„Empatia este o noţiune
care defineşte mecanismul prin care un individ poate înţelege sentimentele şi
emoţiile unui alt individ. Este facultatea de a te identifica cu aproapele tău şi
de a simţi ceea ce el simte, trăirile lui şi în mod deosebit suferinţele şi
disperările lui. Este o trăire mult mai puternică decît credinţa şi orice alte deosebiri care-i separă pe indivizi. Empatia îţi permite descifrarea percepţiilor celuilalt, să-i
simţi frica, furia, tandreţea, să-i trăieşti o vreme viaţa, să te mişti cu
delicateţe în preajma lui fără să emiţi judecăţi. Să cauţi îndeosebi
asemănările şi mai puţin deosebirile, esenţa, inima şi sufletul, pentru că, de
regulă, asemănările sînt mult mai importante decît deosebirile. Bunătatea
sufletească înseamnă să poţi oferi fără să aştepţi nimic în schimb, pur şi
simplu să împarţi pentru a nu risipi o viaţă, să-i ajuţi pe toţi aceia care nu posedă
această capacitate şi, în ciuda tuturor dificultăţilor, să-ţi păstrezi această forţă
lăuntrică, această dorinţă de a dărui o fărîmă din inima ta celor care merită
puţină atenţie şi să-i respecţi fiecăruia dreptul de a exista. Bunătatea
sufletească este un sentiment superior oricărui instinct, ea permiţîndu-ne să ne
înţelegem aproapele şi să avem grijă de el, să împărţim, din toată inima, cu el, puţinul pe care-l
avem. Să fim ocrotitori. Să ştim să dăruim fericirea, tandreţea,
protecţia... Să fim deci pentru că toţi avem nevoie de căldură
sufletească, de afecţiune, să fim recunoscuţi între semeni şi, dincolo de aparenţe, să nu ne pierdem niciodată încrederea în noi chiar dacă vorbim
altă limbă, atîta timp cît cu totul altceva mult mai important ne scapă atenţiei...
Ştiinţa a
demonstrat că deosebirea dintre om şi animal este chiar EMPATIA.” Oare chiar aşa să fie? Filmul de mai sus pare să demonstreze cu argumete destul de greu de combătut, cu totul şi cu totul altceva...
Singer tells technology conference he and the late Apple boss planned audiophile successor to iPod with high-resolution audio
"Steve Jobs was a pioneer of digital music, but when he went home he listened to vinyl," Young said during an interview at the D: Dive Into Media technology conference. He and Jobs were apparently both concerned with the dearth of high-quality listening formats for audiophiles, and the two men met to work on new hardware that could store the large music files Young prefers. Since Jobs's death in October, Young complained, there is "not much going on".
Young is a notorious opponent of MP3s and other compressed music formats. He even criticises CDs, which he claims offer only 15% of the audio information contained on master recordings. "What everybody gets [on an MP3] is 5% of what we originally make in the studio," he said. "We live in the digital age, and unfortunately it's degrading our music, not improving."
„Mărturii din Gulagul sovietic şi românesc pe
înţelesul tinerilor”
Istoricul Codruţ Constantinescu va
susţine vineri, 8 noiembrie 2003 (la numai o zi după celebra 7 noiembrie, o
dată intrată definitiv în istorie, adică uitată - ceea ce nu este chiar cel mai
rău lucru cu putinţă), începînd cu ora 13, conferinţa „Mărturii din Gulagul sovietic şi românesc pe înţelesul tinerilor”,
la Colegiul Naţional Nicolae Griorescu din municipiul Campina.
Codruţ Constantinescu
este istoric şi scriitor. A absolvit facultatea de istorie a Universităţii din
Bucureşti şi cursurile „The International People’s
College” din Helsingor (Danemarca). A obţinut un master în cadrul „Institutului European” al Universităţii
din Geneva. Este consilier pentru
afaceri europene la Prefectura Prahova unde activează şi în
prezent. Publică recenzii, cronici
și eseuri în periodice precum „Timpul”, „22”, „Observator cultural”,„Dilema Veche”,„Familia” , „Historia”, „Oglinda de
azi”, „Labirint” şi pe blogul
personal, „Litere, cuvinte, fraze” (http://cdc77.blogspot.ro/). Este autorul volumelor „Hai-hui prin
occident”, „Studii irlandeze”, „Enervări sau despre bucuria de a trăi în
România”, „A trăi pentru a citi”, „În labirint sînt umbre şi lumini” şi
„Mirajul utopiei”.
