De 40 de ani pe alt drum...

La capătul drumului (II) *

de Joyce Carol Oates¹

După parcurgerea celor două valoroase culegeri²,

The Portable Jack Kerouac şi Jack Kerouac. Selected Letters 1940-1956, ambele îngrijite de Ann Charters, am fi tentaţi să gîndim că atitudinea noastră faţă de scrisul lui Kerouac s-ar putea rezuma, în special, la propriile reacţii vizavi de tulburările lui şi ale personajelor sale, “vagabonzii celeşti”, acei “clodos ai dharmei” şi ai tuturor celorlalţi, care-i ridică trăirile la un înalt grad de febrilitate. Marea iubire a vieţii lui Kerouac (chiar dacă, aparent, ea n-a fost consumată) a fost Neal Cassady³, acel chipeş fiu al unei epave umane din drojdia periferiilor din Denver. La 21 de ani, dacă dăm crezare biografiei lui Kerouac întocmită de Dennis McNally (Desolate Angel, 1979), Cassady furase deja cinci sute de maşini şi făcuse cincisprezece luni de închisoare. Şi el era un scriitor care-şi toca banii tot cu anticipaţie, precum Kerouac, fiind însă un tip mult mai expansiv în grandilocvenţa lui. Fustangiu înveterat, el era, pe deasupra şi un chefliu neostoit. Pentru a nu mai vorbi de performanţele sale fizice! Alerga suta de metri în mai puţin de 10 secunde şi se masturba, zilnic, de cinci-şase ori! Cassady l-a cunoscut pe Kerouac în 1947 şi l-a luat în călătorie în 1949, într-o limuzină Houdson model nou, care-i va purta de la New York la New Orleans, apoi la San Francisco. Dean Moriarty, alter ego-ul său din roman, era un creier prăjit cu care n-ai fi vrut să ai de-a face sau să te întîlneşti într-o pustietate. De multe ori, Moriarty conducea maşina dezbrăcat, cerîndu-le şi pasagerilor săi să-şi scoată hainele. Părea tot timpul beat sau drogat, văzîndu-i pe toţi dublu; nu se dădea în lături de la furat (săracii oameni) petrecîndu-şi tot timpul urlînd: La dracu’, ce te-aş f...! Sau cum explică Sal Paradise:

“Pe vremea aceea ei se duceau pe străzi, dansînd ca apucaţii, iar io îmi tîram paşii agale în urma lor, aşa cum mi-a plăcut mereu să merg după ăi care mă interesează, deoarece singurii oameni care există pentru mine sînt demenţii, adică ăia care au demenţa de a trăi, (...) ăia care nu ştiu ce-i plictisela şi care nu scot pe gură banalităţi dar care ard, care ard precum acele uimitoare flăcărui galbene ale lumînărilor romane, care sfîrîie precum uleiul încins într-o tigaie pusă pe foc, printre stele şi cînd, undeva la mijloc, vezi şi auzi explodînd miezul albastru al petardei, clipă în care toată lumea se minunează exclamînd: <> “

După On the road, cvasi-totalitatea romanelor lui Kerouac,

îndeosebi Subteranele (1958), Vagabonzii celeşti (1958), Vedeniile lui Cody (1959), Doctor Sax (1959), Big Sur (1962), Îngerii vagabonzi (1965), Vanitatea lui Duluoz (1968) sînt comparabile experienţelor metafictive ale anilor ’60 –’70; ele abordează pregnant tema creaţiei în sine, într-o măsură mult mai mare decît subiectele anunţate. În fiecare roman, alter ego-ul lui Kerouac călătoreşte în compania beatnicilor şi a unor femei superbe, într-o cursă infernală în goană după senzaţii tari, de la Seattle la Tanger, rememorînd evenimentele pentru “simpla plăcere a confesiunii”, aşa cum scria Kerouac în eseul său “Originile plăcerii în poezie”.

