bilă, pe care o aruncă şi o prinde în ritmul muzicii pe care o scrie. Aude muzica, scrie Salieri în memoriile sale, o aude gata orchestrată, el nefăcînd altceva decît să îndeplinească simpla formalitate de a o transcrie pe hîrtie. Fără nici o greşeală. Fără nici o ştersătură. Nici o notă nelalocul ei. Oare cine vorbea despre sfînta şi binecuvântata de Dumnezeu nebunie a geniilor?

Cu mari cazne financiare mi-am luat “Filosofia spiritului”, “Filosofia dreptului” şi volumul III al “Prelegerilor de estetică” – volumul V îl aveam mai demult -, care alături de celelalte patru îmi întregesc prima jumătate a integralei Hegel traduse, pînă acum, la noi.

12 martie, joi… După amiaza. “Mă gîndeam că o singură femeie e de ajuns, uneori, pentru a suprima deşertul unui bărbat”.

31 martie, luni… Am observat că mugurii sînt gata să se desfacă pe ramurile copacilor, în timp ce lucram în grădină (greblat, cărat frunzele moarte azi-toamnă, dat foc la vreascuri şi crengi uscate etc.). E un prilej minunat ca în timp ce munceşti să-ţi scoţi din adăpost gîndurile şi să le laşi să vagabondeze. Îmi spun ca n-ar fi deloc rău să-mi reiau însemnările – întrerupte cînd? – în caietul cu scoarţe cafenii, poate că astfel voi grăbi trecerea timpului prin ignorarea lui.

Cele două romane de Pirandello terminate de citit deunăzi . Le las cîtva timp la “sedimentat”, apoi le reiau. Acum, cu note şi fişe la “Moartea şi busola”, o culegere din nuvelele lui Borges, apărută mai demult în vechea colecţie “Meridiane”. Mai multe evenimente - extra şi intra muros – nu-mi dau pace să stau liniştit numai cu acest uluitor volum.

Mincu, în “Intermezzo” (dintr-o fişă mai veche): “(…) Ea minte cum ar respira, inventează alte istorii, alte texte şi prin aceasta îmbogăţeşte realul şi îl ascunde”. Şi tot el : “Cîteodată simt cum respiră viaţa în lucruri; de exemplu, mi se întâmplă să stau singur în amurg, atunci cînd lumina se umflă de energii ciudate, ce fac să se audă şoaptele obiectelor: este o dilatare de forme, de sunete, de culori şi de gînduri ce se amestecă toate într-un vîrtej; atunci se petrece depăşirea stării de materie, ce se surpă cu dulce lentoare în altceva. Aţi auzit vreodată acel gurluit al porumbeilor sălbatici, acea senzuală frecare a sunetelor în aer, ca şi cum o planetă trece pe lîngă altă planetă şi atunci au loc picurări de muzici nemaiauzite în timpanele noastre tocite de uzura efemerităţii, crăpate de o rumoare viscerală? ”

8 mai, joi… 20:00. “Când se ciocnesc un cap şi-o carte şi sună a gol, nu întotdeauna golul este în carte; asemenea cărţi sunt ca nişte oglinzi – dacă se uită în ele o maimuţă, nu se poate vedea un arhanghel” (N.Iorga).
Ziua partidului unic. Habar n-am cîţi ani împlineşte. Emisiuni sforăitoare la radio şi tv, vrafuri de omagii pentru cei mai iubiţi fii ai poporului etc. etc., de-mi vine să vărs; ziare pline de osanale, cărţi, zeci de cărţi sunînd a gol, scrise de nume mari ale literaturii, ca la un semn; actori de notorietate prostituîndu-se în văzul unei ţări întregi, făcînd clăbuci la gură şi bătături la buze de-atâtea pupături în cururi. Oare cît timp o mai îndura ţărişoara asta atîta putoare, revărsată în valuri din toate direcţiile? E putred totul în jur, o duhoare greu de imaginat şi la fel de greu de îndepărtat. A se da cu flit, introdus în mirifica pompă sau cu binecunoscutul deodorant “spray” TRIUMF – “nu găuriţi şi nu aruncaţi butelia după întrebuinţare (golire)”, care numai “prin folosirea sa zilnică îndepărtează mirosul neplăcut al transpiraţiei” şi numai “după spălarea de dimineaţă”, cînd “pe pielea bine uscată se pulverizează timp de o secundă (de la min. 20 cm) sub braţ” – şi nu care cumva în alt loc! – obţinîndu-se, în acest mod simplu dar extrem de eficace, “un efect plăcut şi răcoritor”, atît de plăcut de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap şi s-o tai în Germania sau Elveţia, să te răcoreşti acolo pînă la sfîrşitul zilelor. Să nu mai transpiri nici sub limbă şi nici în alt loc. Dacă ăsta-i comunismul la care au visat unii dintre “înaintaşii” noştri, nu-mi mai rămîne altceva mai bun de făcut decât să mă predau. Ori, mai bine să-mi trag un glonţ “în sediul conştiinţei”, vorba lui Marin Preda... Nu din cauza lor, ci pentru a-mi scurta suferinţele…

- Să-i spui fetii că pe 13 decembrie e ziua ei onomastică…
- Bine, bunică, o să-i spun. Da’ mai e pîn’ atunci... De unde ştii...
- E trecut în calendaru’ ortodox, cum de unde ştiu? Lasă, mamă, spune-i din vreme, să ştie fata!
- Am să-i spun…
- Aşa, mamă, spune-i, să nu uiţi, că ştiu eu cît de împrăştiat eşti!
- Bine, bine, mi-am notat, o să-i spun.
- Să-i fi scris, măcar…
- Am să-i scriu, stai liniştită, am să-i scriu. Uite, îţi promit că pînă în decembrie o să-i scriu în fiece zi, să-i intre bine în cap.
- Aşa, mamă, acu’ e bine. Ce-o fi făcînd mititica tocmai acolo, sigurică, la margine de lume?
- Ce să facă, învaţă. Ş-apoi, nici nu e singură: e cu fratele ei. Şi mai sunt şi eu aici, nu e singură, sunt eu cu ea!
- Le-o fi greu şi lor, mamă, singuri printre străini…
- Le-o fi, le-o fi, dar mai au puţin şi vin acasă…
- Eeeee, mamă, ţie îţi e uşor să vorbeşti, că nu ştii ce grea e singurătatea. Să ai grijă de ea, mamă, că ai văzut cît a mai lucrat mititica la plovărul ăla al tău!!! Cît s-a mai chinuit cu el, că tare aspră a mai fost lîna aia, bată-o-ar norocu’ s-o bată!
- D’aia ai întrebat-o dumneata pe ce măsură l-a făcut?
- De, mamă, mi s-a părut că-i cam mare…
- Daaa…Păi eu am rugat-o să-l facă aşa, mai lălîu, că e o chestie…
- De, mamă, voi ştiţi, dacă aşa vă place vouă, noi ăştia bătrînii, ce să mai zicem?
- Da’, acu’, fie vorba'ntre noi, dumitale îţi place, au ba? Zi-mi , că nu te aude! (Îşi pune ochelarii, se uită atentă, îl pipăie, se uită iar, îl întoarce pe toate feţele, o simt că-i place, are o privire anume cînd îi place cîte ceva.)
- De frumos e frumos, n-am ce zice, am spus şi cînd erai cu ea, da’ mie tot îmi pare că-i cam lung…(!?!)

Poate tocmai de asta îmi sînt atît de dragi bătrînii mei…

Bogdan Stoicescu
* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire
(pictura de Florin Şuţu; fotografie de Vali Craina)