Marcel „Max” Blecher într-o scrisoare către Geo Bogza: „Toate
acestea sînt vorbe, noi într-adevăr ar trebui să comunicăm ce-avem să ne spunem
cu bucăţi splendide cu carne de rasol sau cu panglici ieftine din acelea care
cumpără servitoarele.” (în „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei” de
Doris Mironescu, ed. Timpul, 2011)
*
M-am întrebat întotdeauna de ce
îndeosebi ţîncii au tendinţa să-şi bage-n gură tot felul de lucruri, cu o
voluptate nebună. Îl priveam ceasuri în şir, extrem de nedumerit, pe fiul meu,
care nu ierta nici un obiect care-i cădea în mînuţe, smotocindu-l şi
molfăindu-l copios, extaziat la culme. Suzete, tetine, jucării de toate
tipodimensiunile şi materialele (de la pluş şi carton, pînă la plastic, lemn şi
sticlă), ajungînd, după ce învăţase binişor să meargă, să „deguste” cu o poftă
insaţiabilă, vecină cu un fel de bulimie sui-generis, inclusiv pămîntul
amestecat cu nisip din ghivecele de flori sau, profitînd de iuţeala lui de mînă
şi nebăgarea noastră de seamă, pietricele, biluţe, frunze şi multe altele! Era
exasperant, pe bune… Cînd nu avea nimic la îndemînă, îşi sugea vîrtos degetele
de la mîini şi în egală măsură pe cele de la picioare, ştiută fiind extrema
mobilitate a piticaniilor. Am întrebat în dreapta şi-n stînga şi am primit tot
felul de explicaţii, mai mult sau mai puţin savante: că aşa „palpează” micuţii
lumea înconjurătoare, că le cresc dinţii şi acest „ronţăit” e un mod eficace de
a-şi potoli durerile, că „memorează” forma diferitelor obiecte prin pipăire cu
limba sau cu întreaga cavitate bucală ori că sînt reminiscenţe ale plăcerii
date de suptul la sîn etc. Dar şi noi, ăştia „mari”, avem astfel de
apucături. Îmi vin în cap acum decît două: rosul creioanelor şi al altor obiecte de scris (noroc că le folosim tot mai rar iar tastatura computerului se roade mai greu) la cel al unghiilor, Ei bine, deunăzi am dezlegat misterul, aflînd absolut întîmplător că e vorba despre o afecţiune medicală: picacism, de la latinescul pica pica, pre româneşte spus,coţofană (o pasăre extrem de vorace care îngurgitează orice-i pică-n cioc!). Aşadar, e vorba despre o tendinţă patologică de aînghiorţăi tot felul de chestii necomestibile darşi despre o plăcere la fel de nesănătoasă, de a înfuleca alimente foarte condimentate. Oare zicerea „a-ţi băga pumnul în gură” să aibă vreo legătură cu picacismul? Dumnezeu ştie!
*
„Un artist care nu are dubii e un
idivid la fel de penibil ca un seducător care se crede într-o ţară cucerită. În
spatele oricărei opere se ascunde o pretenţie enormă: aceea de a-ţi expune
viziunea asupra lumii. Dacă o asemenea aroganţă nu e echilibrată de agonia
îndoielii, ai de-a face cu un monstru care e pentru artă ce e fanaticul pentru
lege.” , spune cu
îndreptăţire Amélie Nothomb în romanul său, O formă de viaţă (ed. Polirom,
2012). Aş face afişe suficient de vizibile cu acestă zicere a tinerei scriitoare
belgiene pe care le-aş pune în absolut TOATE instituţiile statului spre veşnica
luminare a aleşilor noştri. Actuali şi viitori. Amin!