Cea mai mare parte a extraselor din romanele sale

şî din textele în proză antologate în The Portable Jack Kerouac, conţin multe pasaje inspirate – într-un limbaj plin de lirism, întrerupt de scurte motive melodice jazzistice – alături de altele mai puţin reuşite. Kerouac este în stare să scrie o proză strălucitoare dar în acelaşi timp poate fi şi autorul uneia asemănătoare zgomotului făcut de-o basculantă care-şi descarcă bena plină cu pietriş; rezultat inevitabil al “speciei neo-arheo a poeziei demenţei” zen, atît de dragi autorului şi care constă în a “scrie tot ceea ce-ţi trece prin cap” . ( Noua “Good Blonde”/”Blonda bună”, publicată iniţial în Playboy şî eseul “On the road to Florida”/”Pe drum spre Florida”, despre un voiaj întreprins în compania amicului său, fotograful Robert Frank⁴, fac excepţie de la această logoree obişnuită: scrise în manieră clasică, ele chiar sînt lizibile). Însă a spune că opera lui Kerouac este inegală, relevă însuşi truismul.

În Vagabonzii celeşti, Kerouac povesteşte magnific

o escapadă în compania poetului californian Japhy Ryder (alias Gary Snyder⁵), oferind detalii picante despre pretenţiile Beat-Budismului:

“M-am dus să-l văd pe un vechi bucătar (în Chinatown, San Francisco) şi l-am întrebat … , a spus bătrînul bucătar privindu-mă printre pleoapele grele. I-am povestit lui Japhy, care mi-a tăiat-o scurt: Acum ai înţeles ce aştept io de la Zen>.”

Kerouac face uneori proba unui umor

lunatic şi sarcastic, chiar “drogat” (goofy⁶, pentru a folosi un cuvînt predilect al generaţiei Beat) şi alunecos. În nuvela “Mexican Girl”, privirea sa de flăcău romantic este la fel de pătrunzătoare precum cea a lui Nathaniel West:

“Sunset şi Vine! Ce privelişte! Măiculiţă, ce privelişte! Familii numeroase venite din fundul ţării, cu chitări dogite în cîrcă, se îngrămădeau pe trotuare, cu gurile căscate, să vadă vreun star de cinema care nu mai apărea. La trecerea vreunei limuzine luxoase, gloata se bulucea speriată, sărind pe bordurile trotuarelor şi zgîindu-se, doar-doar va zări vreun baştan cu ochelari negri aşezat lîngă vreo blondină bună, ca la un alt fel de vînătoare. <>; <>. Şi se învîrteau pe loc, desfiguraţi. Cîrduri de puicuţe durdulii umblau de colo-colo prin cinematografele în aer liber, cărînd pe braţe tăvi încărcate; veniseră la Hollywood să ajungă vedete de cinema şi, cînd colo, intraseră pînă-n gît în căcatul ăsta... Muistele astea, care sosiseeră aici cu gîndul să-i danseze pe văcarii de la Hollywood, umblau umezindu-şi sprîncenele, scuipîndu-şi pe buricele degetelor. Gagicuţele astea simpatice, fîţîindu-se în pantalonii lor, se hlizeau fără încetare. Ai zice că nu-i adevărat. Ai crede că-i Raiul dar nu e decît Iadul unde toată lumea e pe cale să fie iertată, eliberată din pîrnaie pe de-a moaca, prăfuită, părînd paraşutată de pe te miri unde; puicuţele veniseră aici să devină starlete; însă sfîrşeau prin cîte-o bombă prăpădită de la marginea drumului, ţifnoase şi cu pielea găinii pe cracii goi. Hollywood Boulevard se transformase într- un cumplit vîjîit produs de rablele frenetice; nu trecea nici un minunt fără să auzi cîte-o buşitură; şi gloata fugea îngrozită, fiecare ascunzîndu-se după cel mai îndepărtat palmier, dincolo de care începea deşertul, neantul...”

