Jurnal după scrisori (IV) *
9 mai, vineri… Seara. De-abia acum am aflat de la profesorul M. adevăratul motiv al amînării concertului de aseară de la filarmonică: maestrul Ruha şi-a fracturat un picior şi nu a mai putut veni la Ploieşti. Şi cît îşi dorea Mihai Vuluţă “dublul” de Bach alături de Ruha. Ghinion afurisit! Oricum, Mihai ne-a invitat marţi seară, cînd îl vom asculta în “Şeherazada”.
*
Am luat trei albume săptămîna asta: un Mozart (trei divertismente), un Beethoven (sonatele pentru vioară şi pian nr.2, 4 şi 5 cu Dvid Oistrah şi Lev Oborin) şi două simfonii de Şerban Nichifor (un compozitor extrem de original).
*
Dintr-un amplu interviu acordat de Borges lui Jean d’Ormesson, acest mic fragment. De reţinut ideea genială a “posesiunii ideale” (pentru Jurnal de-a buşilea), pe care am simţit-o şi eu acolo, însă dintr-o cu totul altă perspectivă: aceea a sexualităţii, îndeosebi.
Ormesson: Nu credeţi că lumea devine mai bună?
Borges: Nu…
Ormesson: Spuneţi-mi, mai călătoriţi de cînd sînteţi orb?
Borges: Da. Am nevoie să simt lucrurile, aşa cum cumpăr mereu cărţi pe care nu le citesc. Acum o lună am cumpărat o enciclopedie pentru că atunci cînd aveam nouăsprezece ani, am vrut s-o cumpăr dar n-am avut posibilitatea. Acum o am şi cred că aceasta e posesiunea ideală, pentru că nu mai pot s-o citesc.
Ormesson: Vă gîndiţi vreodată la moarte?
Borges: Da, plin de speranţă, deoarece sunt sigur că după moarte nu mai există nimic. Atunci voi fi liniştit, voi fi dat uitării. De cîte ori sunt nefericit, mă gândesc de ce nu mă hotărăsc să mor, totul e atît de efemer. E o consolare mai mare decît să te gîndeşti la nemurire. Nemurirea e o ameninţare.
Ormesson: Aţi avut vreodată gîndul sinuciderii?
Borges: De multe ori, mai ales cînd am fost tînăr. Pentru că la tinereţe, oricui îi place să fie Hamlet sau Raskolnikov. După ce tinereţea a trecut, nu m-a mai bătut acest gînd, pentru că maturitatea şi bătrîneţea oferă anumite avantaje(…)
15 mai, vineri… Sînt puţin mai liniştit, deşi nu mă simt foarte bine. Acum două zile am fost la medic pentru acea “răceală” cronică de care nu mai scăpam. După un control minuţios, diagnosticul a venit implacabil: rinită alergică. Primele recomandări: schimbarea locului de muncă şi încetarea fumatului. Apoi, o listă întreagă de medicamente – în marea lor majoritate sub formă de spray-uri -, aproape toate străine şi, deci, dificil dacă nu chiar imposibil de găsit. Medicul, simpatic şi tare volubil, mi-a spus, “încurajîndu-mă”, că m-am căptuşit cu o maladie incurabilă care, în cel mai fericit caz, poate fi doar ameliorată. Aşa că, de două zile, mă “dedulcesc”, înghiţind zilnic trei tablete de “Zaditen” (un antialergic) şi patru de “Macronil”(un antiinflamator al căilor respiratorii şi biostimulent). Le voi lua timp de 20 de zile. După care, dacă scap cu bine, trebuie să fac o pauză. Vorba meteorologului: ce-o mai fi, om trăi şi-om vedea!
18 mai, luni… Patru zile de şoc medicamentos. Deocamdată, nici o ameliorare v
izibilă, doar o buimăceală datorată, probabil, tratamentului. Am terminat de citit Borges iar acum, cu arme şi bagaje am pătruns în teritoriile numite Cortázar. Somnolenţa nu mă slăbeşte, luîndu-mi cîteva din gradele de libertate. Cu toate acestea, am citit prefaţa volumului şi prima povestire. Scot fişe, lectura avansează lent. Mă aşteaptă, apoi, nuvelele lui Dino Buzatti.
