De 40 de ani pe alt drum...

La capătul drumului (II) *

de Joyce Carol Oates¹

După parcurgerea celor două valoroase culegeri²,

The Portable Jack Kerouac şi Jack Kerouac. Selected Letters 1940-1956, ambele îngrijite de Ann Charters, am fi tentaţi să gîndim că atitudinea noastră faţă de scrisul lui Kerouac s-ar putea rezuma, în special, la propriile reacţii vizavi de tulburările lui şi ale personajelor sale, “vagabonzii celeşti”, acei “clodos ai dharmei” şi ai tuturor celorlalţi, care-i ridică trăirile la un înalt grad de febrilitate. Marea iubire a vieţii lui Kerouac (chiar dacă, aparent, ea n-a fost consumată) a fost Neal Cassady³, acel chipeş fiu al unei epave umane din drojdia periferiilor din Denver. La 21 de ani, dacă dăm crezare biografiei lui Kerouac întocmită de Dennis McNally (Desolate Angel, 1979), Cassady furase deja cinci sute de maşini şi făcuse cincisprezece luni de închisoare. Şi el era un scriitor care-şi toca banii tot cu anticipaţie, precum Kerouac, fiind însă un tip mult mai expansiv în grandilocvenţa lui. Fustangiu înveterat, el era, pe deasupra şi un chefliu neostoit. Pentru a nu mai vorbi de performanţele sale fizice! Alerga suta de metri în mai puţin de 10 secunde şi se masturba, zilnic, de cinci-şase ori! Cassady l-a cunoscut pe Kerouac în 1947 şi l-a luat în călătorie în 1949, într-o limuzină Houdson model nou, care-i va purta de la New York la New Orleans, apoi la San Francisco. Dean Moriarty, alter ego-ul său din roman, era un creier prăjit cu care n-ai fi vrut să ai de-a face sau să te întîlneşti într-o pustietate. De multe ori, Moriarty conducea maşina dezbrăcat, cerîndu-le şi pasagerilor săi să-şi scoată hainele. Părea tot timpul beat sau drogat, văzîndu-i pe toţi dublu; nu se dădea în lături de la furat (săracii oameni) petrecîndu-şi tot timpul urlînd: La dracu’, ce te-aş f...! Sau cum explică Sal Paradise:

“Pe vremea aceea ei se duceau pe străzi, dansînd ca apucaţii, iar io îmi tîram paşii agale în urma lor, aşa cum mi-a plăcut mereu să merg după ăi care mă interesează, deoarece singurii oameni care există pentru mine sînt demenţii, adică ăia care au demenţa de a trăi, (...) ăia care nu ştiu ce-i plictisela şi care nu scot pe gură banalităţi dar care ard, care ard precum acele uimitoare flăcărui galbene ale lumînărilor romane, care sfîrîie precum uleiul încins într-o tigaie pusă pe foc, printre stele şi cînd, undeva la mijloc, vezi şi auzi explodînd miezul albastru al petardei, clipă în care toată lumea se minunează exclamînd: <> “

După On the road, cvasi-totalitatea romanelor lui Kerouac,

îndeosebi Subteranele (1958), Vagabonzii celeşti (1958), Vedeniile lui Cody (1959), Doctor Sax (1959), Big Sur (1962), Îngerii vagabonzi (1965), Vanitatea lui Duluoz (1968) sînt comparabile experienţelor metafictive ale anilor ’60 –’70; ele abordează pregnant tema creaţiei în sine, într-o măsură mult mai mare decît subiectele anunţate. În fiecare roman, alter ego-ul lui Kerouac călătoreşte în compania beatnicilor şi a unor femei superbe, într-o cursă infernală în goană după senzaţii tari, de la Seattle la Tanger, rememorînd evenimentele pentru “simpla plăcere a confesiunii”, aşa cum scria Kerouac în eseul său “Originile plăcerii în poezie”.

Cea mai mare parte a extraselor din romanele sale

şî din textele în proză antologate în The Portable Jack Kerouac, conţin multe pasaje inspirate – într-un limbaj plin de lirism, întrerupt de scurte motive melodice jazzistice – alături de altele mai puţin reuşite. Kerouac este în stare să scrie o proză strălucitoare dar în acelaşi timp poate fi şi autorul uneia asemănătoare zgomotului făcut de-o basculantă care-şi descarcă bena plină cu pietriş; rezultat inevitabil al “speciei neo-arheo a poeziei demenţei” zen, atît de dragi autorului şi care constă în a “scrie tot ceea ce-ţi trece prin cap” . ( Noua “Good Blonde”/”Blonda bună”, publicată iniţial în Playboy şî eseul “On the road to Florida”/”Pe drum spre Florida”, despre un voiaj întreprins în compania amicului său, fotograful Robert Frank⁴, fac excepţie de la această logoree obişnuită: scrise în manieră clasică, ele chiar sînt lizibile). Însă a spune că opera lui Kerouac este inegală, relevă însuşi truismul.

În Vagabonzii celeşti, Kerouac povesteşte magnific

o escapadă în compania poetului californian Japhy Ryder (alias Gary Snyder⁵), oferind detalii picante despre pretenţiile Beat-Budismului:

“M-am dus să-l văd pe un vechi bucătar (în Chinatown, San Francisco) şi l-am întrebat … , a spus bătrînul bucătar privindu-mă printre pleoapele grele. I-am povestit lui Japhy, care mi-a tăiat-o scurt: Acum ai înţeles ce aştept io de la Zen>.”

Kerouac face uneori proba unui umor

lunatic şi sarcastic, chiar “drogat” (goofy⁶, pentru a folosi un cuvînt predilect al generaţiei Beat) şi alunecos. În nuvela “Mexican Girl”, privirea sa de flăcău romantic este la fel de pătrunzătoare precum cea a lui Nathaniel West:

“Sunset şi Vine! Ce privelişte! Măiculiţă, ce privelişte! Familii numeroase venite din fundul ţării, cu chitări dogite în cîrcă, se îngrămădeau pe trotuare, cu gurile căscate, să vadă vreun star de cinema care nu mai apărea. La trecerea vreunei limuzine luxoase, gloata se bulucea speriată, sărind pe bordurile trotuarelor şi zgîindu-se, doar-doar va zări vreun baştan cu ochelari negri aşezat lîngă vreo blondină bună, ca la un alt fel de vînătoare. <>; <>. Şi se învîrteau pe loc, desfiguraţi. Cîrduri de puicuţe durdulii umblau de colo-colo prin cinematografele în aer liber, cărînd pe braţe tăvi încărcate; veniseră la Hollywood să ajungă vedete de cinema şi, cînd colo, intraseră pînă-n gît în căcatul ăsta... Muistele astea, care sosiseeră aici cu gîndul să-i danseze pe văcarii de la Hollywood, umblau umezindu-şi sprîncenele, scuipîndu-şi pe buricele degetelor. Gagicuţele astea simpatice, fîţîindu-se în pantalonii lor, se hlizeau fără încetare. Ai zice că nu-i adevărat. Ai crede că-i Raiul dar nu e decît Iadul unde toată lumea e pe cale să fie iertată, eliberată din pîrnaie pe de-a moaca, prăfuită, părînd paraşutată de pe te miri unde; puicuţele veniseră aici să devină starlete; însă sfîrşeau prin cîte-o bombă prăpădită de la marginea drumului, ţifnoase şi cu pielea găinii pe cracii goi. Hollywood Boulevard se transformase într- un cumplit vîjîit produs de rablele frenetice; nu trecea nici un minunt fără să auzi cîte-o buşitură; şi gloata fugea îngrozită, fiecare ascunzîndu-se după cel mai îndepărtat palmier, dincolo de care începea deşertul, neantul...”

