Lumea lui Caragiale*

POETUL EMINESCU S-A STINS**

Cortegiul funerar al lui Eminescu.
(grafică de Jiquidi)

Durerea celora cari au fost prietenii lui, cari l-au cunoscut în tainele vieții lui, cari știu cum Eminescu își rîdea de mizerie și nu vrea să știe de dînsa, cînd își avînta gîndul în lumea închipuirii, – durerea tutulor acelora cu cari a rîs și a plîns Eminescu, cu cari a cîntat și a suspinat poetul, trebuie să fie adîncă, mută, sfîșietoare, la vestea ce le-o dăm.
Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca un luceafăr. Razele gîndirii lui, ca și raze de stele de mult stinse în văzduh, vor străluci și vor lumina încă multă vreme în poezia noastră.
Moartea lui Eminescu e o durere pentru întrega cugetare românească, după cum durere fost-au pentru toți și suferințele lui.
Mihail Eminescu împlinea acum 40 de ani. Născut la Botoșani, el își făcu învățătura, luptînd de multe ori cu ananghia, la Cernăuți, Blaj, Viena și Berlin.
Întors în țară, el fu numit bibliotecar, apoi revizor școlar la Iași și Vaslui. Pedagog cu pătrundere, pasionat de țăran, doritor de a ridica opincă, Eminescu a fost un revizor model. Urele politice l-au sacrificat și pe dînsul la 1876...
De atunci Eminescu și-a găsit un adăpost în jurnalistică.
Amarurile vieții au fost multe pentru Eminescu. Mult a scris poetul. Neastîmpărul unei cugetări bogate este păstrat în colecția Convorbirilor, Timpului, României libere, Fîntînei Blanduziei.
Un mic volum publicat de d. Maiorescu, conservă giuvaerurile acestei fantazii ce spintecă nemărginirea.

[Caragiale]

* Lumea lui Caragiale este titlul unui text scris în 1931 de Mihail Ralea, reeditat pentru prima oară și inclus în volumul Valori din 1935, apoi în 1977 în Scrieri, vol. II, Editura „Minerva”, București, pp. 609-613

** În Constituținalul, an I, 1889, nr. 3 17/29 iunie, p. 1; apud I. L. Caragiale. Restituiri, ed. Dacia, 1986, o ediție întocmită de Marin Bucur)

Poemoteca

 

Aș vrea*

Aş vrea să mă duc undeva să nu mai ştiu de nimic

Să mă întorc atunci cînd voi fi uitat tot

Să-mi amintesc cu greu cum mă cheamă şi cine sînt

Şi să învăţ ce mai pot

Să aflu spre a trăi pînă la capăt

Şi a mă bucura că sînt încă vie.

Aş vrea să ajung undeva unde nu ştie nimeni

Nimic din tot ce se ştie

Şi din ce se învaţă încă

Fără nici un fel de pretenţii

Împotriva mea şi a tuturor

În lumea asta plină de invenţii.

Dar unde e locul acela senin mă întreb

şi plîng în tăcere şi nimeni nu ştie

mi-e frică de tot şi de toate şi-aş vrea

să mă bucur din nou că sînt încă vie.

Ileana Mălăncioiu

(la 85 de ani)

* Din volumul „Peste zona interzisă”, ed. Cartea Românească, 1979

N.B. „Atemporală, poezia Ilenei Mălăncioiu aproape că nu suportă să intre în dialog, într-atât de echilibrată, de conștientă de propria esență, de terminată este. Versul se revendică, nu fără o dinadins căutată stridență, tradiției cărților sacre. Această vehemență de structură pretinde păstratrea intactă a conținutului, dar totodată limitează drastic posibilitatea abaterilor de la semnificația literală a cuvintelor.”*

Mircea Mihăeș

* Din Frenetica răzvrătire, în România Literară nr.4/2025

Poezie mută, pictura...

Anne Louise Germaine, 

baroneasă de Staël-Holstein

Litografie de Henri-Joseph Hesse (1781 - 1849, pictor) &

François Séraphin Delpech (1778 - 1825, litograf)

 (cca. 1820)

Sînt fericită că nu sînt bărbat, că dacă aș fi fost, ar fi trebuit să mă însor cu o femeie.