*
Mîine începe festivalul internaţional de chitară clasică de la Sinaia. Deşi am primit invitaţie, nu cred că voi putea merge. Poate, cu voia Bunului Dumnezeu, doar la gala laureaţilor.
21 mai, joi… Un apus apocaliptic: discul soarelui, uriaş, ca o imensă lentilă sprijinită de orizont. Aerul roşiatic vibrează, fluidizând contururile. Întreaga fire pare electrizată, încărcată de energii nebănuite, gata în orice clipă să se dezintegreze. Un straniu şi de neînţeles sentiment de nesiguranţă mă copleşeşte, insinuându-mi-se prin toţi porii fiinţei, otrăvindu-mă, lasîndu-mă pradă unei stări confuze, măcinătoare, un rău malign, imposibil de înlăturat. O deznădejde, mai presus de orice…
22 mai, vineri… Un zgomot şi o mizerie greu de imaginat, imposibil de descris în cîteva cuvinte. Şobolani peste tot. Un foşgăit perpetuu, o colcăială generală, am senzaţia cumplită că sînt singurul prizonier al unei planete stăpînite de libidinoasele creaturi. Sînt peste tot: pe mesele slinoase, pe dulapurile de fier – eternele “fişete” – pe pervazele unor foste ferestre… Au trasee bine stabilite, pe care le respectă cu stricteţe, adevărate canale de comunicare, care conduc la zeci de găuri ce au tarnsformat pereţii în şvaiţer. În vestiarele bărbaţilor cred că sînt generaţii, asta dacă ar fi să mă iau numai după dimensiunea lor. Paradoxal, la început îmi făceau greaţă. Mi-era chiar teamă de cei mai mari – care atingeau binişor dimensiunea unor pisici zdravene -, care mă urmăreau din priviri cu atenţie, atunci cînd mergeam la “duşuri” să beau apă. Apoi, încet-încet, m-am obişnuit cu ei – şi, evident, ei cu mine! -, aşa încît prezenţa lor, treptat, a început să nu mă mai deranjeze. A intervenit între noi chiar un fel de “toleranţă” tacită. Sînt paşnici, doar uneori, cei bătrîni îi mai chelfănesc pe c
ei tineri, pentru vreo coajă de pîine ori vreun rest de mîncare. Cu toate că muncitorii le lasă suficientă hrană pentru a nu se bate între ei. Pentru că aceste respingătoare vietăţi reprezintă doar “barometrul” nostru în caz de avarii ori, ceea ce se întîmplă destul de des, scăpări de gaze din instalaţii. Ei fug primii şi noi după ei. Se impune, deci, o convieţuire paşnică. Nu după mult timp mi-au devenit chiar simpatici, pe mulţi dintre ei recunoscîndu-i chiar după “nume”, deoarece băieţii, de-a lungul timpului, i-au botezat: Jim, Bazil, Vili, Moşu’, Ţurca etc.
*
“Un şurub poate fi un rebut. Dar un transatlantic?”(Bogza în “Trapez”). Dar un om?
*
“Când o să vii păşind înalt prin rouă/O palidă lumină m-o trezi/ Prin muzicile unei toamne–n care plouă/Am să tresar cînd luna va ieşi/Dintr-o tăcere stranie şi nouă.//Am să te-adun cînd somnul meu senin/Din aripi nevăzute o să bată/Într-un mesaj de frunze de pelin/În care stă de veacuri desenată/Făptura ta şi pasul hialin.// Cînd ai s-ajungi voi şti la timp, visînd/ Ce muzică secretă te-mpresoară/Iar ceasul se va tipări în gînd/În semn că-n jurul nostru lumea zboară/Simţindu-te prin vaduri vechi trecînd.// (“Păşind prin rouă”-Viorel Dinescu)
23 mai, simbata… Cum nu depinde de mine cînd va veni acasă, e imperios necesar să mă obişnuiesc cu gîndul că va veni exact atunci cînd acest lucru trebuie să se întîmple.