Din capitolul în care povesteşte despre

acele feerice jocuri de artificii, merită citat episodul spaimei copilăreşti trăite în acel “sinistru bibliobuz” al Doctorului Sax, cum la fel merită amintit şi un alt episod precum cel al fumatului supradozei de opiu în compania lui Bull Hubbard (alias William S. Burroughs⁷), acel junkie⁸ remarcabil în strălucirea sa sinistră din volumul Îngerii vagabonzi. În Big Sur, atenţia ne este reţinută de-un alt episod coşmaresc, mustind de umor negru, în care numita Billie, sfîşiată de durere, ameninţă că se va omorî împreună cu fiul ei dacă Jack Duluoz, turlăcit de băutură, refuză să facă amor cu ea; sau de secvenţa terifiantei lucidităţi a unei autentice epifanii zen⁹, petrecută într-un refugiu din Raton Canyon, în care Duluoz încearcă să mediteze puţin asupra inocenţei sale pierdute din vremea “Regelui Beatnicilor”:

“Îmi amintesc că odată văzusem un morman de frunze veştede luate pe sus de vînt, care le-a aruncat de-a valma în undele rîului, purtate fiind apoi de curentul puternic în apa mării; am fost cuprins atunci de o silă fără margini: <>. Şi o pasăre cocoţată pe o ramură răsucită îşi luă zborul deoadată, fără ca măcar s-o aud.”

Regăsim chiar şi în Big Sur, evocarea premonitorie a îmbătrînirii unui celebru personaj al lumii literare:

“Aprope c-am urlat: nu! Vreau să spun că am dat-o-n bară pe bune şi că nu doresc să văd pe nimeni – (în orice caz, simţindu-mă groaznic de vinovat faţă de Henry Miller¹⁰); ăstuia îi dădusem întîlnire cu opt zile mai înainte, şi văzînd că n-a mai apărut la ora şapte (…), ne-am dus şi ne-am machit după care i-am telefonat din San Francisco şî săracu’ Henry s-a mulţumit doar să ne zică:<>”

Ann Charters a compilat un Portable Jack Kerouac,

un volum care merită efortul de-a fi lecturat şi o antologie de Selected letters/Scrisori alese, de un interes inegal. Primul, o crestomaţie din textele sale în proză, ar fi avut enorm de cîştigat în consistenţă dacă ar fi cuprins şi reproducerea integrală a romanului Pe drum, renunţîndu-se, în schimb, la poeme. Cum la fel au dispărut complet şi unele dintre fragmentele cele mai tari din roman, mai cu seamă episodul căderii sale memorabile. Ce-a rămas din el a mai păstrat doar o oarcare doză de farmec. Charters, căreia îi datorăm şi o biografie a lui Kerouac (apărută în 1974 şi intitulată Kerouac – n.t.), îi rămîne fidelă sau este prea diplomată pentru a ceda în faţa evidenţei: un asemenea volum constituie o ediţie aseptizată, una dintre acelea pentru care Kerouac, în timpul vieţii sale, ar fi nutrit un profund dispreţ.

Antologia de Scrisori alese se opreşte,

din păcate, în 1956, cu puţin timp înainte de publicarea romanului Pe drum şi, dacă prezintă mai puţin interes, e tocmai pentru faptul că ficţiunea la Kerouac este indisolubil legată de viaţa sa iar a o parcurge, nu înseamnă altceva decît a cunoaşte existenţa romancierului sub o formă imediată, distilată. În plus, în ciuda faptului că ele evocă doar în mod rapsodic viaţa, scriitura şi budismul, scrisorile nu trădează nici o inteligenţă pregnantă şi nici o imaginaţie extrem de originală ale semnatarului lor, cu toate că din ele sar scînteile unor stări emoţionale brute, sclipitoare. Sînt scrisori adresate membrilor familiei, primei sale soţii, Edith Parker, editorilor şi cunoscuţilor din lumea literară (printre aceştia numărîndu-se şi Alfred Kazin¹¹, pe care Kerouac se pare că l-a copleşit cu manuscrise şi petiţii) sau unor diferite modele inspiratoare ale personajelor sale fictive. Însă marea majoritate a scrisorilor sale se adresează mai ales restrînslui său cerc de prieteni apropiaţi.

Scrisorile sale cele mai expansive şi mustind de afectuozitate

(care, de altfel, sînt şi cele mai ample ca dimensiune) sînt, fără doar şi poate, cele adresate lui Neal Cassady, căruia Kerouac îi mărturiseşte tot ce are pe suflet, ca şi cum şi-ar scrie lui însuşi, repetînd cu obstinaţie toate aceste poveşti pline de nostalgie din Doctor Sax, Visiunile lui Gérard şi Maggie Cassidy. Kerouac îşi propune să bată la maşină măzgălelile indescifrabile, scrise parcă cu laba gîştii, ale lui Cassady, dintr-o mare dragoste pentru scriitura lui curată, pură. “E singurul lucrul pe care-l doresc, nu vreau altceva decît să văd frazele curate, dactilografiate pe pagini perfecte sub o lumină filtrată, o proză sălbatică descriind lumea aşa cum mi-a trecut ea şi mie prin cap şi de-a arunca acolo doar o privire.”

Însă cele mai interesante scrisori sînt, indiscutabil,

acelea adresate lui Allen Ginsberg¹², în persoana căruia Kerouac admira nu doar poetul ci şi intelectualul, însă fără a rezista tentaţiei de-al dojeni. Într-un bilet aparent amical, nu scapă prilejul de a-l înţepa:

”6 septembrie 1955

Prietenia ce ţi-o port este infinit mai curată, aşa cum niciodată nu va fi prietenia ta pentru mine... Nimic nu detest mai mult decît condescendenţa pe care mi-o arăţi de fiecare dată cînd io dau frîu liber pornirilor mele afectuoase în ceea ce te priveşte; iată de ce mă înfurii mereu pe tine. Pentru că asta îmi lasă senzaţia că delapidez o rezervă de prietenie de cea mai bună calitate în profitul unui megalo-viclean.”