Acest eveniment face parte dintr-un incitant
şi lăudabil program desfăşurat sub genericul „Conferinţele scriitorilor campineni”, promovat de Primăria
municipiului Câmpina, Consiliul local (recte „Comisia pentru cultură”), sub
patronajul bibliotecii municipale „Dr.
C. I. Istrati”. Având în vedere nenumăratele mărturii apărute după 1990, vor fi
evocate doar personalităţile şi cărţile lui Alexandr
Soljeniţîn, Varlam Şalamov, Ante Ciliga dar şi Lena Constante şi Aniţa Culea
Nandriş. La final va fi prezentat filmul „Deporaţi în Bărăgan. Amintiri
din Siberia românească” realizat de Claudia Florentina Dobre şi Valeriu
Antonovici, a cărui proiecţie va fi reluată, în prezenţa realizatorilor şi în
29 noiembrie la Biblioteca Municpală „Dr. C. I. Istrati”, pelicula reprezentînd
un bun prilej de dezbatere, rememorare şi analiză.
„Subiect doar aparent simplu şi uşor însă cred că am ajuns la un impas:
cum oare vor percepe tinerii care nu au apucat să trăiască acele cumplite
vremuri să vadă şi să înţeleagă măcar 0,5% din acel sistem totalitaro-terorist?
Comunismul, prin imensul său absurd şi prin atrocităţile săvîrşite şi
sacrificiile umane greu de cuantificat, este foarte dificil de explicat
oamenilor în general şi celor foarte tineri, în special. Atît de aberant şi de
suprarealist (adică, mai degrabă, deasupra realitaţii cu care s-a aflat într-un
război total, pînă la urmă realitatea învingînd) a fost!, mărturiseşte
Codruţ Constantinescu despre tema conferinţei sale.
miercuri, 30 octombrie 2013
„Să fie lumină!”*
Let There Be More Light
(Pink Floyd - A Saucerful Of Secrets)
Se dedică doamnei Ozana Moraru
Venim pe lume orbi,
cu ochii cîrpiţi, ieşind din acea găoace strîmtă şi tenebroasă însă calmă, caldă, umedă şi extrem de protectoare,
în care stăm cu genunchii la gură învăluiţi doar într-o mantie de sunete binefăcătoare,
plăcute auzului, aidoma unei catifelate placente sonore pentru ca apoi, brusc, să
fim treziţi de soneria ceasului biologic şi să ne năpustim, hăbăuci şi agresivi
nevoie mare, cu capetele înainte precum rugbiştii în grămada lor ordonată, prin
forţe proprii dar împinşi decisiv de la spate de „proprietara” spaţiului în
care am huzurit ca nişte nababi nouă luni. Cam aşa ajungem noi într-o lume care
în primele momente ne este atît de ostilă – agitată, zgomotoasă, friguroasă, aridă,
neprimitoare – încît nu ne rămîne altceva mai bun de făcut decît să urlăm cît
ne ţin bojocii şi să plîngem cu sughiţuri, cu ochii strînşi bine-bine, pentru
că noua lume în care tocmai am ajuns volens nolens, după ce că e aşa cum e, mai
e şi plină de-o lumină orbitoare, groaznică, dureroasă, chinuitoare,
insuportabilă…
Ei bine, cam astfel de gînduri îmi hălăduiau prin cap cu
viteza luminii (nu a celei stinse) în clipele în care una dintre simpaticele
asistente mi-a îndepărtat destul de brusc bandajul de pe ochiul operat de avansata
mea cataractă (opacifiere de cristalin cu alte cuvinte sau pre numele ei medical
întreg, cataractă nucleară miopigenă)
joia trecută, într-una din sălile clinicii bucureştene „Oculus”. Mai întîi a
fost un fel de explozie luminoasă, aidoma uneia nucleare, care a avut darul
să-mi provoace
dureri la privit. Mă durea lumina aşadar, constatasem io cu năduf… Sigur, de asemenea
senzaţii neplăcute pricinuite de aprinderea unui bec în întuneric sau de
tragerea unei perdele de la fereastra dormitorului, dimineaţa cînd ai ochii
mijiţi dup-o noapte de somn adînc, a avut parte toată lumea dar asta, nene, e o
durere de-adevăratelea, pe bune, cu ştaif, o simţi prin toţi porii fiinţei tale şi, mai ales, cu absolut toţi
nervii capului, cum se zice pe la noi prin cartier, hehehe! Dar ce durere minunată!