Din capitolul în care povesteşte despre

acele feerice jocuri de artificii, merită citat episodul spaimei copilăreşti trăite în acel “sinistru bibliobuz” al Doctorului Sax, cum la fel merită amintit şi un alt episod precum cel al fumatului supradozei de opiu în compania lui Bull Hubbard (alias William S. Burroughs⁷), acel junkie⁸ remarcabil în strălucirea sa sinistră din volumul Îngerii vagabonzi. În Big Sur, atenţia ne este reţinută de-un alt episod coşmaresc, mustind de umor negru, în care numita Billie, sfîşiată de durere, ameninţă că se va omorî împreună cu fiul ei dacă Jack Duluoz, turlăcit de băutură, refuză să facă amor cu ea; sau de secvenţa terifiantei lucidităţi a unei autentice epifanii zen⁹, petrecută într-un refugiu din Raton Canyon, în care Duluoz încearcă să mediteze puţin asupra inocenţei sale pierdute din vremea “Regelui Beatnicilor”:

“Îmi amintesc că odată văzusem un morman de frunze veştede luate pe sus de vînt, care le-a aruncat de-a valma în undele rîului, purtate fiind apoi de curentul puternic în apa mării; am fost cuprins atunci de o silă fără margini: <>. Şi o pasăre cocoţată pe o ramură răsucită îşi luă zborul deoadată, fără ca măcar s-o aud.”

Regăsim chiar şi în Big Sur, evocarea premonitorie a îmbătrînirii unui celebru personaj al lumii literare:

“Aprope c-am urlat: nu! Vreau să spun că am dat-o-n bară pe bune şi că nu doresc să văd pe nimeni – (în orice caz, simţindu-mă groaznic de vinovat faţă de Henry Miller¹⁰); ăstuia îi dădusem întîlnire cu opt zile mai înainte, şi văzînd că n-a mai apărut la ora şapte (…), ne-am dus şi ne-am machit după care i-am telefonat din San Francisco şî săracu’ Henry s-a mulţumit doar să ne zică:<>”

Ann Charters a compilat un Portable Jack Kerouac,

un volum care merită efortul de-a fi lecturat şi o antologie de Selected letters/Scrisori alese, de un interes inegal. Primul, o crestomaţie din textele sale în proză, ar fi avut enorm de cîştigat în consistenţă dacă ar fi cuprins şi reproducerea integrală a romanului Pe drum, renunţîndu-se, în schimb, la poeme. Cum la fel au dispărut complet şi unele dintre fragmentele cele mai tari din roman, mai cu seamă episodul căderii sale memorabile. Ce-a rămas din el a mai păstrat doar o oarcare doză de farmec. Charters, căreia îi datorăm şi o biografie a lui Kerouac (apărută în 1974 şi intitulată Kerouac – n.t.), îi rămîne fidelă sau este prea diplomată pentru a ceda în faţa evidenţei: un asemenea volum constituie o ediţie aseptizată, una dintre acelea pentru care Kerouac, în timpul vieţii sale, ar fi nutrit un profund dispreţ.

Antologia de Scrisori alese se opreşte,

din păcate, în 1956, cu puţin timp înainte de publicarea romanului Pe drum şi, dacă prezintă mai puţin interes, e tocmai pentru faptul că ficţiunea la Kerouac este indisolubil legată de viaţa sa iar a o parcurge, nu înseamnă altceva decît a cunoaşte existenţa romancierului sub o formă imediată, distilată. În plus, în ciuda faptului că ele evocă doar în mod rapsodic viaţa, scriitura şi budismul, scrisorile nu trădează nici o inteligenţă pregnantă şi nici o imaginaţie extrem de originală ale semnatarului lor, cu toate că din ele sar scînteile unor stări emoţionale brute, sclipitoare. Sînt scrisori adresate membrilor familiei, primei sale soţii, Edith Parker, editorilor şi cunoscuţilor din lumea literară (printre aceştia numărîndu-se şi Alfred Kazin¹¹, pe care Kerouac se pare că l-a copleşit cu manuscrise şi petiţii) sau unor diferite modele inspiratoare ale personajelor sale fictive. Însă marea majoritate a scrisorilor sale se adresează mai ales restrînslui său cerc de prieteni apropiaţi.