Sau să afişeze un sentiment de superioritate imbecilă:

“14 iulie 1955

Nu studia greaca şi prozodia la Berkeley¹³, lasă-l naibii pe vînzătorul ăla ambulant de Pound¹⁴. Pound este un poet ignar – de cîte ori trebuie să-ţi mai spun că viitorul aparţine budismului, Orientului – iar Grecii şi stilurile poetice nu sînt decît nişte jocuri copilăreşti. Grecii nu sînt altecva decît o gaşcă de ţopăitori ignoranţi, lucru ce-i poate sări în ochi oricărui nătărău... Îi iubesc pe Dickinson¹⁵ şi Blake¹⁶... Dar chiar şi ei sînt ignari, pentru simplul fapt că habar n-au că totul nu este decît vid¹⁷, un vid absolut prezent în milioane de direcţii ale luminii impasibile... Te rog, Allen, trezeşte-te... Nu am nevoie decît de un pahar... Voi bea etern. Bea şi tu şi nu vei muri niciodată. Aleargă alături de un cîine şî vei vedea că el nu te va muşca niciodată; bea întotdeauna înainte de a-ţi fi sete şi nu vei şti niciodată cum e să-ţi fie sete.” *

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review. După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. Jack Kerouac: Selected Letters, 1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă - Jack Kerouac. Selected Letters 1957-1969 - a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, ca personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac.

4. Robert Frank (n. 1924, în Zürich, Elveţia) - este unul din importanţii fotografi şi cineaşti americani. Lucrarea sa cea mai importantă, The Americans (apărută în 1958) este un monumental album, care a influenţat în mod decisiv arta fotografică din perioada postbelică din SUA (şi nu numai!), impunîndu-l, pentru proaspăta, ironica şi sceptica sa viziune asupra societăţii americane, drept un nou Toqueville contemporan. Frank a contribuit major la naşterea mişcării beat (a se vedea notele din numărul trecut al revistei), călătorind şi fotografiind, de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, Jack Kerouac fiind unul dintre companionii săi de drum în timpul unei călătorii întreprinse în Florida, în 1958. În anul 1960 renunţă la fotografie, consacrîndu-se filmului: Pull My Daisy (1959, despre beatnici) şi Cocksuker Blues (1972, despre celebrul grup rock britanic Rolling Stones), Keep Busy (1975), Life Dances On (1979), Energy and How to Get it (1981), This Song for Jack (1983). După moartea mamei sale, survenită în 1983, revine în Europa stabilindu-se definitiv la Zürich.

5. Gary Sherman Snyder (n. 1930) – poet, traducător şi scriitor american, un personaj celebru şi emblematic al mişcărilor Beat Generation şi Hippie, adept fervent, activist, promotor şi teoretician al ecologiei profunde şi al bioregionalismului.şi unanim recunoscut drept unul dintre importanţii susţinători ai budismului zen (a se vedea nota 9) în Statele Unite. În 1952 îi întîlneşte pe Ralph J. Gleason, Allan Watts, Kenneth Rexroth şi Allen Ginsberg (vezi nota 12), alături de care se implică activ în efervescenta mişcare literară, culturală şi artistică din anii ‘50, cunoscută sub titulatura San Francisco Renaissance. În 1956 emigrază în Japonia unde trăieşte în templele budiste ale sectei Rinzai Zen, traducînd texte religioase vechi pentru First Zen Institute of America (Primul Institut Zen din America). În 1967 participă la Human Be-In din San Francisco (naşterea mişcării hippie) şi fondează, împreună cu Nanao Sakaki un ashram pe insula Suwanose (sudul Japoniei). În 1969 revine în SUA şi, împreună cu Allen Ginsberg, cumpără pămînturi în San Juan (Sierra Nevada) şi în această comunitate rurală îşi ridică locuinţa sa – “Kitkitdizze” – şi zendo- ul “Ring of Bone” (sală de meditaţie în budismul zen), unde dezvoltă şi-şi pune în practică conceptele sale de re-habitat şi bioregionalism. Între 1959 şi 2007, el a publicat peste 25 de volume (poezie, eseuri, jurnale de călătorie) care au fost traduse în peste 20 de limbi. Este laureat al Premiului Pulitzer (1975) pentru antologia poetică Turtle Island (Insula broaştei ţestoase).

6. goofy – (adj.); nebun, uşor ridicol, stupid; în expresie: simţ al umorului goofy, o pălărie goofy; sintagmă intrată în lexicul limbii engleze în anul 1921 (apud. Merriam-Webster Online Dictionary).

7. William Seward Burroughs (1914 – 1997) – prozator şi eseist american, cunoscut mai bine pe numele său de scriitor, William S. Burroughs, celebru datorită romanelor sale (aproape fără excepţie cu un pronunţat caracter autobiografic) în care temele predilecte – drogurile, homosexualitatea şi anticipaţia - sînt mixate de-o manieră halucinantă. Este considerat unul din corifeii mişcării Beat Generation, alături de celelalte două figuri emblematice ale ei: Jack Kerouac şi Allen Ginsberg. Devine faimos în urma publicării (în Franţa) romanului Naked Lunch (Prînzul dezgolit, 1959), volum în care îşi împărtăşeşte experienţele sale de toxicoman. Apariţia cărţii în Statele Unite (în 1962) provoacă un uriaş scandal, fiind purtat în cîteva procese, sub acuzaţia de obscenitate (pledează în favoarea lui, printre alţii, celebrii scriitori Norman Mailer şi Allen Ginsberg). În textul introductiv la romanul său Queer (Pederast, 1985), care reprezintă o cronică a unei pasiuni homosexuale, el face o confesiune cutremurătoare despre momentul în care a hotărît să devină scriitor: împuşcarea accidentală a soţiei sale, Joan Adams, aducînd cu acest prilej o serie de lămuriri vizavi de cele mai intime resorturi ale operei sale. Este autorul, printre altele, trilogiei Cut-Up (alcătuită din romanele The Soft Machine, The Ticket That Exploded şi Nova Express) în care inventează şi foloseşte ca procedeu pentru discursul narativ, o tehnică literară cunoscută sub denumirea de cut-up. Aceasta constă în crearea unui text pornind de la o serie de fragmente textuale de diverse provenienţe (literatură, articole de presă, cataloage de vînzări prin corespondenţă etc.), decupate de-o manieră precisă, apoi asamblate conform unei logici predefinite, pentru a ajunge în mod implicit, în final, la textul de la care s-a pornit. Asociat rutinelor (reluării repetate a fragmentelor de text) în integralitatea unei opere, procedeul vizează deopotrivă ruperea coerenţei logice impuse discursului prin folosirea limbajului, considerat drept o structură care ordonează. Impresia de cvasi-haos generată de tehnica cut-up ca şi aceea de déja-vu transmisă de rutine, permite apropierea, în plan formal, de logica percepţiei unui individ cufundat într-un mediu pe care, prin definiţie, nu-l stăpîneşte. Tehnica îşi propunea să revoluţioneze literatura, într-un mod similar cu ce a reprezentat abstrcţionismul în pictură. În 1982 este ales membru al Academiei Americane şi al Institutului de Arte şi Litere şi este deţinător al titlului de Commandeur de l’Ordre des Artes et des Lettres acordat de statul francez. Incetează din viaţă în 1997, la doar cîteva luni după dispariţia prietenului său, poetul Allen Ginsberg. Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai influenţi scriitori ai secolului XX, un strălucit inovator în proză – chiar dacă haotic şi auto-distructiv - iar în viaţa de toate zilele, cei care l-au cunoscut, l-au identificat drept un gentleman pur-sînge, iubitor de pisici şi arme şi interesat de literatura science-fiction.

