Haihui printre sunete

Octavian Nemescu

Gradeatia-Natural

https://www.youtube.com/watch?v=OHariZB0UYA

HIPGNOSIS

Hipgnosis (1968-1983, http://www.hipgnosiscovers.com/) a fost un grup de design britanic specializat în crearea coperților unor albume ale muzicienilor și trupelor rock, celebrități (care nu mai au nevoie de nici o prezentare), printre care pot fi amintite: Pink Floyd, T. Rex, The Pretty Things, UFO, 10cc, Bad Company, Led Zeppelin, AC/DC, Scorpions, Yes, The Alan Parsons Project, Genesis, Peter Gabriel sau ELO & XTC. 

A fost înființat în 1968 de studenții (pe atunci, la London School of Film Technique și The Royal College of Art) Storm Thorgerson (n.1944) și Aubrey Powell (n. 1946, a.k.a. Po). 

„Creierele” Hipgnosis din anul 1974, au devnit... trei, cînd celor deja pomeniți li s-a alăturat și Peter Christopherson (n.1955 – m. 2010). Grupul s-a dizolvat în 1983. Thorgerson a continuat să lucreze în domeniul designului de albume iar Aubrey Powell s-a reorientat către videoproducții, notabile rămînînd cele realizate legendarului grup britanic The Who.

NICK MASON

Nick Masonʼs Fictitious Sports 

(1981)

 https://www.youtube.com/watch?v=ZodDkg0ZQHM

Adăugați o legendă

În fotografii: coperțile (și plicul interior) L.P.-ului de debut al percuționistului Nick Mason (de la Pink Floyd), realizat în colaborare cu muzicianul Robert Wyatt (fondator al grupului Soft Machine). Albumul este considerat drept prima creație majoră a muzicianului, în afara grupului Pink Floyd.

                               

Gîndul zilei 

Constantin Noica
(fotografie de © Dinu Lazăr)

„Poate că muzica este întocmai logicii matematice; aceasta a creat în gol, pînă ce și-a găsit aplicarea la mecanisme, în timp ce muzica s-ar aplica la organisme și spirit. Cine știe în ce vast individual nu va fi captată într-o zi generalitatea aceasta nedeslușită, cu nimic cununată încă, a muzicii?” 

Constantin Noica 

(„Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan”, 

Editura Univers, București, 1978)

Lansarea volumului BUCURIA SUNETELOR

BUCURIA SUNETELOR

„Când viaţa e iad, cântecul e rai.”

 Florian Pittiş

Închidem cu prezenta antologie Trinitatea sunetelor alese. Alese de noi, subiectivii colecţionari ai muzicii care durează. Care are valoare, istorie şi urmare. În fond, ce este un creator de muzică, de bucurii sonore? Un artist! Totul se reduce la cultura celor care o propun în media, la radio şi TV. Nu există emisiuni dedicate muzicii de valoare nicăieri. Fie ea românească sau de pretutindeni. Există (ca şi în privat) numai playlist. Şi mult cancan. Mult! De dragul audienţei... şi al rating-ului! Nu ştiu cum se face, dar după 1989 credeam cu toţii că noua "orânduire" va aduce o schimbare şi în arta sunetelor. Dar nu a fost să fie. Cum nu a fost să fie nici în cinematografie sau în alte arte vizuale. Cei mai mulţi nu ştiu cum se cheamă ţara în care trăiesc. Şi votează! Un om fără cultură este un individ dintr-o cireadă. Nu am concluzii la final de trilogie şi nici regrete. Am doar întrebări, obiective. Gândiţi-vă la un răspuns pentru următoarea întrebare: Ce înseamnă muzica pentru tine? Dacă aveţi vreun răspuns înseamnă că sunteţi pe acelaşi drum cu frumuseţea Artei Sunetelor, cu bogăţia şi durata ei.