Scrisorile sale cele mai expansive şi mustind de afectuozitate

(care, de altfel, sînt şi cele mai ample ca dimensiune) sînt, fără doar şi poate, cele adresate lui Neal Cassady, căruia Kerouac îi mărturiseşte tot ce are pe suflet, ca şi cum şi-ar scrie lui însuşi, repetînd cu obstinaţie toate aceste poveşti pline de nostalgie din Doctor Sax, Visiunile lui Gérard şi Maggie Cassidy. Kerouac îşi propune să bată la maşină măzgălelile indescifrabile, scrise parcă cu laba gîştii, ale lui Cassady, dintr-o mare dragoste pentru scriitura lui curată, pură. “E singurul lucrul pe care-l doresc, nu vreau altceva decît să văd frazele curate, dactilografiate pe pagini perfecte sub o lumină filtrată, o proză sălbatică descriind lumea aşa cum mi-a trecut ea şi mie prin cap şi de-a arunca acolo doar o privire.”

Însă cele mai interesante scrisori sînt, indiscutabil,

acelea adresate lui Allen Ginsberg¹², în persoana căruia Kerouac admira nu doar poetul ci şi intelectualul, însă fără a rezista tentaţiei de-al dojeni. Într-un bilet aparent amical, nu scapă prilejul de a-l înţepa:

”6 septembrie 1955

Prietenia ce ţi-o port este infinit mai curată, aşa cum niciodată nu va fi prietenia ta pentru mine... Nimic nu detest mai mult decît condescendenţa pe care mi-o arăţi de fiecare dată cînd io dau frîu liber pornirilor mele afectuoase în ceea ce te priveşte; iată de ce mă înfurii mereu pe tine. Pentru că asta îmi lasă senzaţia că delapidez o rezervă de prietenie de cea mai bună calitate în profitul unui megalo-viclean.”

Sau să afişeze un sentiment de superioritate imbecilă:

“14 iulie 1955

Nu studia greaca şi prozodia la Berkeley¹³, lasă-l naibii pe vînzătorul ăla ambulant de Pound¹⁴. Pound este un poet ignar – de cîte ori trebuie să-ţi mai spun că viitorul aparţine budismului, Orientului – iar Grecii şi stilurile poetice nu sînt decît nişte jocuri copilăreşti. Grecii nu sînt altecva decît o gaşcă de ţopăitori ignoranţi, lucru ce-i poate sări în ochi oricărui nătărău... Îi iubesc pe Dickinson¹⁵ şi Blake¹⁶... Dar chiar şi ei sînt ignari, pentru simplul fapt că habar n-au că totul nu este decît vid¹⁷, un vid absolut prezent în milioane de direcţii ale luminii impasibile... Te rog, Allen, trezeşte-te... Nu am nevoie decît de un pahar... Voi bea etern. Bea şi tu şi nu vei muri niciodată. Aleargă alături de un cîine şî vei vedea că el nu te va muşca niciodată; bea întotdeauna înainte de a-ţi fi sete şi nu vei şti niciodată cum e să-ţi fie sete.” *

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review. După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. Jack Kerouac: Selected Letters, 1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă - Jack Kerouac. Selected Letters 1957-1969 - a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, ca personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac.

4. Robert Frank (n. 1924, în Zürich, Elveţia) - este unul din importanţii fotografi şi cineaşti americani. Lucrarea sa cea mai importantă, The Americans (apărută în 1958) este un monumental album, care a influenţat în mod decisiv arta fotografică din perioada postbelică din SUA (şi nu numai!), impunîndu-l, pentru proaspăta, ironica şi sceptica sa viziune asupra societăţii americane, drept un nou Toqueville contemporan. Frank a contribuit major la naşterea mişcării beat (a se vedea notele din numărul trecut al revistei), călătorind şi fotografiind, de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, Jack Kerouac fiind unul dintre companionii săi de drum în timpul unei călătorii întreprinse în Florida, în 1958. În anul 1960 renunţă la fotografie, consacrîndu-se filmului: Pull My Daisy (1959, despre beatnici) şi Cocksuker Blues (1972, despre celebrul grup rock britanic Rolling Stones), Keep Busy (1975), Life Dances On (1979), Energy and How to Get it (1981), This Song for Jack (1983). După moartea mamei sale, survenită în 1983, revine în Europa stabilindu-se definitiv la Zürich.