8. junkie – sintagmă colocvială care se referă la o persoană care consumă în mod obişnuit droguri, în special de opiu; William S. Bourrougs este autorul unui roman, Junky (apărut în 1952 cu sprijinul lui Allen Ginsberg), semnat cu pseudonimul William Lee.

9. zen - formă a budismului mahayana care insistă asupra meditaţiei (Dhyana) sau <> şi în mod deosebit asupra posturii zazen (postura principală a meditaţiei în poziţia “aşezat” a practicii budismului zen, care se spune că a fost şi postura folosită de Budha în timpul meditaţiilor sale). Scopul zazen este concentrarea asupra respiraţiei şi a poziţiei înseşi, pentru menţinerea ei cît mai corect cu putinţă. Acestea permit dezvoltarea concentrării, atingerea stării de seninătate, de unificare şi ameliorare a spiritului şi trupului. Semnificaţia termenului japonez shikantaza, « doar aşezat », rezumă simplitatea şi în acelaşi timp dificultatea acestei practici.

10. Henry Miller (1891-1980) - prozator american, a cărei operă este alcătuită din romane cu caracter autobiografic, scrise într-o tonalitate frustă, crudă chiar, virulentă şi scandaloasă, îmbibate de-o senzualitate exacerbată, care a provocat mari controverse într-o Americă puritană asupra căreia Miller s-a aplecat din dorinţa de a-i stigmatiza ipocizia morală. Această manieră extrem de originală în care Miller şi-a scris opera – un mixaj între povestire, naraţiune autobiografică, critică socială, reflexive filozofică, misticism şi erotism – nu avea cum să nu-i marcheze profund pe scriitorii Generaţiei Beat. Cele mai concludente romane din acest punct de vedere sînt Tropicul cancerului şî Tropicul Capricornului dar şi nu mai puţin celebrele romane aparţinînd Trilogiei trandafirii (Plexus, Nexus, Sexus) precum şi Primăvara neagră.

11. Alfred Kazin (1915-1998) – scriitor şi critic literar american. Cărţile sale abordează subiecte legate de experienţa imigranţilor în America la începutul secolului al XX-lea. Textele sale de critică literară – scrise cu o mare pasiune şi un mare dezgust – trădează din partea autorului profunde şi perfect asimilate cunoştinţe legate de istorie, literatură şi teorie literară, politologie şî istorie a culturii.

12. Allen Ginsberg (1926-1997) – poet american de origine evreiască, membru fondator al Beat Generation şi personalitate culturală marcantă a lumii culturale din Statele Unite. A fost artizanul apropierii ideologice dintre beatnicii anilor ’50 şi hipioţii anilor ’60, strîngînd în jurul lui personalităţi precum scriitorii Gregory Corso, Jack Kerouac, Neal Cassady, William S. Burroughs şi, mai tîrziu, pe celebrul muzicizn Bob Dylan, de care l-a legat o statornică prietenie. Opera sa poetică, de un modernism profound, este marcată de credinţa sa în valorile hinduismului, budismului, grefate pe ascendenţa sa evreiască. Creaţia sa monumentală, amplul poem în proză Howl (apărut în volumul Howl And Other Poems din 1956), a declanşat, încă din momentul publicării ei, datorită limbajului crud şi explicit, un uriaş scandal literar. Homosexual declarat, el nu a făcut niciodată un secret din ideile sale vizînd apărarea libertăţilor sexuale, a libertăţii totale de expresie, care alături de atitudinea sa de făţişă opoziţie faţa de politica administraţiei americane a vremii, l-au adus în atenţia FBI drept o adevărată “ameninţare” la adresa siguranţei naţionale! Lui îi este atribuită inventarea sloganului Flower power (Puterea florii), atît de drag comunităţii hippie.De altfel, creaţia sa poetică a reprezentat un adevărat manifest al Generaţiei Beat, prin profundul ei angajament în favoarea libertăţii de expresie, de critică acerbă a tarelor societăţii americane a tulburilor ani ’60 şi de apărare şi respectare a drepturilor minoritătilor sexuale.

13. Berkeley - localitate situată în estul golfului San Francisco, la nord de oraşul Oakland, statul California. Este îndeobşte cunoscută datorită celebrei universităţi omonime, fondată în 1868 şî care reuneşte, în mod regulat, în jur de 40.000 de studenţi. În anii ’60, universitatea a reprezentat nucleul mişcărilor contestatare de apărare a libertăţii de exprimare (Free Speech Mouvement, 1963). Ample manifestaţii de protest au avut loc în campusurile universităţii pe toată durata desfăşurării războiului din Vietnam. Oraşul este supranumit “Republica Populară Berkeley”.

14. Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută. Pound a fost mentorul mai multor mişcări literare şi artistice precum imagismul şi vorticismul. Este unul dintre primii poeţi care a folosit în creaţia sa versul liber. Ca editor şi critic, el a sprijinit apariţia operelor unor importanţi scriitori (W. B. Yeats, T.S.Elliot, James Joyce, Hemingway, D. H. Lawrence etc.). Acest “centru al modernismului” (cum a fost numit de criticul literar Hugh Kenner) a fost un fervent suporter al lui Benito Mussolini, fiind dur criticat pentru atitudinea sa antisemită. Această raliere a sa la doctrina fascistă îi va aduce şi o condamnare în anul 1945.

15. Emily Elizabeth Dickinson (1830-1886) – poetă americană. Cvasi-necunoascută în timpul vieţii, ea este considerată astăzi, alături de Walt Whitman, drept unul dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Petrecîndu-şi cea mai mare parte a vieţii claustrată într-o cameră a casei părinteşti, cu excepţia a cinci poeme (dintre care trei au fost publicate anonim iar un altul fără ca autoarea să ştie), imensa sa operă a rămas inedită pînă după moartea sa.