*
Matrozul nebun, care
s-a aflat timp de 10 ani în fruntea țării, înconjurat de o șleahtă de servanţi ambuscați mintal, a gîjîit odată, la un post de televiziune obscur, cotropit
de o ură viscerală – care-l va duce, cîndva, indiscutabil, la pierzanie –
într-un moment de rătăcire mentală profundă, că Regele Mihai I-ul şi-a trădat
poporul. Cu tot mai puţini slugoi în jurul năsăliei sale, Nebunul-pigmeu, pe
ducă fiind, n-a înţeles o iotă din rolul său de pe tabla de şah a Istoriei,
urînd de moarte tocmai pe acela pe care ar fi trebuit să-l respecte. Nu, nu
Regele nostru hieratic a fost acela care a trădat, ci însuşi el,
Nebunul-pigmeu, devenit, pe măsura trecerii timpului, un jalnic bufon al
Regelui. Bufon care a încercat din răsputeri să intre în edificiul robust al
Istoriei noastre, prin efracţie, pe uşa din faţă. Tentativa a eşuat,
ipochimenul reuşind doar să ajungă, prin uşa din dos, exact acolo unde-i este
locul: la coşul de gunoi al aceleiaşi Istorii, dimpreună cu toate efemeridele –
aidoma lui – acestei naţii.
*
Într- foarte scurtă vacanţă fiind, cu ceva timp în urmă, pașii m-au purtat întîmplător
într-o librărie prizărită dintr-un oraș ardelean, tare drag inimii mele. Aici
ochii mi-au picat pe-o cărţulie (reeditată în 2010) pe care am început s-o
răsfoiesc pe loc cu febrilitate. Știam multe lucruri despre Paul Zarifopol,
autorul ei, pentru care am un cult, și ale cărui eseuri, strînse în două volume
consistente (apărute la editura „Minerva” în 1988), mă marcaseră profund și din
care aflasem, printre altele, despre existenţa opului „Din registrul ideilor
gingașe” (ce titlu senzaţional!). Pe care acum îl ţineam în mîini, în
librăria cu pricina. L-am cumpărat pe loc și într-o noapte l-am citit. Și din
acea clipă îl recitesc neostoit, bulversat de actualitatea, acuitatea,
acurateţea și vizionarismul nesmintit al ideilor expuse, în ciuda celor 86 de
ani trecuţi de la prima tipărire în volum a eseurilor:
„În faptă așadar, tipul politic este o fiinţă care, prin
calităţile sale materiale și sociale, se afirmă cu deosebire destoinică a pune
stăpînire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri umane. Așa a
fost la origini. Numai că la început raporturile acestea erau simple și perfect
transparente, iar astǎzi, peste măsură complexe și greu de pătruns. În cazul
antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înţelege
raporturile dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuși
faptul învingerii, iat învinsul, adversarul politic de adineauri, devine simplu
bun de consumaţie și cade sub guvernarea celui care l-a doborît, iar acesta îl
administrează, din momentul în care începe să-l rupă în bucăţi, pînă în ultima
fază a digestiei (...).
Tipul politic pur nu este fiinţa simplu
hrăpăreaţă pe care prea lesne și-o închipuie uneori prostimea necăjitǎ.
Trepădușul electoral, reporterul
ignar și neastâmpărat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea
încarnări de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar
dacă ajung și rămân la nivelul ministrabilităţii și la un regim susţinut de
icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutate mărci. Tipul cu adevărat
politic gustă, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realităţi care oricum
n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fără a se putea opri la dânsele;
pentru că lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale
vieţii sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu
obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ţinta voinţei politice. Să poruncești și
să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat și lingușit cu cea mai
fanatică stupiditate, să te răzbuni așa ca să îngrozești și pe cele mai plecate
dintre slugile tale, să dobori și să strivești pe cel care-ţi stă împotrivă,
până la a-i lăsa numai putere ca să-și ia otrava fără seamăn a înfrângerii
celei de pe urmă – din aceste voluptăţi de o grozavă simplicitate se ţes visele
și se realizează paradisurile creaturii politice. (...)