5. Gary Sherman Snyder (n. 1930) – poet, traducător şi scriitor american, un personaj celebru şi emblematic al mişcărilor Beat Generation şi Hippie, adept fervent, activist, promotor şi teoretician al ecologiei profunde şi al bioregionalismului.şi unanim recunoscut drept unul dintre importanţii susţinători ai budismului zen (a se vedea nota 9) în Statele Unite. În 1952 îi întîlneşte pe Ralph J. Gleason, Allan Watts, Kenneth Rexroth şi Allen Ginsberg (vezi nota 12), alături de care se implică activ în efervescenta mişcare literară, culturală şi artistică din anii ‘50, cunoscută sub titulatura San Francisco Renaissance. În 1956 emigrază în Japonia unde trăieşte în templele budiste ale sectei Rinzai Zen, traducînd texte religioase vechi pentru First Zen Institute of America (Primul Institut Zen din America). În 1967 participă la Human Be-In din San Francisco (naşterea mişcării hippie) şi fondează, împreună cu Nanao Sakaki un ashram pe insula Suwanose (sudul Japoniei). În 1969 revine în SUA şi, împreună cu Allen Ginsberg, cumpără pămînturi în San Juan (Sierra Nevada) şi în această comunitate rurală îşi ridică locuinţa sa – “Kitkitdizze” – şi zendo- ul “Ring of Bone” (sală de meditaţie în budismul zen), unde dezvoltă şi-şi pune în practică conceptele sale de re-habitat şi bioregionalism. Între 1959 şi 2007, el a publicat peste 25 de volume (poezie, eseuri, jurnale de călătorie) care au fost traduse în peste 20 de limbi. Este laureat al Premiului Pulitzer (1975) pentru antologia poetică Turtle Island (Insula broaştei ţestoase).

6. goofy – (adj.); nebun, uşor ridicol, stupid; în expresie: simţ al umorului goofy, o pălărie goofy; sintagmă intrată în lexicul limbii engleze în anul 1921 (apud. Merriam-Webster Online Dictionary).

7. William Seward Burroughs (1914 – 1997) – prozator şi eseist american, cunoscut mai bine pe numele său de scriitor, William S. Burroughs, celebru datorită romanelor sale (aproape fără excepţie cu un pronunţat caracter autobiografic) în care temele predilecte – drogurile, homosexualitatea şi anticipaţia - sînt mixate de-o manieră halucinantă. Este considerat unul din corifeii mişcării Beat Generation, alături de celelalte două figuri emblematice ale ei: Jack Kerouac şi Allen Ginsberg. Devine faimos în urma publicării (în Franţa) romanului Naked Lunch (Prînzul dezgolit, 1959), volum în care îşi împărtăşeşte experienţele sale de toxicoman. Apariţia cărţii în Statele Unite (în 1962) provoacă un uriaş scandal, fiind purtat în cîteva procese, sub acuzaţia de obscenitate (pledează în favoarea lui, printre alţii, celebrii scriitori Norman Mailer şi Allen Ginsberg). În textul introductiv la romanul său Queer (Pederast, 1985), care reprezintă o cronică a unei pasiuni homosexuale, el face o confesiune cutremurătoare despre momentul în care a hotărît să devină scriitor: împuşcarea accidentală a soţiei sale, Joan Adams, aducînd cu acest prilej o serie de lămuriri vizavi de cele mai intime resorturi ale operei sale. Este autorul, printre altele, trilogiei Cut-Up (alcătuită din romanele The Soft Machine, The Ticket That Exploded şi Nova Express) în care inventează şi foloseşte ca procedeu pentru discursul narativ, o tehnică literară cunoscută sub denumirea de cut-up. Aceasta constă în crearea unui text pornind de la o serie de fragmente textuale de diverse provenienţe (literatură, articole de presă, cataloage de vînzări prin corespondenţă etc.), decupate de-o manieră precisă, apoi asamblate conform unei logici predefinite, pentru a ajunge în mod implicit, în final, la textul de la care s-a pornit. Asociat rutinelor (reluării repetate a fragmentelor de text) în integralitatea unei opere, procedeul vizează deopotrivă ruperea coerenţei logice impuse discursului prin folosirea limbajului, considerat drept o structură care ordonează. Impresia de cvasi-haos generată de tehnica cut-up ca şi aceea de déja-vu transmisă de rutine, permite apropierea, în plan formal, de logica percepţiei unui individ cufundat într-un mediu pe care, prin definiţie, nu-l stăpîneşte. Tehnica îşi propunea să revoluţioneze literatura, într-un mod similar cu ce a reprezentat abstrcţionismul în pictură. În 1982 este ales membru al Academiei Americane şi al Institutului de Arte şi Litere şi este deţinător al titlului de Commandeur de l’Ordre des Artes et des Lettres acordat de statul francez. Incetează din viaţă în 1997, la doar cîteva luni după dispariţia prietenului său, poetul Allen Ginsberg. Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai influenţi scriitori ai secolului XX, un strălucit inovator în proză – chiar dacă haotic şi auto-distructiv - iar în viaţa de toate zilele, cei care l-au cunoscut, l-au identificat drept un gentleman pur-sînge, iubitor de pisici şi arme şi interesat de literatura science-fiction.