16. William Blake (1757-1827) - pictor, gravor, lithograf şi poet pre-romantic englez. Este autorul unei opere inspirate din viziuni biblice de sorginte profetică. Stilul său este însă surprinzător de modern, în ciuda abordării unor teme clasice, uşor halucinat de accentele unui misticism obscur, de multe ori stranietatea vrsurilor fiind amplificată şi de desenele sau gravurile cu care el însuşi îşi ilustra volumele.

17. vid - este vorba, fără doar şi poate, despre conceptul de vid din cadrul doctrinei budiste (al cărei adept era Keroauc), în care respectivul concept desemnează absenţa naturii proprii a tuturor lucrurilor, vacuitatea. Acest concept presupune că nici un lucru nu are o existenţă proprie (nu există decît prin interdependenţă). Există şi un tip de meditaţie - vipassanā - care se rezumă la contemplarea acestei vacuităţi.

Traducerea din limba franceză, adaptarea şi notele de

©Bogdan-Lucian Stoicescu

Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum...

Kerouac: destinul scriitorului fără public?

(I)*

Pentru Jack Kerouac**, fondatorul celebrei Beat Generation¹, drumul e încă departe de a se fi încheiat. În timp ce regizorul american Francis Ford Coppola² se pregăteşte să înceapă filmările după un scenariu inspirat de romanul “Pe drum”³, Jack Kerouac revine în forţă în atenţia opiniei publice din Statele Unite cu un volum de corespondenţă şi o antologie cuprinzînd fragmente extrase din romanele sale. În interviul - acordat televiziunii din Quebec - pe care vi-l supunem atenţiei, el se destăinuie publicului, cu doar doi ani înainte să moară, la doar 47 de ani, în octombrie 1969.

Jack Kerouac, când îi mărturisea într-o scrisoare prietenului său Neal Cassady⁴ că este moştenitorul “blestemului lui Melville: acela al destinului scriitorului fără public”, se înşela. Nu numai că după dispariţia scriitorului, volumele sale n-au încetat nici o clipă să fie citite, ba mai mult, interesul asupra vieţii şi a operei sale a crescut constant. Coppola se pregăteşte să demareze filmările la On the road. Un volum de Scrisori (1940-1956)⁵, îngrijit de Ann Charters, cuprinzînd aproape jumătate din cele scrise în această perioadă, şi care a văzut lumina tiparului în Statele Unite, vine să confirme, o dată în plus, faptul că scriitorului îi plăcea enorm să comunice în acest fel, mărturie stînd grija lui în a păstra cu sfinţenie copiile propriilor misive, ba chiar şi ciornele acestora… Posesor al unei memorii remarcabile, Kerouac era în stare să retranscrie cuvînt cu cuvînt un dialog, păstrînd nealterate stilul şi nuanţele acestuia. Scrisorile sale fac proba incontestabilă a materiei vii din “romanele sale adevărate”. În paralel cu acest volum a fost editat un altul, cuprinzînd o antologie de fragmnte extrase din romanele sale împreună cu The Jack Kerouac Collection⁶ un pachet conţinînd trei compact discuri însoţite de un booklet.

Jack Kerouac, dispărut la doar 47 de ani, în octombrie 1969, i-a lăsat mamei sale Gabrielle, toată “averea” sa: 91 de dolari, întreaga arhivă (manuscrise, scrisori şi carnetele cu însemnări) şi extrem de puţine lucruri personale.Astăzi, această moştenire, evaluată la aproximativ 10 milioane de dolari, a declanşat un proces între fiica sa Jan, un nepot, Paul Blake şi un cumnat, John Sampas. De altfel, cîteva dintre obiectele personale care au aparţinut scriitorului au fost vîndute la o licitaţie, atingînd sume considerabile, fondurile astfel obţinute permiţind asigurarea bunei gestionări a fondului Kerouac. De exemplu, un mantou impermeabil a fost achiziţionat de celebrul actor american Johnny Depp, pentru “doar” 10.000 de dolari!

De la literatură la cinematograf, Jack Kerouac, Ti-Jean (cum era numit de prieteni) din Lowell, Massachuttes, care fără ştie, avea să inventeze Beat Generation, rămîne în continuare, pe drum. (Simone Arous)

La capătul drumului

Joyce Carol Oates⁷

Pe cei pe care zeii vor să-i piardă,

mai întîi îi fac celebri. Aşa cum într-o dimineaţă de martie a anului 1812, la Londra, tînărul insolent şi genial George Gordon, zis Lord Byron, s-a trezit celebru, traiectoria vieţii sale, strălucitoare şi fatidică, conturîndu-i-se sub propriile priviri, într-o dimineaţă de septembrie a lui 1957, la New York, Jack Kerouac, insolent şi superdotat însă nu la fel de tînăr (avea pe atunci 35 de ani) descoperi, cînd făcu ochi, că devenise o celebritate literară şi că turnura vieţii sale, mai puţin strălucită dar la fel de funestă, îi apăru extrem de clar în faţa ochilor. Astfel lansat, nu mai exista nici o cale de întoarcere în conul de umbră în care se aflase pînă atunci.

Publicarea cînturilor I şi II din “Childe Harold’s Pilgrimage”,

a reprezentat motivul ascensiunii meteorice a lui Byron; pentru Kerouac, motivul avea să-l reprezinte apariţia celui de-al doilea roman al său, On The Road, care beneficiase de nesperatul “bun de tipar” girat de Times, sub forma acelor cronici ultrafavorabile care, la o adică, pot influenţa decisiv nu numai cariera unui artist, ci însăşi cursul ulterior al vieţii lui. În timp ce alţi critici nu vorbeau decit despre nişte rebuturi infra-literare, cel de la Times saluta scrierea numind-o “o autentică operă de artă”, “un eveniment istoric” şi încă “Expresia celei mai magnifice scriituri, cea mai clară şi valoroasă a generaţiei pe care însuşi Kerouac o botezase , nu cu mulţi ani în urmă.” Extravagant! Demenţă zen ! Cu excepţia cîtorva iniţiaţi, puţini erau aceia care puteau gusta delicioasa ironie a acestei cronici, care ea însăşi reprezenta un eveniment istoric, în felul ei: era opera unui tînăr, Gilbert Millstein⁸, care-l înlocuia pe Oliver Prescott, un cronicar de temut, recunoscut drept un conservator notoriu (aflat atunci în vacanţă) şi care ar ficondamnat, fără discuţie, “On The Road”, asta în cazul în care ar fi catadicsit să-l citească.

