Să fim seducători…

Pentru Andreea G.

Într-o noapte, în dormitor, se aude un foşnet abia perceptibil: fîş, fîş, fîş… ”Ce se întîmplă, draga mea?”, întreabă neliniştit soţul,
privind spre şifonier, de unde părea că se aude foşnetul cu pricina…
“Ce să fie…”, îi raspunde somnoroasa consoarta… ”Ni se demodează hainele…”

N-aş putea spune că-mi lipseşte un oarece simţ al esteticului. Nu. Însă, departe de mine gîndul c-aş putea ajunge, vreodată, măcar un pui de specialist într-ale modei... Fashion-ului, cum i se zice pe alte meleaguri... Dar cum îmi place al naibii să observ ce se întîmplă în juru-mi, îmi las – dacă nu chiar tot timpul – destul de des, oricum, afurisitele-mi de retine agresate de tot soiul de imagini, una mai pitorească decît alta şi pe care, evident, nu le pot trece cu...vederea!

“Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!” sună o zicere băştinaşă, aidoma multor altora, care conţine condensată o importantă doză de adevăr. Însă pe cît de bine cunoscută e zicerea, pe atît de vag previzibile bănui că ar putea fi reacţiile Prea Bunului la vederea a două picioare de duducă - frizînd perfecţiunea! - coborînd dintr-o fustişoară – mai mult guleraş! – în doi bocăncei (cu tălpi groase, cît mai grose, “ortopedice”), butucănoşi, ţapeni, minereşti... Cert e doar faptul că o asemenea ţinută – la care s-ar mai putea adăuga, la întîmplare...ăăă... să zicem, un picuţ de tricouaş lăsînd cu generozitate vederii un buricuţ sexy, micuţ-micuţ, bătut cu diamantuţ (scuzat fie-mi abuzul de diminutive!) – devenită de mult un fel de uniformă sui-generis, păleşte doar în faţa alteia, infinit mai pitoreşti: aceleia a două chivuţe tăifăsuind în faţa unei case, pe-o ulicioară, în amurg, într-o mahala oarecare, unde paşii mă poartă cînd şi cînd, în căutarea unui maidan prevăzut cu un alt fel de dragoste... Cu părul sărmăluit pe bigudiuri – mai mult sau mai puţin camuflat sub vreo basma ori vreun batic, musai înflorate – ele, chivuţele, aruncă galeşe ochiade trecătorului meduzat la vederea roşului nebun al rozelor imprimate per tujur pe capoatele de satin. Simţindu-se privite pe de-a-ntregul, doar degetele de la picioare le freamătă, excitate de-o tainică plăcere, cu tot cu unghiile lor roşii-roşii, uşor cojite, în papucii de plastic, de aceeaşi culoare cu a rozelor satinate. Trecătorul ambetat va uita cu greu idilica imagine, din care nu puteau lipsi doi bărbaţi cu braţe tari – cu siguranţă consorţii madamelor de mai sus – purtători a două pijamale dungate vertical şi de culori diferite (evident!), războindu-se într-o partidă de table, în curte, la umbra unei bolte de viţă, cu şpriţuri reci la îndemînă şi chibiţaţi de un cotoi, jumătate alb, jumătate plictisit, parcă, de propria-i viaţă, torcînd tolănit alături. Eeeeee?

Dar, oare, n-are şi moda nevoie de asemenea locuri pitoreşti în care să-şi etaleze produsele de gang? Ba bine că nu... Caci unde am putea admira mai bine şi mai în voie ultimile “creaţii” gata de imbrăcat (în traducere liberă, prét-à-porter): de la ciorapi şi

pijamale, la cămăşi albe sau colorate – cu mîneci lungi sau

scurte – “prespălaţi” şi sutiene, “egări” şi furouri, tricouri şi

tanga(nezi) de toate tipodimensiunile, dacă nu pe omniprezentele sîrme de întins rufe din curţile caselor şi pînă sus-sus, în balcoanele blocurilor? Adică exact acolo unde, ca-ntr-un film neorealist italian, ele, rufele, răbdătoare stau la soare... Poate doar în vreun talcioc...

