Bibliophilia

„Poate mă las înșelat de bătrînețe și de teamă, dar presimt că specia umană – unica – e pe cale de a se stinge și că Biblioteca va dăinui: iluminată, solitară, infinită, perfect mobilă, înarmată cu tomuri prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă.”

Borges

(Biblioteca Babel)

foto: Sara Facio, 1968

Altițe & Bibiluri

„Dictatorul care spune: «Poporul meu». 

Scriitorul care spune: «Cititorii mei.»”

W. H. Auden

(„The Prolific and the Devourer”)

Texte cu elice

„Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţǎ de catifea și surclasînd cu amabilitate pe oricine, obţinînd cu ușurinţǎ performanţa și strǎlucirea în tot ce i se întîmplǎ sǎ facǎ, modulînd în orice registru uman (devastator în deriziune și adorabil la excesul șuetei), apt sǎ ia forma oricǎrui context (de la petrecere cu lǎutari la întîlniri cu domni în vîrstǎ și regine), incapabil visceral sǎ tolereze afrontul, pǎtimaș și nedispus sǎ-și recunoascǎ greșeala, dotat cu o bunǎ-credinţǎ care uneori se învecineazǎ cu prostia, devenind relativist și îngǎduitor cînd e confruntat cu judecǎţile tranșante, dar grav și slujind patetic adevǎrul cînd sînt lezate principii, distant și angajat, atras de rigori monahale și topindu-se cu voluptate în vanitǎţile lumii, Andrei Pleșu excitǎ lesne fantasma colectivǎ a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, pǎcǎlit în cîteva rînduri de istorie și devenit mefient, a decis sǎ aleagǎ vigilenţa și sǎ practice subtilitatea ca metodǎ și atunci cînd nu e cazul. Lent cînd e vorba de a acţiona preventiv, intelectualul nostru ajunge brusc agitat și este îngrijorat – cînd e prea tîrziu – de viitorul ţǎrii. Febril de ultimǎ orǎ, pus pe detectat și demontat mecanisme oculte, devine semnatar și strîngǎtor de semnǎturi. Întruchipeazǎ, pînǎ la desǎvîrșirea lor paranoicǎ, inteligenţa combinatorie de tip viril și cleveteala cu spasme preponderent femininǎ.”

Gabriel Liiceanu

( „Portret de premiat hulit sau despre imoralitatea Legii dosarelor”)

Ploiești, mon amour!

Ploiești între „orașul aurului negru” și „cimitirul bombardierelor”

La 1 august 2020 s-au împlinit 77 de ani de la desfășurarea celui mai mare raid al aviaţiei anglo-americane asupra oraşului Ploieşti din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Operaţiunea denumită „Tidal Wave” a fost dusă la îndeplinire de trupele americane din Libia şi din sudul Italiei.

Scopul principal al atacului a fost acela de a distruge rafinăriile de petrol ale Axei, aflate pe teritoriul României. Misiunea a fost una dintre cele mai costisitoare suportate de forţele americane de pe teatrul de operațiuni european, dar şi una dintre cele în care s-au înregistat cele mai mari pierderi de vieți omenești.

Aviația română de vânătoare a doborât 12 bombardiere, iar cea germană 7. Apărarea antiaeriană a doborât 17 aparate. Pierderile în oameni pe teritoriul României au însumat 350 de aviatori americani: 180 uciși, 110 prizonieri și 60 dispăruți. Totalul pierderilor pe durata întregii misiuni s-au ridicat la 579 de soldați, dintr-un total de 1.751.

Bombardamentele operațiunii „Tidal Wave” au lovit rafinăriile „Steaua Română”, „Creditul Minier”, „Columbia Aquila”, „Astra Română”, „Vega” și „Orion”. Avarii importante au fost înregistrate la „Creditul Minier”, care a fost distrusă în proporție de 75%, la „Steaua Română” și la „Astra Română”, în proporție de pînă la 30%. Pagubele s-au ridicat la șase miliarde de lei.

S-a redus la jumătate capacitatea de rafinare și s-au pierdut 50.000 de tone de petrol, dar reparațiile au limitat pagubele. După câteva săptămâni, producția de petrol devenise chiar mai mare decât înainte de raid.

Cea mai costisitoare operațiune aviatică întreprinsă vreodată de Statele Unite a primit și cele mai multe Medalii de Onoare, un total de cinci, acordate colonelului Leon Johnson, comandantul Grupului 44 Bombardament „Flying Eight Balls”, colonelului John R. Kane, comandantul 98 Bombardament „Pyramiders” și post-mortem locotentului-secund Lloyd H. Hughes al Grupului 389 Bombardament „Sky Scorpions”, locotentului-colonel Addison E. Baker și secundului sau, maiorul John L. Jerstad, care l-a ajutat pe Baker în acele momente critice deasupra rafinăriei „Columbia Aquila”.

Însă pierderile în tehnică și oameni au convins Statele Unite să renunțe la atacurile împotriva rafinăriilor românești până în primăvara anului următor, când un Ploiești și mai bine apărat este supus unei campanii de bombardament desfășurată timp de mai multe luni.