Radu Ioan LUPAȘCU

redacor-șef

(http://www.artasunetelor.ro/)

10 iunie 2016 este data lansării oficiale a ediţiei de colecţie BUCURIA SUNETELOR! De la ora 18, în Clubul Ţăranului din Bucureşti (Intrarea Monetăriei, Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff 3, tel.: 021 310 8048) va avea loc lansarea antologiei Bucuria Sunetelor, a treia carte a TRILOGIEI SUNETELOR (primele două fiind Arta Sunetelor şi Culorile Sunetelor).
De la ora 19, va avea loc un concert exclusiv pentru artasunetelor.ro, cu trupa RIDE ON BAND, în avanpremiera lansării primului album, intitulat
„Looking Back!”

Antologiile redacţiei artasunetelor.ro se vor afla la vânzare! 

Arta Sunetelor 40 lei; Culorile Sunetelor 60 lei; Bucuria Sunetelor 40 lei)

Am privilegiul să fiu unul dintre co-autorii acestei minunate cărți, „Bucuria Sunetelor” (Editura Din Condei, 2016). „Vinovat” pentru asta este prietenul Radu Ioan (cărui îi mulțumesc și pe această cale pentru încrederea acordată), alcătuitorul acestui volum de 684 de pagini, care închide monumentala trilogie din care mai fac parte volumele „Arta Sunetelor” (ed. Adenium, 2014, 443 pagini) și „Culorile Sunetelor” (ed. Din Condei și RAO, 2015, 1014 pagini). Felicitări tuturor acelora care au contribuit la apariția acestor excepționale lucrări, singulare prin tematică și mod de abordare în peisajul editorial de gen românesc, adevărate enciclopedii în accepțiunea corectă a termenului, care n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui împătimit de muzici (și nu numai!) de cea mai bună calitate! 

Bogdan-Lucian STOICESCU

Vă aștept cu drag la acest eveniment! Doamne ajută!

Lansarea volumului „Convorbiri la lumina gîndului. Despre fragilitatea vieții, iubire, prietenie și alte închipuiri.”

Lansarea va avea loc în sala de spectacole a
Centrului Dramatic „Mythos” din Ploiești
(Palatul Culturii)

Volumul a apărut sub patronajul 

Festivalului Artelor  „Nichita la Echinocțiu” 

(ediția a XI-a, 21 – 31martie 2016),

 la Editura „Mythos” 

a 

Centrului Județean de Cultură Prahova din Ploiești.

  

Serata va cuprinde și un spectacol-lectură pe versurile lui Ion „Nino” Stratan. 

Un altfel de colofon...

Prima ediție a volumului

Convorbiri la lumina gîndului. 

Despre fragilitatea vieţii, iubire, prietenie şi alte închipuiri,

a fost dată spre tipărire în luna martie a anului 2006, în chiar ziua Echinocțiului de primăvară, la numai o zi de la împlinirea a exact șase luni de cînd cel cu care a fost pus la cale, Ion Stratan – Nino cum îi spuneam noi, apropiații săi – și-a început călătoria cea fără de sfîrșit pe apele liniștite și strălimpezi ale Poeziei... Volumul a apărut în chiar zilele primei ediții a

Festivalului Artelor „Nichita la Echinocțiu” (23 – 30 martie 2006),

la Editura „Libertas” din Ploiești, ca rod al strădaniilor – pentru mulți abnorme –

ale diriguitorului acesteia,

domnul Mihai Vasile

– nume indisolubil și definitiv legat de lumea și viața culturală prahoveană, în general, și ploieșteană, în special – cel care a fost, de altfel, și realizatorul machetei artistice, graficii coperților și redactării.

Iată că, acum, la 10 ani de la prima ei ieşire în lume, același om și prieten de nădejde, Mihai Vasile (fără de a cărui susţinere și imbold, acest proiect, cine ştie dacă şi cînd s-ar fi reîntrupat), a fost acela care mi-a propus reeditarea cărții, într-o ediție ne varietur, revăzută și augmentată, beneficiind de o nouă viziune grafică a coperţilor, închipuită de excepționalul designer şi artist fotograf  Valentin Craina, alt prieten drag și vechi colaborator.