*
La pick-up, “Ímagination”. De cînd a plecat n-am mai ascultat discuri. Numai radio, mai ales programul III, jazz îndeosebi. Din păcate, destul de puţin şi numai noaptea, tîrziu. Şi nu întotdeauna nopţile-mi sunt pentru muzică.
*
Aşa cum florile, cerul, copacii, norii, muzica ori toate celelalte plăsmuiri divine înseamnă frînturi din viaţa noastră şi acei şobolani – lucrări ale aceluiaşi unic Dumnezeu – au locul lor bine stabilit, care alături de altele asemenea mai puţin mirobolante, ne întregesc sublimul univers. Sunt, cumva, mai prejos, bunăoară, “oribilităţile” din operele unor Daumier ori Bosch? Nici gând. Atunci? Totul este perfect sau, mă rog, frizează perfecţiunea. Un adevăr perfect, din păcate – sau, poate, din fericire! – încă nedezvăluit pe deplin. Şi, poate că-i mai bine aşa.
*
“Doi gentelmani, unul avar, celălalt generos, trec pe stradă. Primul se laudă că are un ochi de sticlă atît de perfect, că nu se distinge de cel natural. În calea lor, un cerşetor întinde mîna. Bărbatul darnic îi dă o guinee. Atunci, cel avar îi promite şi el una, dacă ghiceşte care e ochiul său de sticlă. Cerşetorul nimereşte fără şovăială. ‘Cum ai ghicit?’, îl întreabă avarul. ‘Am văzut în el un licăr de omenie…’, îi răspunde cerşetorul”.(Oscar Wilde)
*
“Un citat prin care nu demonstrezi ceea ce ţi-ai propus, e ca un bumerang: se întoarce împotriva ta.”(Aurel Gurghianu în “Terasa şi alte închipuiri”)
BogdanStoicescu
9 mai, vineri… Seara. De-abia acum am aflat de la profesorul M. adevăratul motiv al amînării concertului de aseară de la filarmonică: maestrul Ruha şi-a fracturat un picior şi nu a mai putut veni la Ploieşti. Şi cît îşi dorea Mihai Vuluţă “dublul” de Bach alături de Ruha. Ghinion afurisit! Oricum, Mihai ne-a invitat marţi seară, cînd îl vom asculta în “Şeherazada”.
*
Am luat trei albume săptămîna asta: un Mozart (trei divertismente), un Beethoven (sonatele pentru vioară şi pian nr.2, 4 şi 5 cu Dvid Oistrah şi Lev Oborin) şi două simfonii de Şerban Nichifor (un compozitor extrem de original).
*
Dintr-un amplu interviu acordat de Borges lui Jean d’Ormesson, acest mic fragment. De reţinut ideea genială a “posesiunii ideale” (pentru Jurnal de-a buşilea), pe care am simţit-o şi eu acolo, însă dintr-o cu totul altă perspectivă: aceea a sexualităţii, îndeosebi.
Ormesson: Nu credeţi că lumea devine mai bună?
Borges: Nu…
Ormesson: Spuneţi-mi, mai călătoriţi de cînd sînteţi orb?
Borges: Da. Am nevoie să simt lucrurile, aşa cum cumpăr mereu cărţi pe care nu le citesc. Acum o lună am cumpărat o enciclopedie pentru că atunci cînd aveam nouăsprezece ani, am vrut s-o cumpăr dar n-am avut posibilitatea. Acum o am şi cred că aceasta e posesiunea ideală, pentru că nu mai pot s-o citesc.
Ormesson: Vă gîndiţi vreodată la moarte?
Borges: Da, plin de speranţă, deoarece sunt sigur că după moarte nu mai există nimic. Atunci voi fi liniştit, voi fi dat uitării. De cîte ori sunt nefericit, mă gândesc de ce nu mă hotărăsc să mor, totul e atît de efemer. E o consolare mai mare decît să te gîndeşti la nemurire. Nemurirea e o ameninţare.
Ormesson: Aţi avut vreodată gîndul sinuciderii?