Însă trântele gălăgioase, tragerile
pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie
învăţat bine pe dinafară; pentru că năzbâtiile crude, viclene ori brutale ale
creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al
speciei, pe când isteţimea tehnică și teoretică este un joc pe care rar numai
îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.” („Tipul politic”, 1926)
*
„Ilfov şi Petrov”. Pe net circulă de-o vreme această
miştoacă „perlă” anonimă. Oare
autorul ei să fie un proaspăt picat la bac-ul de anul trecut sau mai degrabă un
profesionist (anonim) al butadelor? Dumnezeu ştie... În schimb, într-o revistă culturală
cu ştaif (nu-i dau numele din pricina respectului pe care încă i-l
port) citesc o ştire (nesemnată) în care autorul anonim o ţine gaia-maţu’,
comentînd isprăvile galonatului campion de ciclism... Louis Armstrong!
Cum numele apărea astfel de cîteva ori în cuprinsul textului, orice greşeală de
corectură era exclusă... Aştept cu nerăbdare ştirea bombă despre concertul pe
care-l va susţine pe Lună, trompetistul Lance Armstrong! La cît de
mediatizate au fost amarele veşti legate de retragerea tuturor
titlurilor şi premiilor campionului la ciclism (din pricina dopajului
dovedit) Lance Armstrong şi a morţii cosmonautului octogenar Neil
Armstrong (primul om care a păşit pe Lună în 1966) mă cuprinde brusc
amocul la gîndul că redactorul prestigioasei reviste a putut comite o asemenea
gafă impardonabilă... „O.M.G.!” („Oh My God!”, adică, iar pre românește, „Oh,Dumnezeul meu!”) şi-ar fi spus, crucindu-se, regretatul
muzician şi trompetist de geniu Louis „Satchmo”Armstrong, la
citirea unei asemenea trăznăi...
*
Yehuda Elkana (1934-2012): „N-am decît un singur secret: credinţa
sinceră că 95 la sută din ceea ce ni se întîmplă nu trebuie luat prea în
serios.” (apud Andrei Pleşu, „Elhuda Elkana”, în „Dilema Veche”, nr. 450/2012)
*
(Scrisori intersectate)
Dragul și bunul
meu prieten Bogdan,
O să zici că am
înnebunit subit dar trebuie să-ţi spun ceva ce am pe suflet de ani de zile,
cu-atât mai mult cu cât știu că tu nu ai nici cea mai mică vină. Dacă ar fi să
facem o listă sumară a scriitorilor prahoveni contemporani care au o operă
validă, confirmată, de exemplu, de premii literare importante (Premiul
Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor etc.), de cronici și recenzii
favorabile semnate de nume ilustre, ai vedea că lista respectivă este destul de
mică. Pe lista aceea însă, fără modestie o zic de data asta, mă aflu și eu. Ei,
bine, crede-mă, deși noi toţi înaintăm în vârstă astfel încât mai toţi
activiștii culturali prahoveni sunt în prag de pensie, inclusiv
directorul bibliotecii Iorga, niciodată eu nu am fost inclus într-un
nomenclator al scriitorilor cu care Prahova sau Ploieștiul se mândrește,
niciodată nu am fost invitat la egalitate cu alţi confraţi la întâlnirile de
înalt nivel, cultural vorbind. Mă simt, de aceea, profund jignit ori de câte
ori sunt invitat ca simplu spectator, laolaltă cu liceenii orașului, la o
întâlnire cu scriitori români, care imi sunt colegi de breaslă și unii chiar
buni prieteni, câtă vreme firesc ar fi să fiu invitat ca scriitor și să figurez
pe afișe, cu onorabilitate.
Te rog să transmiţi
fără nici un fel de problemă această mâhnire a mea oficialilor, amfitrionilor
dar și spectatorilor de azi (poţi să printezi și să citești acest mic text
celor prezenţi) și, pe de altă parte, să-i îmbrăţișezi cu drag pe toţi
prietenii mei scriitori, oaspeţi ai Ploieștiului, de a căror operă eu sunt cu-adevărat
mândru. Repetând (dacă mai era cazul) că aceste stupide și chiar copilărești
rânduri nu reprezintă nimic personal în ceea ce te privește, te îmbrătișez cu
prietenia frăţească pe care mi-o știi de o viaţă,
Ioan Mihai Cochinescu
1,vineri, februarie, 20..