“Childe Harold” şi “On The Road” sînt, atît unul cît şi celălalt,

volume de călătorie, desigur: primul este o relaţie, în stanţe spenceriene, a peregrinărilor unui tînăr romantic, profund egocentric, în ţări “exotice” precum Portugalia, Spania, Albania şi în Asia Mică; al doilea narează cu elementele unei proze rapsodice, fruste, scrisă la persoana întîia, călătoriile unui tînăr care străbate Statele Unite, făcînd autostopul, în deliranta companie a lui Dean Moriarty (“abominabilul” Neal Cassady). “Childe Harold” al lui Byron este un tînăr “transparent”, prin intermediul căruia, poetul de 24 de ani exprimă esenţa gîndirii şi a trăirilor sale sufleteşti cu o bravură care explică acuitatea excepţională a regiei: Sal Paradise al lui Kerouac este un tînăr scriitor talentat care seamănă, întîmplător, cu Kerouac: obsedat de cuvinte, debordînd de pasionalitate şi nerăbdător să “îndeplinească unica şi nobila noastră funcţie în spaţiu şi timp: mişcarea”. Cei doi pelerini sînt plini de pasiuni juvenile şi ardori romaneşti, emblematice pentru epoci extrem de diferite însă cu multe legături între ele: Sal Paradise este un juvenil grosolan, un inadaptabil posedat de un entuziasm whitmanian irezistibil, care trece dincolo de pagină: “Care este sentimentul care vă cuprinde atunci cînd abandonaţi nişte oameni într-o maşină care se îndepărtează în viteză pierzîndu-se în cîmpie şi pe care-i vedeţi cum se fac din ce în ce mai mici pînă cînd, într-un sfîrşit, dispar cu totul? O fi lumea asta mare care ne apasă şi sentimentul despărţirii. După care plecăm mai departe către o nouă şi nebunească aventură...”

În "Clodo şi îngerul furios", conform propriei sale expresii, Jack Kerouac seamănă cu Percy Shelley, prietenul şi tovarăşul de drum al lui Byron, la fel ca şi pentru Byron însuşi, prin felul său de-a amesteca narcisismul şi idealismul, alimentat pasional cu o arzătoare credinţă mistico-religioasă: nu este vorba însă despre neo-platonismul sublim al tînărului romantic englez expatriat, ci despre un budism sui-gneris, à l’americaine, aşa cum era el înţeles şi practicat în San Francisco-ul anilor ’50 –’60 ai secolului trecut – deşi, originar dintr-o Canadă franceză catolică decăzută, Kerouac avea să păstreze un spirit creştin pînă la sfîrşitul zilelor sale. Aşa cum îi apare simbolul crucii în halucinaţiile generate de starea de năuceală bahică a personajului Jack Duluoz, acel alter ego al său din romanul de mai tîrziu, Big Sur (1962).

Între Byron şi romancierul canadian de factură byroniană,

există, desigur, multe diferenţe. Byron, ca şi Shelley, aveau să împlinească o strălucită operă poetică după debutul lor precoce; în schimb, proza lui Kerouac nu pare deloc să fi evoluat pe măsura trecerii timpului. Pînă la sfirşitul carierei sale, el nu a izbutit să mai atingă decît absolut episodic acele culmi artistice, aşa precum i se întîmplase în On The Road. Însă toţi aveau să împărtăşească acelaşi crez desfrînat, de sorginte rimbaudiană - din toate punctele de vedere - însă pus în slujba artei lor. Byron şi Shelley au fost, fără doar şi poate, genii ale limbii engleze însă n-au reuşit deloc să fie la fel de geniali şi cu propria lor existenţă generică. Byron a murit, ruinat fizic, la doar 36 de ani; Shelley dispărea tragic în timpul unei furtuni, pe velierul său, la mai puţin de o lună de împlinirea vîrstei de 30 de ani, într-un accident care trăda aceeaşi nebunească temeritate, precum propria sa moarte. Dacă n-a fost chiar un geniu, Jack Kerouac a fost, în schimb, unul dintre acei indivizi prodigioşi (precum Jack London, bunăoară), cărora li se părea că aptitudinile lor excepţtionale nu reprezintă altceva decît apanajul acelei uriaşe forţe a imaginaţiei, temerităţii fizice, energiei juvenile şi dispreţului adolescentin faţă de autocenzură şi de constrîngerile docte şi fastidioase ale celor mai în vîrstă. (Personajele sale masculine emblematice exercită o atracţie irezistibilă. După ce sclipitorul Ken Russel⁹ a dat viaţă pe ecran (provocînd reacţii controversate la adresa creaţiilor sale) lui Byron şi Shelley, Francis Ford Coppola e pregătit să-i transpună filmic pe Kerouac şi Cassady, într-o adaptare cinematografică a romanului On The Road. În acest sens, el a organizat la New York o preselecţie deschisă la care s-au prezentat nu mai puţin de 3000 de candidaţi!)

În proza sa torenţială - conţinînd mii de cuvinte deşuchiate - Kerouac

şi-a exploatat calităţile de scriitor cam în aceeaşi manieră cum şi-a lăsat amprenta asupra legăturilor sale amoroase, la fel de durabile şi acestea precum viaţa de-o noapte a unei efemeride. Pentru că aşa cum nu credea în revenirea asupra textului tot aşa nu credea nici în regrete. Însă a emite judecăţi de valoare numai după lectura “romanelor sale sincere” şi după scrisori, e ca şi cum Kerouac n-ar fi putut să scrie astfel - cu o exacerbată ardoare şi fără nici o inhibiţie -, decît sub influenţa aloolului sau a drogurilor, În romanul său din 1968, Vanitatea lui Duhouz, el vorbeşte pe un ton lugubru despre “tot felul de droguri, de la morfină şi marijuana pînă la detestabila benzidrină¹⁰, pe care le ingurgitam (...). Distrugeam apoi inhalatoarele de benzidrină pentru a refolosi hîrtia îmbibată şi a o rula în mici biluţe otrăvite, care ne provocau năduşeli şi suferinţă… În ceea ce mă priveşte, lucrurile au început să o ia razna. Aveam tot mai des halucinaţii şi grave stări depresive datorate benzidrinei.” La mijlocul anilor ’40, Kerouac a trebuit să fie internat ca urmare a unei tromboflebite provocate de abuzul de benzidrină.