Drept pentru care, n-am cum a nu-i mărturisi, cu mîna pe inimă, lui Mihai Vasile – omul care, cu o generozitate neînțeleasă de foarte mulți, se jertfește pe sine, ajutîndu-i pe alții, veşnicul neliniștit cu temperament vulcanic și rafinatul artist, luptătorul exemplar, cu suflet de copil, fără de care viața mea ar fi fost cu mult mai săracă –, în ciuda tuturor vicisitudinilor timpurilor pe care le-am traversat de foarte multe ori, umăr la umăr, că-i port o indelebilă prețuire și-o nesmintită admirație.

Decisiv, însă, a fost faptul că această carte nu s-ar fi putut scrie fără gîndurile și trăirile

– întrupate în cuvinte de-o frustă sinceritate și-o chirurgicală preciziune –

celor cinci dragi prieteni, harnici și neostoiți truditori la casa cuvîntului ziditor, care cu o mare generozitate, au acceptat necondiționat să-mi fie interlocutori:

Traian T. Coșovei, Mihai Vasile, Ioan Vieru, Ioan Mihai Cochinescu și Florin Dochia.

Lor – chiar dacă, acum, la împlinirea a 10 ani de la apariția cărții, unul dintre ei, dragul meu Traian T. Coșovei, nu ne mai este, fizic, alături, plecat fiind cu mult prea mare grăbire din această lume (la 1 ianuarie 2014), să-și ocupe locul la acea Cină de Taină a Poeților (alături de bunii săi frați întru poezie Ion Stratan, Ioan Flora, Călin Angelescu, Mariana Marin, Alexandru Mușina, Cristian Popescu...) – le mulțumesc și pe această cale, le sărut frunțile senine ale inimilor, asigurîndu-i de toată gratitudinea mea.

Domnului Constantin Marin, care, de mai bine de 25 de ani, îmi este înger păzitor într-ale scrisului– şi nu numai! – prietenia, dragostea şi devoţiunea mea, pe totdeauna...

Domnului Dragoş Grigorescu, director al Centrului Judeţean de Cultură Prahova şi al Editurii „Mythos”, precum şi entuziastei dumisale echipe, cordiale mulţumiri, alături de cele mai alese sentimente de consideraţie.

Lui Sorin Dumitrașcu, directorul Editurii „GrafoANAYTIS” din Ploieşti şi talentatul meşter tipograf al acestei cărţi, cele mai bune gînduri şi afectuoase sentimente de prietenie.

Pe toţi aceia pe care, nu o singură dată, m-am bizuit de-a lungul vieţii − oameni rari, tocmai din pricina acestui fapt − şi care au amprentat, într-un fel sau altul, scrisul meu şi devenirea mea, îi asigur de întreaga mea recunoştinţă.

Mamei mele, pentru tot ce înseamnă dumneaei pentru mine, cu speranţa unor zile mai bune, aceleaşi, dintotdeauna, nestrămutate sentimente...

Tatălui meu, in memoriam.

Bogdan-Lucian Stoicescu

Remember Ioan Flora

Ioan Flora
(sursa foto: http://www.bnselo.rs.sr/knjizevnost.htm)

„Eram optimist ori mai curând pustiu…”

„Asta e sora moarte

Care ne adună după ce ne desparte...”

Emil Botta

L-am cunoscut pe Ioan Flora* la cumpăna dintre milenii, în ziua în care poetul primea – alături de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de traducător – „Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu»” (Ploieşti, martie, 2000).