Atacul a reprezentat cea mai mare pierdere suferită vreodată de aviaţia Statelor Unite într-o singură misiune și, totodată, cea mai costistitoare. Data de 1 august avea să fie cunoscută drept „duminică neagră”, iar Ploieştiul avea să fie supranumit de aviatorii americani „cimitirul bombardierelor”.

Una dintre cele mai documentate lucrări apărute pînă în prezent despre această operațiune îi aparține regretatului scriitor și publicist, ploieșteanul Ioan Grigorescu. Volumul a apărut în anul 1995, la editura „Nemira”.

Raftul cărților

Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor*

GEORG CAPTIVUS SEPTEMCASTRENSIS („Anonimul din Sebeş“, „Studentul Romosan“, Georgius de Ungaria) s-­a născut în 1422, în satul transilvănean Romos. Pe la 15–­16 ani a plecat la studii la Sebeş, de unde, în 1438, când oraşul a fost asediat şi cucerit de oştile otomane, a fost luat prizonier împreună cu mulţi alţi locuitori ai cetăţii. A rămas în robie la turci vreme de două decenii. Spre maturitate, eliberat, a făcut parte din Ordinul călugărilor dominicani şi a locuit la Roma, unde a compus (fără să-­l semneze cu numele său adevărat) un tratat dedicat lumii musulmane, Tractatus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum, publicat prima oară în 1481. Stârnind un mare interes încă de la apariţie, lucrarea a fost, în deceniile următoare, republicată, tradusă şi retradusă în germană, iar printre editorii săi celebri se numără Martin Luther, care a şi prefaţat ediţia alcătuită de el în 1530. Georg Captivus a murit la Roma, în iulie 1502, la vârsta de 80 de ani.

*

„Literatura română de expresie latină cunoaște, în chip surprinzător, două lucrări dedicate în exclusivitate lumii turcești, din două perspective opuse, scrise în epoci așezate de o parte și de cealaltă a momentului de akme, de maximă înflorire a Imperiului otoman. Georg Captivus este reversul Principelui Cantemir, aflat la Înalta Poartă într-o epocă ce-i permite să scrie nu doar despre «mărirea», ci și despre «decăderea» ei. Georg este rob la Adrianopole, pe când încă mai era capitală imperiului; Cantemir trăiește la Constantinopole, că ostatic princiar, din 1687 până în 1710, cu scurte întreruperi.

Cele două decenii turcești ale lui Cantemir par să aibă puține în comun cu ale lui Georg. Scopul lucrării e diferit, așa cum vădit diferite sunt instrumentele cercetării, sursele bibliografice și martorii nemijlociți cu care intră în contact, abordarea și anvergura științifică, publicul căruia i se adresează, curiozitatea cărturarului, stilul scriiturii și componenta teologică. Imensa lucrare a lui Cantemir, cunoscută și elogiată, «Istoria măririi și decăderii Curții otomane...», poate fi citită însă în paralel cu acest Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor: amândouă au de câștigat în nuanțări și în profunzime, conturând deopotrivă portretul unui neam și portretele celor doi autori, trăitori vreme de douăzeci de ani printre turci, despărțiți de două veacuri și jumătate de istorie, încheindu-și viața departe de lumea pe care o descriseseră, dar și de ținuturile natale.“

Ioana Costa

Cartea lui Georg Captivus Septemcastrensis a fost publicată la Roma în 1481. Data este relevantă, pentru că i-a conferit, cumva, titlul de „prim incunabul românesc“, într-un sens lax, de vreme ce „românesc“ se referă, cu aproximație, la autor, nu la limba ori la locul unde a fost tipărită.

*

„Așadar, planul meu în acest tratat este să încredințez amintirii și scrisului cele pe care experiența mi le-a dat ca învățătură asupra faptelor, ceremoniilor, obiceiurilor și infamiilor turcilor, pentru că, dacă aș cădea a doua oară în mîinile lor, la bătrânețe – să mă ferească Dumnezeu, cu toate că eu mă tem îndeajuns de asta – să mă pot păzi de greșelile lor mai bine decât am făcut-o în tinerețe. Și cred că poate aduce mult folos ca, în vremurile acestea, fiecare credincios să se străduiască să le asculte, să le cerceteze, să le citească, pentru că, după cum este vădit, mulți – ba chiar nenumărați – creștini își tăgăduiesc credința în Christus neștiind, chiar necrezînd cele ce se spun despre șiretenia acelora, până ce, prinși în laț, află din propria lor experiență ce nu au voit mai înainte să înțeleagă.”**

Georg Captivus Septemcastrensis

* Editura Humanitas, București, 2017 (traducere din limba latină de Ioana Costa, cu un studiu introductiv de Constantin Erbiceanu)

** Din prefața volumului „Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor”, p. 36

Jurnal de-a bușilea...