Indiferent de care ar fi fost preţul scrierii romanului,

legenda Beat va consacra On the road drept o experienţă extatică: el reprezenta primul triumf a ceea ce Kerouac numea “proza spontană”, “noua literatură”, care trebuia să scoată din circuit toată literatura “veche” de pînă atunci. Fără pargrafe de la început pînă la sfîrşit, scris pe un sul de hîrtie de teleimprimator, în lungime de 50 de metri, pe care Kerouac l-a bagat în maşina sa de scris, romanul a fost elaborat într-un acces de energie maniacală, în doar 20 de zile. Autorul-derviş nu va întîrzia să-şi pulverizeze propriul record al elaborării acestui roman, scriind Subteranele, la foc automat, în doar trei zile iar adaptarea pentru scenă a lui On The Road, într-o singură noapte. (Imaginaţi-vă numai de ce tratament s-a bucurat acest text!). Vigoarea pe care i-a dat-o practicarea fotbalului american – la Universitatea Columbia – i-a permis lui Kerouac “luxul” de a pierde cinci kilograme într-o singură şedinţă de scris şi de a ieşi din ea golit de puteri, deprimat, cu gîndul sinuciderii. De aici şi îmbătrînirea sa prematură, care i-a afectat viaţa şi arta prin dese şi violente schimbări de comportament. (va urma)

* Textul pe care vi-l supunem atenţiei a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99) cu titlul original “Kerouac: le grand retour” (“Kerouac: marea reîntoarcere). După publicarea în întregime a eseului scriitoarei americane, vom încheia cu interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

**Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac s-a născut la 12 martie 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi (Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968*, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison…

Note

1. Beat Generation (Generaţia Beat); beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! - în deceniile următoare.

2. Francis Ford Coppola (n.1939), celebru regizor american, producător şi scenarist. Coppola a regizat, printre altele, peliculele Godfather (Naşul), The Conversation (Conversaţia) şi Apocalypse Now (Şi acum apocalipsa), filme care i-au adus consacrarea internaţională, plasîndu-l printre cei mai importanţi şi respectaţi regizori ai lumii.

3. Pe drum – Francis Ford Coppola se regăseşte, de data aceasta în calitate de producător, pe genericul adaptării cinematografice a romanului “Pe drum”al lui Jack Kerouac. Regizat de cineastul brazilian Walter Salles (semnatar, printre altele. al regiei peliculei “Jurnal pe motocicletă”, o adaptare cinematografică a volumului autobiografic omonim al lui Che Guevara), filmul se află, deocamdată, în etapa de producţie. Coppola - care deţine drepturile de ecranizare ale romanului lui Kerouac din anul 1979), mai avusese o tentativă de a realiza pelicula, avîndu-l atunci ca regizor pe americanul Joel Schumacher (celebru în urma regizării unor pelicule după romanele lui John Grisham The Client şi A Time To Kill dar mai ales a seriei Batman). Aşa după cum declară regizorul brazilian, pelicula, avînd ca punct de plecare romanul “Pe drum”, nu va fi o ecranizare reactualizată, cît mai mult o tentativă de a reface atmosfera anilor ’50. “Ideea este să filmăm un documentar despre moştenirea politică şi culturală a beatnicilor, astfel încât să putem înţelege de ce acest moment este pertinent şi astăzi. Câţiva dintre exponenţii acelei generaţii, cum ar fi Gary Snyder, sunt încă în viaţă, iar scenariul va fi plin de declaraţii ale sale” a afirmat regizorul într-un interviu de dată recentă.

4. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

5. Jack Kerouack. Selected Letters *1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă Jack Kerouack. Selected Letters (1957-1969) a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

6. The Jack Kerouac Collection – o cutie conţinînd trei compact discuri audio, editate de casa de discuri RHINO Record Inc.Santa Monica/WEA Music, în 1990. 1. Jack Kerouac – Steve Allen: Poetry for the Beat Generation (Poeţii generaţiei beat); 2. Jack Kerouac: Blues and Haikus; 3. Readings by Jack Kerouac on the Beat Generation (Jack Kerouac despre Generaţia Beat).

7. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de doua ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

8. Gilbert Millstein, cronicarul literar de la The New Times Review, scria în 5 septembrie 1957 că romanul “On The Road” este atît minunat scris, încît va deveni cu siguranţă, datorită “vocii” sale distincte, cartea de căpătîi a ceea ce Keroac însuşi numise cu cîţiva ani mai devreme, Generaţia Beat.

9. Henry Kenneth Alfred Russel, cunoscut îndeobşte drept Ken Russel (n. 1927) este regizor britanic de film, cunoscut pe de o parte, ca unul din pionierii televiziunii şi filmului însă controversat pe măsură, datorită stilului său incisiv şî nonconformist de exprimare artistică, debordînd de conotaţii sexuale şi obsesii religioase. Subiectele sale predilecte sînt inspirate din viaţa si creaţiile unor celebrii compozitori sau au la bază diferite lucrări artistice pe care le adaptează pentru filmele sale. A colaborat, semnînd regia unor pelicule de lung metraj pentru studiorile BBC dar şi pentru o serie de case de producţie independente.

10. benzidrină - excitant al sistemului nervos central (care înlătură temporar somnul şi foamea) din clasa amfetaminelor (substanţe simpatomimetice, halucinogene, folosite şi ca medicamete, printre alteafeţiuni şi în tratamentul hiperactivităţii infantile). Iniţial sintetizate între cele două războaie mondiale, amfetaminele au fost folosite pe scară largă ca drog (în doze controlate) militar, pentru a le conferi soldaţilor un plus de energie şi pentru a le mări rezistenţa la oboseală şi viteza de reacţie. Clasificate drept substanţe psihotrope prin Convenţia asupra substanţelor psihotrape din 1971(convocată de ONU, ea a fost ratificată la 21 februarie 1971 la Viena; pînă la 1 noiembrie 2005, ea fusese semnată de 179 de state, intrînd practic în vigoare în 1976), ele au fost declarate în mod pregresiv ilegale, pe masură ce statele semnatare îşi adaptau legislaţia, ulterior ele fiind utilizate exclusiv pentru tratamentul limitat al unor afecţiuni. Consumul regulat şi în doze mari (în combinaţie cu alte stimulente precum alcoolul) produce, pe lîngă alte tulburări psihice şi organice, o deteriorae severă a vaselor sangvine precum şi afecţiuni cardio-vasculare. Flebita de care a suferit Kerouac a fost determinată de consumul mare de amfetamine, în special benzidrină.

Traducerea, adaptarea şi notele de

© Bogdan Stoicescu

Despre poezie, amintiri sărate şi multe alte închipuiri…*

Poezia – acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.

Platon

Se scriu noiane de poezie, proză, teatru, eseistică. Se atacă cu frenezie şi febrilitate aproape orice gen literar. Toată lumea s-a apucat cu sîrg de scris: agricultorii, medicii, economiştii, profesorii de fizică şi de educaţie fizică, educatoarele şi învţătoarele (de la sate şi oraşe, cum suna lozinca nu de mult dispărută!), pompierii, poliţiştii, smerite feţe bisericeşti dedulcite la cele lumeşti, precupeţele şi casnicele, bunicii şi nepoţii lor aflaţi la vîrsta alfabetizării dar şi liceenii îndrăgostiţi lulea de junele profe de română sau engleză, politicienii, guvernanţii (atunci cînd nu dorm pe ei şi mai cu seamă cînd zac pe banii noştri, ai contribuabililor), prim-miniştrii (sensibilizaţi pînă la morbiditate de calamităţile mai mult sau mai puţin naturale cu care li se confruntă ţara…) şi chiar ex-preşedinţii aflaţi, unii, deja, la vîrsta senectuţii dar preocupaţi vîrtos de problemele globale ale altora şi orbi, muţi şi surzi în faţa dezastrelor din propria ogradă.