 Îi citisem, în perioada studenţiei mele bucureştene, un singur volum de versuri: antologia Fişe poetice (Editura „Cartea Românească”, 1981) şi cumpărată prin ’82, de la librăria din incinta editurii (la recomandarea „librarului” de atunci, prozatorul Mircea Nedelciu). Patru ani mai tîrziu, aveam să găsesc Starea de fapt (Editura „Dacia”) şi splendida Apă de băut a lui Adam Puslojic, editată la „Univers” în acelaşi an (o antologie poetică a sus-numitului, aleasă şi aşezată în româneşte de Nichita Stănescu şi Ioan Flora). Apoi, pînă la Discurs asupra Struţocămilei (1995) şi Iepurele suedez (1997), ambele apărute la „Paralela ’45” (şi dăruite mie, mult mai tîrziu, de însuşi poetul, cu elipticele dumisale dedicaţii), nu l-am mai prins pe Flora în volum. Doar sporadic, cu grupaje de poeme ori cu traduceri, prin cîte-un luminiș de revistă literară. 

Dintotdeauna, Ioan Flora a scris numai în româneşte.

Începând din 1970, an în care devenea student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, el va frecvanta cenaclul „Junimea” condus de profesorul său Ovid S. Crohmălniceanu şi va edita revista manuscrisă „Noii” (alături de bunii săi prieteni, scriitorii Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan), dar mai cu seamă va publica poeme în principalele reviste literare şi de cultură ale vremii.

 

Ioan Flora, primul din stînga, alături de Cătălin Țârlea,
Dan Silviu Boerescu, Lucian Vasilescu, Ioan S. Pop și Mihail Gălățanu
(sursafoto: www.lucianvasilescu.ro)

În anul 1973 îşi va lua licenţa şi tot în româneşte va scrie şi în continuare: Iedera, Rimbaud sau altcineva, Lumea fizică, Trădarea metaforei, O bufniţă tânără pe patul morţii, Memoria asasină, Vulpile violete, multe din aceste volume fiind traduse apoi în sîrbo-croată, limba oficială a spaţiului său natal. Este autorul (selecţia, traducerea şi prezentarea) unei monumentale antologii, acoperind 800 de ani de poezie sîrbă şi muntenegreană, apărută nu în foarte multe exemplare şi, deci,  rapid epuizată. Volumele i-au fost premiate – în ţară şi-n Serbia – iar despre poet şi opera sa au vorbit/scris, deopotrivă, poeţi şi critici importanţi (Geo Bogza, Dorin Tudoran, Srba Ignatovič, Ioan Alexandru, Dan Laurenţiu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Adrian Marino, Al. Călinescu, Eugen Simion).

Criticul literar Petru Poantă scria despre poet şi poezia sa: „(…) Flora aparţine de fapt literaturii noastre, şi nu doar prin criteriul lingvistic, decisiv de altminteri, ci printr-o sensibilitate specifică, prin integrarea conştientă în spaţiul interior al liricii autohtone (...) S-a spus, pe bună dreptate, că poetul devansează astfel poetica Generaţiei ’80, îndeosebi prin atitudinea ironică ori de-a dreptul cinică faţă de spectacolul terifiant al banalului, precum şi printr-o anume practică a biografismului.”  Iar Marin Mincu nota în prezentarea făcută poetului în monumentala sa antologie** : „Trebuie să recunosc că Ioan Flora a contribuit prin demersul său la manifestarea şi impunerea celei mai interesante «direcţii» poetice din ultimul timp, anume direcţia textualistă.”

Ioan Flora este prezent în antologii şi dicţionare, fiind considerat, cu îndreptăţire, una dintre cele mai viguroase, autentice, originale şi profunde voci ale poeziei româneşti contemporane. Cu un discurs poetic de multe ori aspru, alteori ascuns sub un tainic văl de tandreţe, întotdeauna mustind de-o tăioasă ironie, moralist, ludic şi baroc, artistul demonstrează, cu argumente imbatabile, că este în posesia unui impresionant arsenal stilistic, folosit cu dibăcie şi rafinament, el fiind, în acelaşi timp, „un subtil mânuitor de registre” (Al. Cistelecan). 

În câteva cuvinte, acesta este Ioan Flora, cel căruia i se pare că timpul e o plăcere trecătoare...

Dacă cineva mi-ar fi spus că, mult prea curînd, voi fi pus în nefericita ipostază de a vorbi despre Ionike Flora la trecut, aş fi considerat faptul o uriaşă inepţie.