Însă
explozia aceea s-a stins ca orice explozie şi culorile au început să apară
incredibil de clare pe obiectele-mi din juru-mi, puţine, acolo, în cabinetul
unde urma să fiu supus controlului de către doamna Ozana Moraru, chirurgul care mă operase cu 18-19 ore în urmă. Faţă
de ceea ce văzusem io pînă atunci cu ochiul meu drept defect, ceea ce mi se arăta
acum prin intermediul retinei păreau a fi de-a dreptul imagini high definition. Nu-mi venea să cred,
deşi fusesem avertizat în urmă cu două săptămîni, în timpul controlului
pre-operator, că mă aflam cu acuitatea vizuală la pămînt, pe undeva pe la
20-25%! Abia acum eram convins pe deplin că aşa stătuseră lucrurile. Ce să zic?
E foarte greu dacă nu imposibil de descris în cîteva cuvinte senzaţiile trăite
în acele clipe. Cred că nu mă poate înţelege decît cineva care a trecut prin asta…
Dar mai era un hop: să ies bine la control pentru că urma intervenţia la ochiul stîng, în cursul
aceleiaşi dimineţi de vineri 25 octombrie a anului de graţie 2013. Acum că tot
vedeam cum trebuie (cu un ochi, e adevărat, dar ce imagini îmi defilau prin „cîmpiile” vizuale, nene, cristal, nu alta!) abia aşteptam s-o cunosc pe aceea care înfăptuise
acest miracol. Şi care nu a întîrziat să apară. O prezenţă elegantă, sobră, cu
un aer aristocratic, uşor aferată (şi pe bună dreptate) dar discretă şi cu o
voce plăcută, scăzută, al cărei timbru mi se părea puţin voalat, ca de
fumătoare… N-am avut timp s-o observ prea mult că s-a şi ascuns în spatele ocularelor unor
aparate complicate cu ajutorul cărora mi-a controlat din nou ochiul proaspăt operat
dar şi pe cel căruia-i venea de îndată rîndul la „cuţit”. Însă n-am putut să
nu-i remarc preţ de cîteva secunde mîinile, mirîndu-mă ce degete subţiri de
pianistă (dar care erau extrem de „nervoase” şi puternice în fragilitatea lor) îmi
(re)aşezaseră la locul ei „lumina ochilor”, cum se spune. Nu ştiu cum trebuie
să fie mîinile unui chirurg, atîta vreme cît pînă acum n-am avut de-a face cu ei
personal, să-i pot studia pe îndelete. Dar imediat după ce le-am văzut pe cele
ale doamnei doctor, mi-am zis că, poate, aşa ar trebui să le aibă toţi (…). Sau
nu?
Dr. Ozana Moraru (sursa foto expresnational.ro)
Iar peste cîteva ore cînd am plecat către locuinţa bunilor şi dragilor mei prieteni bucureşteni Dana şi Ovidiu Ionescu (https://www.facebook.com/ovidiu.ionescu.900), cei care m-au găzduit şi vegheat, fiindu-mi îngeri păzitori în aceste trei zile ale scurtelor mele preumblări pe tărîmurile ţării de dincolo
de negură, vorba lui Sadoveanu (şi pentru care le mulţămesc şi-i sărut pe frunţile inimilor domniilor lor), nu mă mai săturam să privesc cu ochiul
deja zdravăn (stîngul era de-acum operat şi acoperit c-un bandaj special)
explozia de culori a neînchipuit de blîndei zile de toamnă bucureşteană ce se
desfăşura în toată splendoarea dincolo de geamurile taxiului… Mi se părea că sînt
un pustnic bătrîn coborît pentru prima oară în viaţa lui din sihăstria-i, în chiar
mijlocul copleşitorului oraş…
De-atunci, cei din juru-mi, care aflaseră despre
experienţa prin care-am trecut, m-au bombardat cu felurite întrebări, însă una dintre
ele se repeta cu obstinaţie: ce-am „văzut” sau dacă am văzut ceva în timpul
operaţiilor? Păi ce, Doamne iartă-mă, mai poţi vedea, cînd ceea ce ţi se schimbă
sînt chiar „lentilele” fără de care eşti, practic, orb, precum un aparat de fotografiat căruia i s-a scos obiectivul??? Păi nu mai bungheşti nimic sau mai nimic. Poate cu excepţia faptului că, la un moment dat, desluşeşti un fel tunel întunecat la capătul căruia se tot învîrte o lumină albă, difuză.
Sau mai corect spus, o pată de lumină gelatinoasă, translucidă ca o meduză. Sau cel puţin aşa ţi se pare.