Edituri mai mari sau mai mici sunt luate cu asalt de o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte drojdia infantil-insipidă, nutrind speranţe deşarte că, graţie elucubraţiilor slobozite din vanele larg deschise ale creierelor odihnite din dotare, va reuşi să pătrundă în edificiul robust al istoriei literaturii române, dacă nu prin efracţie pe uşa din faţă (folosind drept şperacle recomandări plătite unor “condeie” mai mult sau mai puţin influente), măcar folosind scara de incendiu.

Acestor cohorte maligne, compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii adevăraţi care, spre norocul nostru, încă mai există dar al căror număr, din nefericire, este într-o continuă şi constantă scădere. Sintagma uzitată pe vremuri cu care erau etichetaţi numiţii ,,autori” (după unul-două volume tipărite), cum că au scris mai mult decît au citit, tinde, iată, acum, în aceste vremuri pe dos, să se generalizeze, devenind, hélas, un fel de carcinom dificil, dacă nu chiar imposibil de extirpat.

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă.
Harul, mai presus de orice, vine de la Dumnezeu… Ca şi Cuvîntul…
Spunea cîndva genialul scriitor numit Jorge Luis Borges: Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. ,,De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Dar, din păcate, puţini, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că supremul nostru Creator împarte cu destulă parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe…

Nu ştiu în ce măsură tineri aidoma Verei ale căror texte – poetice sau proză - le citesc, cu rare excepţii, zilnic, deja sînt sau vor deveni scriitori. De altfel, nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ei dar nici pentru noi, lectorii producţiunilor dumnealor. Citindu-i însă, pe unii chiar recitindu-i, un alt sentiment mă încearcă, realmente bucurîndu-mă: simt - la fiecare în parte şi la toţi deopotrivă - că sînt îndrăgostiţi (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care, la vîrsta lor tînără de acum, le au la îndemînă), ca pe o altă sublimă formă de manifestare a fericirii. Şi că, mai presus de orice, ei sînt îndrăgostiţi, într-o şi mai mare măsură, de cuvînt şi de rosturile fundamentale ale acestuia.

Am convingerea că tinerii noştri se simt fericiţi scriind.

Ei scriu cu dezinvoltură şi sensibilitate, de multe ori cu o anume tristeţe a tonului, alteori cu o exuberantă tandreţe şi inocenţă: ei se întreabă, întrebîndu-ne, se miră, mirîndu-ne, suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-ne, măcar preţ de cîteva clipe, să suferim, să ne revoltăm sau să ne bucurăm împreună cu ei. Indiferent că o uneori fac cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare ,,arsenalul” stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor lor (Nichita Stănescu & Ionesco & Eliade, Urmuz & Tzara, Stratan & Cărtărescu & TTCoşovei & co. ori al acelei legendare beat generation americane, cu Ferlingetti &Burroughs & Kerouac, Corso ori Ginsberg în pole position, pentru a-i aminti doar pe cîţiva), dovedindu-ne – dacă mai era cazul! – că recepţionează bine (dumirindu-se prin aprofundare din proprie dorinţă şi curiozitate) mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i deloc puţin...

Voi încheia, nu înainte de a le adresa, Verei şi celor din generaţia ei, urarea marinărească – deşi numai de exhortaţii d’astea mobilizatoare n-au ei nevoie! – de-a avea numai vînt bun din pupa, în călătoria pe care abia acum o încep pe mările deloc liniştite ale literaturii. Ale artei în general. Măcar dintr-un singur şi serios motiv (de data aceasta de ordin personal): iubesc nespus marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate…

© Bogdan-Lucian Stoicescu

ZULU

by Vera

Bună, sunt Zulu, am 23 de ani, şi sunt ziaristă.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 ca să-mi scriu cele 2500 de semne
Despre oameni care colecţionează fluturi, trifoi cu patru foi, monede sau timbre
Repară umbrele şi pantofi sau împart corepondenţa
Sunt istorici, matematicieni, scriu cărţi, îşi aşteaptă muzele în atelier
Fac land-art, fotografie, au scăpat de la Auschwitz ori l-au întâlnit pe Noica în persoană.
Dar eu, să-mi bag pula, sunt o mediocră nenorocită.
N-am nicio pasiune, nicio colecţie, nici măcar nu fac ceva pe care să se poată pune mâna
Uite, şi prietenul meu ăla ce s-a lăsat de facultate
Acum lucrează la brutărie, face mii de pâini pentru mii de oameni, le feliază şi e foarte fericit
Sau tata... el face containere pentru excavatoare şi alea îi ajută pe oameni
Să contruiască şi să facă drumuri...
Redactorul şef îmi spune că oamenii ăştia sunt ignoranţi pentru că nu le fac altare scriitorilor
Dar ignoranţii fac lumea să meargă mai departe şi, oricum,
Niciunul dintre ăia care guvernează lumea nu e interesat ca ei să fie erudiţi
„Păi uite, de aia suntem noi, jurnaliştii...“
Daaaa.... noi suntem ceva Captain Planet
Care e pe fază când pică vreo plăcuţă memorială
Pusă pentru cei care îşi suflă mucii pe stradă, fumează, scuipă
Şi se pişă în spate la Casa de Cultură a Sindicatelor
Sau pentru Costan, pe care, l-au găsit într-o zi poliţiştii comunitari
Mort de beat pe spaţiul verde şi cu pula scoasă din pantaloni.
O iehovistă îmi spune că trecem zilnic pe lângă creaţia lui Dumnezeu şi nu ne întrebăm
„oare cine a făcut acest copac?“
Bine, tanti, da când treci pe lângă Costan
Pe el, nu te întrebi, oare cine l-a făcut?
Nu mă mir, cunosc femei bigote care se vopsesc cu henna,
convinse că e singura vopsea de păr acceptată de divinitate
Pula mea, femeile astea au impresia că paradisul e plin de saloane de înfrumuseţare
Şi acolo sunt ceva supărvaizări care nu vor să dea okeiul pentru L'oreal.
Dar mai bine nu mai zic nimic, pe mine nici măcar nu mă iubeşte vreun bărbat
Pentru toţi sunt un fel de recycle bin în care îşi descarcă balastul refuzat de neveste...
În fine, nu de asa îmi pasă mie
Eu visez să fiu iubita unui turc muzician
Care stă gol într-un fotoliu din Franţa şi fumează ţigări de foi
Şi care de fiecare dată când sunt nefericită îmi spune cu un accent de musulman idiot:
„You have to make peace with yourself...“

http://reteaualiterara.ning.com/profile/vera

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/1971741:BlogPost:185413

* cîteva consideraţii pe marginea poemului “Zulu” scris de Vera...