A birui întotdeauna moartea* Printre altele, a trăi, e a simți, a iubi, a te emoționa, a te întrista... A trăi e un amestec de trăiri, de afectivitate și de activitate cerebrală permanentă.
Moartea nu ascunde nici un mister. Pentru mine, ea nu este altceva decît degradarea fizică a ființei mele. Este o lege a naturii. Pentru mine, misterul nu-l reprezintă moartea, ci viața însăși. De ce trăim? De ce mă aflu eu aici? De ce această forță creatoare care este viața a conceput fluturii, păsările și mamiferele, arborii, toate speciile vii?
A depăși 100 de ani A avea 100 de ani reprezintă un eveniment, deoarece trec de la un sistem decimal la unul de ordinul sutelor. Se intră pe un teritoriu mai puțin frecventat și sînt surprins. Dar acest eveniment al meu a fost atît de sărbătorit la vremea respectivă, încît i-am sesizat și părțile lui bune. Iar acum, cînd am depășit suta de ani, mă regăsesc pe-un tărîm fparte puțin cunoscut. Nu știu ce resurse mai am să pot rezista. Dacă n-ar fi fost Sabah (soția sa, Sabah Abouessalam – n.m B.-L.S.), aș fi fost de mult dus. Dar trăiesc fără să mă amăgesc.
Viața la 102 ani Întotdeauna am avut sentimentul că nu eu posed viața, ci ea mă posedă pe mine. Și, deodată, constat că această vigoare este bună cînd îmi pot mișca brațele sau cînd pot să mă deplasez puțin... Trupul meu este mulțumit cînd pot vedea soarele. Privirile mele, sufletul meu sînt mulțumite cînd îmi pot reîntîlni prietenii sau atunci cînd îmi pot face noi cunoștințe. Azi, nu-mi rămîne altceva de făcut, decît să continui ceea ce am făcut toată viața: să lupt împotriva amăgirilor și greșelilor. De altfel, sensul profund al cărții mele autocritice din 1959 (Autocritique, Paris, Le Seuil, 1959 – n.m. B.-L.S.) este de a explica cum de m-am putut înșela analizînd motivele greșelii mele fundamentale. Scopul meu de căpătîi este, deci, acela de a nu greși. Al doilea scop al meu poate fi rezumat drept umanism sau mai bine spus un umanism regenerat. Încă din tinerețe, am simțit că fac parte din această aventură a speciei umane. Fiind francez, european, m-am simțit legat de lume, de destinul umanității, implicat fiind într-o aventură din ce în ce mai greu de crezut, improbabilă și incertă. Misiunea mea este de a încerca să înțeleg ceea ce întîmplă, de a arăta riscurile pe care le întîmpinăm. E curios, la 102 ani, mă simt mai motivat ca niciodată constatînd că trăim circumstanțe groaznice.
* Fragmente dintr-un interviu acordat postului Radio France.
Selecția textelor, traducere din limba franceză,
adaptare și prezentare de B.-L.S)
Sociologul și filosoful francez Edgar Morin (n. 8 iulie 1921, pseudonimul lui Edgar Nahoum) este director emerit de cercetare la Centrul Național pentru Cercetări Științifice din Franța, membru fondator al Colegiului Internațional și membru al Centrului Internațional pentru Cercetări Transdisciplinare. Gînditor cu o viziune globală asupra societății, a elaborat conceptul de «gîndire complexă» și a reconsiderat paradigma naturii umane. Este autorul a peste 60 de volume (publicate și traduse în mai bine de 40 de țări), în care abordează o sferă largă de discipline, precum filosofia, antropologia vizuală, sociologia, politica, teoria sistemelor, ecologia, educația, biologia moleculară. Este doctor honoris causa a numeroase universități din întreaga lume.
În limba română i-au fost traduse lucrările: «Lecții dintr-un secol de viață», «O nouă cale. Lecțiile coronavirusului», «Paradigma pierdută: natura umană»,«Gîndind Europa», «Starurile. O privire sociologică și estetică asupra stelei de cinema».
„Nu doar inimile sfărîmate pot înțelege viclenia crudă și neutră a istoriei, ci și cei cu care istoria nu știe ce să facă – misticii și copiii –, care o înțeleg
prin slăbiciunile ei. Violent, copiii sînt trași, din timp, din istorie, iar misticii, de
dincolo de lume, în biserici. Și unii, și ceilalți, amuțiți.
Amenințați de iminența sfîrșitului nesfîrșit al copilăriei, copiii, doar, pot să privească farsa istoriei în față.”
* Dacă pentru a trăi trebuie să te târăşti, ridică-te şi mori...
* N-am cerut eu să mă nasc, așa că lăsați-mă să trăiesc cum am chef.
* Expune-te celei mai profunde frici; după aceea frica nu mai are nici o putere asupra ta şi frica de libertate se va micşora şi va dispărea.
Atunci eşti liber.
* Prietenul este acela care îţi dă libertatea totală de a fi tu însuţi.
* Sunt lucruri pe care le ştim şi lucruri pe care nu le ştim şi între ele există uşi.
* Ura este o emoţie subestimată.
* Dragostea nu te poate salva de la destinul care ţi-a fost sortit.
* Priveşte acum cu atenţie lucrurile care ţi se par mici, pentru că într-o zi te vei uita înapoi, şi atunci vei înţelege cât de mari erau.
* Nu spuneţi niciodată că visele sunt inutile, inutil e sufletul care nu ştie a visa.
* Sexul este plin de minciuni. Trupul încearcă să spună adevărul, dar este, de obicei, prea asuprit pentru a fi auzit, şi prea încătuşat pentru a-şi face mărturisirea. Prin minciuni, ne schilodim pe noi înşine.
* Uneori învingătorul e doar un visător care nu a renunţat în ruptul capului. Jim Morrison
Filmul lui Ridley Scott, The Duellists (1977), cu Keith Carradine şi Harvey Keitel în două memorabile roluri, este, pentru mine cel puțin, o capodoperă... Revăd cu o nesmintită plăcere acest minunat film - ori de cîte ori am prilejul, de peste 40 de ani - făcut cu o mînă extrem de sigură de maestrul Scott (deşi, paradoxal, este filmul său de debut), după minunata nuvelă a lui Joseph Condrad cu narațiunea plasată în epoca napoleoniană. O mențiune specială pentru picturalitatea neverosimilă a imaginii lui Frank Tidy...
„Sǎ nu te zorești niciodatǎ. Chiar dacǎ te simţi în plin avînt. Exact atunci trebuie s-o iei mai încet. Te paște primejdia sǎ scrii o absolutǎ maculaturǎ, tocmai cînd te crezi în mînǎ, în maximǎ creativitate. Fluenţa este adesea echivalentǎ cu maculatura. Cînd totul merge prea ușor, ceva e greșit.”