Borges: De multe ori, mai ales cînd am fost tînăr. Pentru că la tinereţe, oricui îi place să fie Hamlet sau Raskolnikov. După ce tinereţea a trecut, nu m-a mai bătut acest gînd, pentru că maturitatea şi bătrîneţea oferă anumite avantaje(…)
15 mai, vineri… Sînt puţin mai liniştit, deşi nu mă simt foarte bine. Acum două zile am fost la medic pentru acea “răceală” cronică de care nu mai scăpam. După un control minuţios, diagnosticul a venit implacabil: rinită alergică. Primele recomandări: schimbarea locului de muncă şi încetarea fumatului. Apoi, o listă întreagă de medicamente – în marea lor majoritate sub formă de spray-uri -, aproape toate străine şi, deci, dificil dacă nu chiar imposibil de găsit. Medicul, simpatic şi tare volubil, mi-a spus, “încurajîndu-mă”, că m-am căptuşit cu o maladie incurabilă care, în cel mai fericit caz, poate fi doar ameliorată. Aşa că, de două zile, mă “dedulcesc”, înghiţind zilnic trei tablete de “Zaditen” (un antialergic) şi patru de “Macronil”(un antiinflamator al căilor respiratorii şi biostimulent). Le voi lua timp de 20 de zile. După care, dacă scap cu bine, trebuie să fac o pauză. Vorba meteorologului: ce-o mai fi, om trăi şi-om vedea!
18 mai, luni… Patru zile de şoc medicamentos. Deocamdată, nici o ameliorare v
izibilă, doar o buimăceală datorată, probabil, tratamentului. Am terminat de citit Borges iar acum, cu arme şi bagaje am pătruns în teritoriile numite Cortázar. Somnolenţa nu mă slăbeşte, luîndu-mi cîteva din gradele de libertate. Cu toate acestea, am citit prefaţa volumului şi prima povestire. Scot fişe, lectura avansează lent. Mă aşteaptă, apoi, nuvelele lui Dino Buzatti.*
Mîine începe festivalul internaţional de chitară clasică de la Sinaia. Deşi am primit invitaţie, nu cred că voi putea merge. Poate, cu voia Bunului Dumnezeu, doar la gala laureaţilor.
21 mai, joi… Un apus apocaliptic: discul soarelui, uriaş, ca o imensă lentilă sprijinită de orizont. Aerul roşiatic vibrează, fluidizând contururile. Întreaga fire pare electrizată, încărcată de energii nebănuite, gata în orice clipă să se dezintegreze. Un straniu şi de neînţeles sentiment de nesiguranţă mă copleşeşte, insinuându-mi-se prin toţi porii fiinţei, otrăvindu-mă, lasîndu-mă pradă unei stări confuze, măcinătoare, un rău malign, imposibil de înlăturat. O deznădejde, mai presus de orice…
22 mai, vineri… Un zgomot şi o mizerie greu de imaginat, imposibil de descris în cîteva cuvinte. Şobolani peste tot. Un foşgăit perpetuu, o colcăială generală, am senzaţia cumplită că sînt singurul prizonier al unei planete stăpînite de libidinoasele creaturi. Sînt peste tot: pe mesele slinoase, pe dulapurile de fier – eternele “fişete” – pe pervazele unor foste ferestre… Au trasee bine stabilite, pe care le respectă cu stricteţe, adevărate canale de comunicare, care conduc la zeci de găuri ce au tarnsformat pereţii în şvaiţer. În vestiarele bărbaţilor cred că sînt generaţii, asta dacă ar fi să mă iau numai după dimensiunea lor. Paradoxal, la început îmi făceau greaţă. Mi-era chiar teamă de cei mai mari – care atingeau binişor dimensiunea unor pisici zdravene -, care mă urmăreau din priviri cu atenţie, atunci cînd mergeam la “duşuri” să beau apă. Apoi, încet-încet, m-am obişnuit cu ei – şi, evident, ei cu mine! -, aşa încît prezenţa lor, treptat, a început să nu mă mai deranjeze. A intervenit între noi chiar un fel de “toleranţă” tacită. Sînt paşnici, doar uneori, cei bătrîni îi mai chelfănesc pe c
ei tineri, pentru vreo coajă de pîine ori vreun rest de mîncare. Cu toate că muncitorii le lasă suficientă hrană pentru a nu se bate între ei. Pentru că aceste respingătoare vietăţi reprezintă doar “barometrul” nostru în caz de avarii ori, ceea ce se întîmplă destul de des, scăpări de gaze din instalaţii. Ei fug primii şi noi după ei. Se impune, deci, o convieţuire paşnică. Nu după mult timp mi-au devenit chiar simpatici, pe mulţi dintre ei recunoscîndu-i chiar după “nume”, deoarece băieţii, de-a lungul timpului, i-au botezat: Jim, Bazil, Vili, Moşu’, Ţurca etc.*
“Un şurub poate fi un rebut. Dar un transatlantic?”(Bogza în “Trapez”). Dar un om?