Însă în ziua*** în care regretatul meu prieten Ion Stratan – acelaşi Ion Stratan, care în martie 2004, într-un miez de noapte, mă anunţa, telefonic, cu glasul înecat de durerea pricinuită de neaşteptatata dispariţie a poetei Mariana Marin – mi-a dat vestea fulgerătoarei plecări a lui Ioan Flora, am înţeles, cum nu se poate mai clar, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sînt locuri goale. Altă explicaţie nu pot găsi, nu pot da, grabei inexplicabile cu care bunul nostru Flora ne-a lăsat, mergând să se alăture dragilor lui prieteni, „fraţilor lui întru poezie”, cum îi plăcea să spună.

Pierderea unui prieten este insubstituibilă.

În asemenea momente, cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi, doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi sub tainice văluri, locul dureros rămas gol, aflat undeva, în firidele sufletului...

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Născut în 20 decembrie 1950 în comuna Satu-Nou, judeţul Pancevo, din Banatul Sârbesc (Serbia de astăzi).

** „Poezia română actuală”, vol. I, ed. Pontica, Constanţa, 1998.

*** 3 februarie 2005

Grădina de vară

Aici stăteau prietenii mei la o bere,

discutau despre artă şi beau vin,

prietenii mei sculptori, bişniţari, ziarişti

şi studenţi

Afară se sapă gropi adânci pentru fundaţii,

circulă bancuri,

zăpada-i galbenă-cenuşie şi-un gol imens

fără de tine la grădina de vară.

E demult, vei spune.

(din volumul Terapia Muncii)

Fanfară în iarbă

Într-o seară i-am întîlnit aproape pe toţi. Se-ntorceau

de la o înmormîntare, erau prăfuiţi, şifonaţi şi sufereau

mai ales de sete.

Au tras maşina (un fel de microbuz măsliniu şi rablagit)

într-o poiană din marginea satului, în iarbă.

Ieşeau pe rând, grăbiţi de parcă ar merge la gară

(mai întâi Jenariu, Poravu, Boambă, Cambeţ, iar în urma lor

Neaşu, Chirca, Năzarcea, Gaşpăr, Moilă şi Gornicu)

cărând precipitaţi clisa, cârnaţii, pâinea, muştarul,

navetele cu sticle, câteva cărămizi.

Se-ntorceau de la înmormîntare şi puneau de-o gustare.

– Azi bem ca lumea, spuse Gornicu, asta însemnând că toată lumea

stăruie mai întâi pe bere, vreo şapte-opt navete acolo, după care urmează

coniacul, îndulcit cu cârnaţi

şi muştar.

– Şi-acum hai să ne dregem şi noi cu ceva lichior de mentă,

zise iarăşi Gornicu, căci lunea nici iarba nu creşte,

nici ziua nu scade.

Se-ntorceau de la înmormîntare

(după ce cântaseră în curtea cu steag negru, pe la răscruci,

la cimitir, după tipic, dar şi la dorinţa răposatului,

şi Requiem-ul, şi Marşul funebru, şi Poşovoaica,

şi Marşul eroilor, şi câte-o Ardeleană,

şi câte-o Rapsodie de Liszt);

se-ntorceau de la înmormântare

şi nu se putea altfel,

iar lunea nici iarba nu creşte,

nici iasca din gât

nu prinde picioare.

(din volumul Iepurele suedez)

Când se îngână ziua cu moartea

Tu strecori printre degete cele douăzeci şi şapte

de mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginând

o gaură neagră într-o lume ideală,

întorci pe toate feţele silogismul cu pasărea necămilită

sau cămila nepăsărită

(Ave Palatinus Moldaviae! Ave!),

stârneşti volbură în Cetatea Epithimiei, îngheţul.

Mi se scurg

printre degete mătănii de piatră seacă şi aştept

să ningă.

Povârnişuri sinucigaşe se-nghesuie la geam:

e clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spre

închipuirea cuvântului

Nu se mai ajunge. 

(din volumul Discurs asupra struţocămilei)