Apoi, după ce ţi se montează
noul cristalin, se mai limpezesc o idee imaginile şi ai senzaţia că ţii ochii deschişi într-o apă nu tocmai limpede, fără să ai ochelari de scafandru. După care
chiar că nu mai zăreşti nimic, se face noapte neagră (sic!) brusc, pentru că ţi se
acoperă imediat şi complet ochiul cu acel bandaj special pe care timp de 24 de ore n-ai voie să-l îndepărtezi. Cam asta ar fi… Sau cel puţin asta a reţinut deocamdată
creierul meu (că, de fapt, acolo se petrece totul) din această tărăşenie,
asupra căreia evident că voi reveni la momentul potrivit, cînd toate cele (y compris vederea mea) se vor limpezi. Şi cînd voi intra în posesia filmuleţului operaţiei mele pe care la ultimul control i l-am cerut doamnei doctor. Şi
care, deşi a părut puţin surprinsă de solicitarea mea, mi l-a promis fără
reticenţă, după ce i-am spus că vreau să-mi ilustrez un text cu el. Acest text. Însă pînă atunci, mă voi folosi de înregistrarea
unei operaţii de cataractă generice, povestită de domnul profesor Cristian Moraru,
însuşi starostele clinicii.
Sigur că la final i-am mulţumit aşa cum m-am priceput io
mai bine pentru tot doamnei doctor OzanaMoraru, deşi cuvintele mi-au fost
mult prea sărace pentru ceea ce dumneaei tocmai îmi dăruise. Deocamdată, în schimb,
nu-i pot oferi decît două cînticele tare dragi inimii mele (başca un bonus), care
mi-au susurat în urechi (şi care mi-au făcut nespus de bine), venite din habar n-am ce firidă a creierului meu, tot timpul în acele momente extrem de tensionate pentru
mine, momente prin care tare bine ar fi să
nu treacă nimeni, niciodată…
Şi asta pentru că ştiu că doamna Ozana Moraru iubeşte
muzica… Şi caii…
Vreau doar să înveţi să bei apă în mod
conștient. Să începem cu asta. O simplă ritualizare a vieții de zi cu zi. Ține
apa cu ambele mâini. Închide ochii. Uită de toată lumea din jur. Apoi
concentrează-te pe intenție: vei bea apă. Urmează să îți pui buzele, încet, pe
marginea paharului. Să nu bei, doar să simți răceala lui. O singură înghițitură
mică de apă. Înghite încet și simte cum aceasta îți hrănește fiecare atom din
corp și cât de importantă este. Este viață. Fără apă nu poți trăi. Pune paharul
jos. Ţine-ți ochii închiși. Dacă vei bea astfel timp de 10 minute, această apă
nu mai este apă. Este forța vieții care te hrănește. Este simplu.
Prima mea
biografie a început atunci când am parcurs Zidul Chinezesc: Ulay** dinspre
deșertul Gobi, iar eu dinspre Marea Galbenă. Şi ne-am întâlnit la mijloc, doar
ca să ne spunem «la revedere!». A fost dificil. Când am terminat și am
spus «la revedere!» nu mi-am încheiat doar viața alături de Ulay ci și
cariera, deoarece toate operele de artă au fost create împreună. La sfârșit
aveam 40 de ani, eram grasă și urâtă – așa mă simțeam. Așa că m-am gândit că ar
trebui să fac ceva radical diferit: să merg în teatru și să îmi joc viața. Așa
a fost prima mea biografie.
L-am invitat pe Ulay să vină, deoarece expoziția*** era despre
viața noastră. El a venit cu soția sa și ne-am salutat. Dar când a venit și a
stat în fața mea, în acel moment, a fost diferit. Nu făcea parte din public.
Îmi petrecusem viața cu el. Așadar, a fost un moment emoțional pentru amândoi.
Ulay nu a fost singurul bărbat din viața mea. Au fost și alții. Dar asta a fost acum 32 de ani şi am avut și o altă viață după aceea. Dar hai să vorbim despre dragoste. Dacă m-ați fi întrebat asta (n.r. despre singurătate) acum trei ani, ar fi fost o întrebare foarte dureroasă. Iubești, ești dezamăgit, iubești iar, ești dezamăgit iar.
***„The Artist is Present“, The Museum of Modern Art (MoMA), New York, 2010
marți, 6 august 2013
Schimbarea la faţă
„El
s-a schimbat la Faţă nu asumând ceea ce El nu era, ci arătându-le Apostolilor
Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i
văzători”
Sfântul
Ioan Damaschin
(Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564).
Teofan Grecul (sec. al XV-lea)
Sf. Evanghelie după Matei 17: 1-9
1. Şi după şase zile, Iisus a
luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un
munte înalt, de o parte.