Cît de seducătoare poate fi, uneori, moda noastră dragă!...

Nici nu-ţi trebuie cine ştie ce ochi de profesionist ori pricepere să constaţi că în ultimii ani se poartă, practic, orice. Sau, mă rog, aproape. S-ar impune o minimă condiţie: ceea ce punem pe noi să ne mai şi vină, din cînd în cînd, bine... Aşa că, să nu ne mai mire prea mult bocancii asortaţi la o rochie de seară, tricourile (adică t-shirt-uri, cum îndeobşte li se zice dincolo de fruntarii) – negre şi cam lălîi, de pe piepţii cărora cranii fioroase ne aruncă zîmbete optimiste - fluturînd peste bluejeans-ii negri (sic!), tociţi de prea multă purtare sau direct de fabrică şi/sau ascunse sub vestele din piele “cusute” cu ţinte metalice... Şi ca tacîmul să fie complet, nu lipsesc nici eternii “adidaşi”, lanţurile, crucile, mărgelele şi bagatelele, ţarţamurile, inelele de toate diametrele şi grosimile, care de multişor au părăsit degetele, migrînd în lobii urechilor, de unde plecaseră, nu de prea multă vreme, din cauza poziţiei improprii, desueţii cercei care s-au refugiat în locuri mult mai tainice... Adică nu, că în acele locuri au poposit mici diamante (trăiască Swarovsky!) al căror traseu început în nări şi/sau limbă se va sfîrşi Dumnezeu ştie unde...

Să nu uităm nici tatuajele – monocolore pentru calici, full color pentru ăi cu dare de mînă – mai mari sau mai mici, unele adevărate opere de artă – pe bune, am văzut cîteva de m-am crucit, gîndindu-mă numai la chinurile îndurate de posesor – după gustul şi punga purtătorului, plasate pe tot corpul, chiar şi în zone ultrasensibile şi mai ferite vederii. Cît despre picturi pe nudul gol (sic!), ce să mai vorbim...

Ce mai tura-vura, se poartă orice şi oricum. Papuci de plastic şi mătăsuri, imitaţiile de vinilin şi catifelele, taioare şi “blugi” gata tociţi sau rupţi cu ştiinţă chiar de fabrică, dantele şi şlapi, bocanci şi sandale, cozoroace cu ventilator, evazaţi înfloraţi şi bermude multicolore (ehei, unde sînteţi hipioţilor cu flower-power-ul vostru cu tot?), bretele şi berete dar şi băştile, celebrele băşti băştinaşe (cu moţ sau fără), pe care mulţi, tot mai mulţi şi din raţiuni eminamente economice, le poartă măcar şapte ani: doi pe cap şi cinci pe şaua de la bicicletă...

Ce putere colosală de seducţie* poate avea, uneori, moda noastră cea de toate zilele şi nopţile...

*

Spune undeva Emanuel Ungaro: Seducţia este legată de magie sau alchimie, care creează un fel de relaţie socială între două fiinţe, între un bărbat şi o femeie, între doi bărbaţi, între două femei sau între un adult şi un copil. Seducţia este întotdeauna acea dorinţă extraordinară de a pătrunde în fantasmele unei persoane. Fiecare are ceva de spus privitor la acest subiect: nu există legi, reguli, nimic scris. Aerul, privirea spun totul.(...) Cînd lucrez, privesc lumea ca un bărbat, nu ca un designer. Vreau să seduc şi îi dau mijloacele prin care să seducă. Seducţia înseamnă putere. Hainele sînt o expresie a libertăţii corpului. Înainte, totul se ascundea. Acum se vede mai bine imperfecţiunea umană. Deoarece perfecţiunea nu înseamnă, neapărat, seducţie. Seducţia este descoperirea detaliilor interioare.

Bogdan Stoicescu