8. junkie – sintagmă colocvială care se referă la o persoană care consumă în mod obişnuit droguri, în special de opiu; William S. Bourrougs este autorul unui roman, Junky (apărut în 1952 cu sprijinul lui Allen Ginsberg), semnat cu pseudonimul William Lee.

9. zen - formă a budismului mahayana care insistă asupra meditaţiei (Dhyana) sau <> şi în mod deosebit asupra posturii zazen (postura principală a meditaţiei în poziţia “aşezat” a practicii budismului zen, care se spune că a fost şi postura folosită de Budha în timpul meditaţiilor sale). Scopul zazen este concentrarea asupra respiraţiei şi a poziţiei înseşi, pentru menţinerea ei cît mai corect cu putinţă. Acestea permit dezvoltarea concentrării, atingerea stării de seninătate, de unificare şi ameliorare a spiritului şi trupului. Semnificaţia termenului japonez shikantaza, « doar aşezat », rezumă simplitatea şi în acelaşi timp dificultatea acestei practici.

10. Henry Miller (1891-1980) - prozator american, a cărei operă este alcătuită din romane cu caracter autobiografic, scrise într-o tonalitate frustă, crudă chiar, virulentă şi scandaloasă, îmbibate de-o senzualitate exacerbată, care a provocat mari controverse într-o Americă puritană asupra căreia Miller s-a aplecat din dorinţa de a-i stigmatiza ipocizia morală. Această manieră extrem de originală în care Miller şi-a scris opera – un mixaj între povestire, naraţiune autobiografică, critică socială, reflexive filozofică, misticism şi erotism – nu avea cum să nu-i marcheze profund pe scriitorii Generaţiei Beat. Cele mai concludente romane din acest punct de vedere sînt Tropicul cancerului şî Tropicul Capricornului dar şi nu mai puţin celebrele romane aparţinînd Trilogiei trandafirii (Plexus, Nexus, Sexus) precum şi Primăvara neagră.

11. Alfred Kazin (1915-1998) – scriitor şi critic literar american. Cărţile sale abordează subiecte legate de experienţa imigranţilor în America la începutul secolului al XX-lea. Textele sale de critică literară – scrise cu o mare pasiune şi un mare dezgust – trădează din partea autorului profunde şi perfect asimilate cunoştinţe legate de istorie, literatură şi teorie literară, politologie şî istorie a culturii.