2. Şi S-a schimbat la faţă,
înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut
albe ca lumina.
3. Şi iată, Moise şi Ilie
s-au arătat lor, vorbind cu El.
4. Şi, răspunzând, Petru a
zis lui Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici
trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.”
Anonim (Şcoala din Novgorod, sec. al XV-lea)
5. Vorbind el încă, iată un
nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul
Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
6. Şi, auzind, ucenicii au
căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
7. Şi Iisus S-a apropiat de
ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.”
8. Şi, ridicându-şi ochii, nu
au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.
9. Şi pe când se coborau din
munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut,
până când Fiul Omului Se va scula din morţi.”
joi, 1 august 2013
61
Horaţiu Mălăele a împlinit azi
vîrsta din titlu.
Îi vine cuiva să creadă aşa
ceva? Mie, unul, nu!
Pen' că, privit într-o oglindă, numărul cu
pricina reflectă o cu totul altă realitate…
De
ce „Rătăciri?". Nici poezia, nici proza, nici eseistica nu sunt nişte
locuri în care s-ar aştepta cineva să fiu găsit. Eu însumi sunt surprins de
această rătăcire, uneori programată, dovadă şi faptul că, după atâţia ani, abia
am putut lega această carte, cu nu foarte multe pagini.
„Asta e o carte a poveştilor, a amintirilor, a vorbelor în vânt, care sper
să răspundă curiozităţii cititorului venit cu gând precis sau din întâmplare să
o cumpere. Cred că această carte îşi ajunge sieşi, aşa încât nu cred că voi mai
comite o alta, intrând în grupul scriitorilor de circumstanţă, spre liniştea
Uniunii Scriitorilor.
Şi pe urmă, eu m-am născut saşiu, cu rahitism în
stare stabilă, reumatism poliarticular, rubeolă, rujeolă, otită, pecingine,
puţin afon, puţin dislexic, puţin bâlbâit, adică toate argumentele unui eşec
plenar. Faptul că am ajuns să public cărţi este o mare cinste pe care mi-o face
viaţa. Mulţumesc Editurii ALL pentru efort, prietenilor pentru suport şi
duşmanilor pentru reţinere. Să fiţi buni, sănătoşi şi veseli!” (Discursul scriitorului Horaţiu Mălăele la lansarea volumului „Rătăciri”)
Reporterii „ProSport” şi „ProTV” au fost agresaţi la Skopje
(luni, 22 iulie), de javrele de pază care însoţesc lotul echipei „Steaua” şi,
ca tacîmul să fie complet au
primit şi-un bonus, fiind făcuţi albie de porci de
managerul Mihai Stoica, în stilu-i caracteristic (la antrenamentul oficial al
formaţiei antrenate de Laurenţiu Reghecampf, înainte de returul cu „Vardar” din
Liga Campionilor), relatează ofuscat saitul
prosport.ro
„Ia, plecaţi, în p**a mea de aici, mă rog de
voi să plecaţi?", i s-a adresat golanul Mihai Stoica (zis Meme) cameramanului
de la „Pro TV”. Acesta, întrebîndu-l de ce-i vorbeşte în asemeneat hal, a mai primit o replică
peştericolă, la fel de dăşteaptă, demnă de-o antologie a puţinătăţii mintale: „Pentru ca aşa vrea p**a mea, d-aia! Băi, ieşi afară! Nu mă fă să dau în
tine!!! Ieşi afară!!!”. Nu
ştiu de ce s-or mai fi mirînd jurnaliştii respectivi de ieşirile jungliforme
ale derbedeului Stoica, că doar el este o creatură plămădită din acelaşi aluat cu stăpînul său
Jiji (momentan aflat în cantonament pentru trei ani la „F.C. Borţoasa”) în
aceleaşi studiouri ale televiziunilor pe unde a deambulat (inclusiv „ProTV”),
un hominid care a dovedit încă o dată, dacă mai era cazul, că el nu gîndeşte cu
evaginaţia dintre umeri (de altfel, nici n-ar prea avea cum, că-n umflătura cu
pricina nu e nimic!), ci mai ales cu organul din nădragi… Da, da, chiar ăla invocat
de Meme, despre care o vorbă înţeleaptă românească spune că nu ştie carte!
Şi
se mai întreabă unii dintre noi, oare de ce fotbalul românesc a ajuns în halul
ăsta? Păi răspunsul e simplu: din cauza unor „creiere” d-astea, pantalonarde,
suple la conţinut şi ele, precum cele ale unor Meme, Jiji, Sandu, Dragomir şi
tot neamul lor cel adormit! Fix d-aia!