MESERIA DE A TRĂI. Mi-am cumpărat din nou cărțulia conținînd jurnalul lui Pavese, „Il mestiere di vivere” pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu am mai recăpătat-o (ştiu cîteva asemenea persoane „respectabile” care, de-a lungul timpului, şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi „uitînd” să înapoieze). O citisem de cîteva ori, la creion, îmi scosesem şi notițe, o ştiam aproape pe de rost. Îmi plăcea enorm scrisul tipului ăstuia despre care atunci, în acei ani tineri ai studenției mele, ştiam extrem de puţine lucruri. Printre care şi acela că sfîrşise tragic, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a unui hotel de mîna a treia din localitatea italiană Turin. Chestie de opţiune, îmi spuseseam io atunci… Mult mai tîrziu, peste ani, cînd eu însumi aveam să traversez o perioadă întunecată, grea, ca de plumb, bîntuit fiind de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, că nu înţelesesem mai deloc gestul lui. Mi-am citit din nou însemnările. Îmi doream cu ardoare volumul, care însă era de negăsit... În urmă cu ceva timp l-am văzut într-un anticariat şi l-am cumpărat. Însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge nicidecum da capo al fine. Cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin. Cam aşa precum fac, de altfel, cu Biblia…

Zice Cesare Pavese undeva în „Meseria de a trăi” (jurnal 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005): ,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetătean onorabil – n.m.), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva…” Şi încheie implacabil: „Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.”

Cesare Pavese cu Doris Dowling

Îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. Îndeosebi cele privind păstratul unei femei... Cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... În lumea asta a noastră mustind de pragmatism, de interese de tot felul... Lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate şi io am pierdut. Și după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: „Ia să mă las şi io păstrat!” Ceea ce am şi făcut. Cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat. Cine nu, nu. Anii au trecut, pierderile au continuat însă cu o frecvenţă mai mică, parcă. Pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze. Și m-a păstrat...

N-a fost uşor, nu e uşor, pe bune...

În finalul paginii dumisale de jurnal, pare că maestrul se amuză ușor pe seama noastră, a cetitorilor dumisale... Oare „sacramentala abilitate a logodnicei” nu este o armă cu două tăişuri? Nu se dă iubitului, acesta o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... Dincolo de tenta evident ludică a spunerii, rămîne paradoxul, pecum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...

În ceea ce mă privește, încă un lucru e foarte clar. Și anume faptul că nici pînă în ziua de azi nu am dobîndit însuşirea, dibăcia, perspicacitatea, talentul, naiba știe cum s-or numi, de-a fi un „om practic”, adică de-a trata latura practică a vieţii mele precum un sumum de abilități care să mă umple de „foloase”, indiferent de natura lor. Îmi lipseşte cu desăvîrșire funcţia care să creeze „organul” generator al unor astfel de priceperi... Drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care „s-au aranjat regeşte”, fără nici o urmă de pizmă și cu un soi de admirație sinceră, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege...

Texte cu elice

„Toţi bărbăţii adevăraţi sunt tandri. Fără tandreţe, un bărbat devine neinteresant.

Gîndiți-vă doar la faptul că mîinile lui vă explorează locuri sensibile.”

Marlene Dietrich

 

Muzicoteca de dinamită

Hipgnosis (1968-1983, http://www.hipgnosiscovers.com/) a fost un grup de design britanic specializat în crearea coperților unor albume ale muzicienilor și trupelor rock, celebrități (care nu mai au nevoie de nici o prezentare), printre care pot fi amintite: Pink Floyd, T. Rex, The Pretty Things, UFO, 10cc, Bad Company, Led Zeppelin, AC/DC, Scorpions, Yes, The Alan Parsons Project, Genesis, Peter Gabriel sau ELO & XTC.

A fost înființat în 1968 de studenții (pe atunci, la London School of Film Technique și The Royal College of Art) Storm Thorgerson (n.1944) și Aubrey Powell (n. 1946, a.k.a. Po).

„Creierele” Hipgnosis din anul 1974 au devnit... trei, cînd celor deja pomeniți li s-a alăturat și Peter Christopherson (n.1955 – m. 2010). Grupul s-a dizolvat în 1983. Thorgerson a continuat să lucreze în domeniul designului de albume iar Aubrey Powell s-a reorientat către videoproducții, notabile rămînînd cele realizate legendarului grup britanic The Who.

În fotografie, prima coperta a L.P. – ului „Circus” (1975), cel de-al șaselea album de studio al grupului britanic de prog-rock „Argent”.

Full Album:

Fototeca de dinamită

Debussy & Stravinsky

(1911)

Vise & amintiri („Iʼm Old, But I'm Happy!”)

Cu Vlad, undeva, cîndva, în Lumea Nouă, într-un octombrie al anului 2015...

Father and Son

Cat Stevens

Altițe & bibiluri

„Toţi bărbăţii adevăraţi sunt tandri.
Fără tandreţe, un bărbat devine neinteresant.
Gîndiți-vă doar la faptul că mîinile lui vă explorează locuri sensibile.”
Marie Magdalene Dietrich