Dragul meu Mihai,
În primul rând te
rog să scuzi întîrzierea – pardonabilă, sper – cu care-ţi răspund și modul
acesta inedit în care, iată, îţi scriu dar motive independente de voinţa mea
m-au împiedicat s-o fac mai degrabă. În schimb, în ziua cu pricina, în care
amicii noștri scriitori au fost oaspeţii Ploieștiului, mai corect spus ai
bibliotecii „Nicolae Iorga”, invitaţia de a participa la acea întîlnire cu ei
ţi-am făcut-o din parte-mi, fiind motivat exclusiv de gândul la prietenia care
te leagă de-o viaţă de Florin Iaru. Altfel, te rog să mă crezi că, dacă el nu
și-ar fi confirmat prezenţa, nu te-aș fi invitat, știindu-ţi foarte bine
poziţia vizavi de asemenea „manifestări culturale” și modul total pompieristic
în care culturnicii ploieșteni le organizeazǎ și promovează. Nu te-am anunţat
mai din vreme deoarce și eu aflasem cu doar cîteva ore înainte, în dimineaţa
zilei în care urma să aibă loc întîlnirea. Cum, de altfel, avea să-mi
mărturisească și Florin Iaru, care și el, atenţie, aflase că va veni la
Ploiești tot în cursul acelei dimineţi!!! De necrezut, nu? Iată un lucru care
spune totul despre modul în care sunt încropite astfel de șușanele (iartă-mi
calificativul, poate prea aspru dar altă vorbă mai potrivită n-am
găsit!), în care invitaţi de marcă, precum au fost și cei de acum, sînt
puși în situaţia absolut jenantă de a vorbi în faţa unor scaune goale sau, în
cel mai fericit caz - așa cum s-a întîmplat acum - în prezenţa unor liceeni
aduși cu japca, săracii de ei și puși să asculte niște oameni despre care nu că
nu prea știau cine sînt și cu ce se ocupă, ci habar n-aveau că există pe
pămînt!
Bref, am tipărit
rîndurile trimise de tine (în patru exemplare!) cu gîndul să le înmînez
invitaţilor și amfitrionului întîlnirii, directorul bibliotecii Iorga și după
aceea să le citesc în faţa asistenţei. Dar văzînd ce atmosferă de oha este în
sală, mi-am dat seama că gestul meu ar fi avut același efect cu acela al unei
frecţii la un picior de lemn și, prinzînd un moment în care Florin Iaru a ieșit
din sală, m-am dus după el și i-am înmînat scrisorica ta, schimbînd și cîteva
cuvinte cu el. După care am plecat. Așadar, te rog să nu fii mîhnit din pricina
faptului că nu ţi-am îndeplinit rugămintea, întrebîndu-mă, aidoma lui Cassius:
cui bono? Sper ca Florin să fi citit rîndurile tale și să fi tras, la rîndul
lui, concluziile firești.
Sînt perfect de
acord cu ceea ce-mi scrii și-ţi împărtășesc mîhnirea. Din păcate, alături de
tine, mai sînt și alţi scriitori ploieșteni la fel de valoroși (Florin Toma și
Lucian Vasilescu sînt doar doi dintre cei care-mi vin acum în minte) care nu
intră în colimatorul acestor mamuţi năpîrliţi și sastisiţi de prea îndelunga
ședere în jilţurile lor directoriale, pe care tu îi numești prea blînd,
„activiști culturali”. Dar, io cred că nu mor caii cînd vor câinii și
ăștilalţi, parafrazînd vorba lui Nichita Stănescu, vor rămâne activiști toată
viaţa iar noi scriitori toată moartea…
Cu aceeași
nesmintită iubire, al tău, dintotdeauna,
Bogdan
28, joi, februarie, 20..