*
“Când o să vii păşind înalt prin rouă/O palidă lumină m-o trezi/ Prin muzicile unei toamne–n care plouă/Am să tresar cînd luna va ieşi/Dintr-o tăcere stranie şi nouă.//Am să te-adun cînd somnul meu senin/Din aripi nevăzute o să bată/Într-un mesaj de frunze de pelin/În care stă de veacuri desenată/Făptura ta şi pasul hialin.// Cînd ai s-ajungi voi şti la timp, visînd/ Ce muzică secretă te-mpresoară/Iar ceasul se va tipări în gînd/În semn că-n jurul nostru lumea zboară/Simţindu-te prin vaduri vechi trecînd.// (“Păşind prin rouă”-Viorel Dinescu)
23 mai, simbata… Cum nu depinde de mine cînd va veni acasă, e imperios necesar să mă obişnuiesc cu gîndul că va veni exact atunci cînd acest lucru trebuie să se întîmple.
*
La pick-up, “Ímagination”. De cînd a plecat n-am mai ascultat discuri. Numai radio, mai ales programul III, jazz îndeosebi. Din păcate, destul de puţin şi numai noaptea, tîrziu. Şi nu întotdeauna nopţile-mi sunt pentru muzică.
*
Aşa cum florile, cerul, copacii, norii, muzica ori toate celelalte plăsmuiri divine înseamnă frînturi din viaţa noastră şi acei şobolani – lucrări ale aceluiaşi unic Dumnezeu – au locul lor bine stabilit, care alături de altele asemenea mai puţin mirobolante, ne întregesc sublimul univers. Sunt, cumva, mai prejos, bunăoară, “oribilităţile” din operele unor Daumier ori Bosch? Nici gând. Atunci? Totul este perfect sau, mă rog, frizează perfecţiunea. Un adevăr perfect, din păcate – sau, poate, din fericire! – încă nedezvăluit pe deplin. Şi, poate că-i mai bine aşa.
*
“Doi gentelmani, unul avar, celălalt generos, trec pe stradă. Primul se laudă că are un ochi de sticlă atît de perfect, că nu se distinge de cel natural. În calea lor, un cerşetor întinde mîna. Bărbatul darnic îi dă o guinee. Atunci, cel avar îi promite şi el una, dacă ghiceşte care e ochiul său de sticlă. Cerşetorul nimereşte fără şovăială. ‘Cum ai ghicit?’, îl întreabă avarul. ‘Am văzut în el un licăr de omenie…’, îi răspunde cerşetorul”.(Oscar Wilde)
*
“Un citat prin care nu demonstrezi ceea ce ţi-ai propus, e ca un bumerang: se întoarce împotriva ta.”(Aurel Gurghianu în “Terasa şi alte închipuiri”)
BogdanStoicescu
* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire
(foto: Descopera, tu-prog.org)
(foto: Descopera, tu-prog.org)
Un comentariu:
Bogdan,
Excelente fragmentele tale.
Sunt unul dintre aceia care abia aştept să se nască următoarea ta carte, JURNALUL...
Cele bune şi de folos.
Costelinache
Trimiteți un comentariu