12. Allen Ginsberg (1926-1997) – poet american de origine evreiască, membru fondator al Beat Generation şi personalitate culturală marcantă a lumii culturale din Statele Unite. A fost artizanul apropierii ideologice dintre beatnicii anilor ’50 şi hipioţii anilor ’60, strîngînd în jurul lui personalităţi precum scriitorii Gregory Corso, Jack Kerouac, Neal Cassady, William S. Burroughs şi, mai tîrziu, pe celebrul muzicizn Bob Dylan, de care l-a legat o statornică prietenie. Opera sa poetică, de un modernism profound, este marcată de credinţa sa în valorile hinduismului, budismului, grefate pe ascendenţa sa evreiască. Creaţia sa monumentală, amplul poem în proză Howl (apărut în volumul Howl And Other Poems din 1956), a declanşat, încă din momentul publicării ei, datorită limbajului crud şi explicit, un uriaş scandal literar. Homosexual declarat, el nu a făcut niciodată un secret din ideile sale vizînd apărarea libertăţilor sexuale, a libertăţii totale de expresie, care alături de atitudinea sa de făţişă opoziţie faţa de politica administraţiei americane a vremii, l-au adus în atenţia FBI drept o adevărată “ameninţare” la adresa siguranţei naţionale! Lui îi este atribuită inventarea sloganului Flower power (Puterea florii), atît de drag comunităţii hippie.De altfel, creaţia sa poetică a reprezentat un adevărat manifest al Generaţiei Beat, prin profundul ei angajament în favoarea libertăţii de expresie, de critică acerbă a tarelor societăţii americane a tulburilor ani ’60 şi de apărare şi respectare a drepturilor minoritătilor sexuale.

13. Berkeley - localitate situată în estul golfului San Francisco, la nord de oraşul Oakland, statul California. Este îndeobşte cunoscută datorită celebrei universităţi omonime, fondată în 1868 şî care reuneşte, în mod regulat, în jur de 40.000 de studenţi. În anii ’60, universitatea a reprezentat nucleul mişcărilor contestatare de apărare a libertăţii de exprimare (Free Speech Mouvement, 1963). Ample manifestaţii de protest au avut loc în campusurile universităţii pe toată durata desfăşurării războiului din Vietnam. Oraşul este supranumit “Republica Populară Berkeley”.

14. Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută. Pound a fost mentorul mai multor mişcări literare şi artistice precum imagismul şi vorticismul. Este unul dintre primii poeţi care a folosit în creaţia sa versul liber. Ca editor şi critic, el a sprijinit apariţia operelor unor importanţi scriitori (W. B. Yeats, T.S.Elliot, James Joyce, Hemingway, D. H. Lawrence etc.). Acest “centru al modernismului” (cum a fost numit de criticul literar Hugh Kenner) a fost un fervent suporter al lui Benito Mussolini, fiind dur criticat pentru atitudinea sa antisemită. Această raliere a sa la doctrina fascistă îi va aduce şi o condamnare în anul 1945.

15. Emily Elizabeth Dickinson (1830-1886) – poetă americană. Cvasi-necunoascută în timpul vieţii, ea este considerată astăzi, alături de Walt Whitman, drept unul dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Petrecîndu-şi cea mai mare parte a vieţii claustrată într-o cameră a casei părinteşti, cu excepţia a cinci poeme (dintre care trei au fost publicate anonim iar un altul fără ca autoarea să ştie), imensa sa operă a rămas inedită pînă după moartea sa.

16. William Blake (1757-1827) - pictor, gravor, lithograf şi poet pre-romantic englez. Este autorul unei opere inspirate din viziuni biblice de sorginte profetică. Stilul său este însă surprinzător de modern, în ciuda abordării unor teme clasice, uşor halucinat de accentele unui misticism obscur, de multe ori stranietatea vrsurilor fiind amplificată şi de desenele sau gravurile cu care el însuşi îşi ilustra volumele.

17. vid - este vorba, fără doar şi poate, despre conceptul de vid din cadrul doctrinei budiste (al cărei adept era Keroauc), în care respectivul concept desemnează absenţa naturii proprii a tuturor lucrurilor, vacuitatea. Acest concept presupune că nici un lucru nu are o existenţă proprie (nu există decît prin interdependenţă). Există şi un tip de meditaţie - vipassanā - care se rezumă la contemplarea acestei vacuităţi.

Traducerea din limba franceză, adaptarea şi notele de

©Bogdan-Lucian Stoicescu