Madame de Staël

Eveniment

Rendez-vous picto-poetic

Iubita lui Duchamp- postvernisaj este cel mai recent volum (apărut în 2024 la editura bucureșteană „Tracus Arte”) care poartă semnătura Cameliei Iuliana Radu, și pe care avem plăcerea să-l prezentăm publicului din Ploiești, la sala „Nichita Stănescu” a bibliotecii „Nicolae Iorga”, joi, 30 ianuarie 2025.

Despre carte și autoare vor vorbi criticul și istoricul literar Christian Crăciun și scriitorul Teo Cabel iar binecunoscutul actor ploieștean Ilie Gâlea va însufleți, în manieră proprie, cîteva poeme din volum.

Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România și coordonează recent apăruta revistă culturală Caietele NORR (nr. 1-2 / 2024, sub egida asociației culturale NORR), care strînge între elegantele-i coperți o serie de texte – poezie, proză, cronici literare, traduceri și eseistică – aparținînd unor nume binecunoscute ale literaturii noastre de azi (Nora Iuga, Viorica Răduță, Liviu Antonesei ori Pavel Șușară) dar și ale unor tineri și talentați autori aflați pe calea afirmării literare. Tema acestui prim număr dublu este «Policulturalismul» și invitația de a-l lectura, vine de la sine.

Pînă acum, Cameliei Iuliana Radu i-au apărut mai multe volume de poezie și proză, dintre care pot fi amintite «Tangerine tango», «Norr», «Desaparecida», «Jucăm Lenin», «Schimb de noapte» (antologie bilingvă româno-germană) și «Toluen». De asemenea, ea este prezentă cu poeme în antologii apărute în Suedia și Spania.

Dacă prin stil, prin capacitatea asociativă și prin fastuozitățile textului volumul («Iubita lui Duchamp- postvernisaj» se așează la intersecția suprarealismului vizionar cu expresionismul și cu aluviunile baroce, din punct de vedere al structurii discursului volumul se sprijină pe doi piloni indestructibili: conștiința apriorică a ceea ce se petrece în lumea nou creată – Observatorul / Demiurg – și capacitatea de a descoperi, cu o uimire inocentă și ludică – intuiția ingenuă a Poetului –, că ceea ce știai că există deja chiar se naște și devine oarecum tangibil sub cuvintele și sub privirile tale, scrie în prezentarea sa la cartea «Iubita lui Duchamp» criticul și istoricul de artă Pavel Șușară.

„Mica Unire” – Unirea Principatelor

 Semnificația și importanța ei

Pe 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, fost participant la revoluția de la 1848, este ales domn al Țării Românești de către deputații din Adunarea Electivă de la București, după ce anterior, pe 5 ianuarie, devenise domnitor al Moldovei.

Hotărârea din 1859 a politicienilor români sfida decizia Marilor Puteri, care ceruseră ca Unirea Principatelor Române să fie doar una administrativă (doi domnitori, două guverne, două parlamente, cu o singură Curte de Casaţie, comună, la Focşani). Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a condus la înființarea unui singur stat. Peste doi ani, administraţia lui Cuza unifica instituţiile, iar Unirea devenea una reală.

În 24 ianuarie, în unanimitate, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul «Românul» din 27 ianuarie/8 februarie, consemna: 

(...) Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie (...) singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani (...) strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: «Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru!». Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la Bucureşti. În aceeaşi zi a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 şi 24 ianuarie: 

Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

La 25 martie-26 august 1859, Conferința puterilor garante de la Paris a recunoscut dubla alegere a lui Cuza ca domn al celor două principate. În 4 decembrie 1861, Poarta Otomană recunoaște unirea dar numai sub domnia lui Cuza și cît va trăi acesta.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează naţiunii române o proclamaţie, anunţînd mesajul său: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată.” A urmat unificarea guvernelor şi a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la data de 24 ianuarie 1862 îşi deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar oraşul Bucureşti devenea capitala noului stat.

Unirea celor două Principate, „Mica Unire” cum se obișnuiește a fi numită, a reprezentat un act politic major prin care naţiunea română a obţinut o victorie importantă pe calea înființării statului național unitar român, constituind pasul esențial către realizarea Marii Uniri din decembrie 1918. În 1866, după înlăturarea lui Cuza de la putere, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România, iar la 1 decembrie 1918 avea să fie înfăptuită Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Haihui printre sunete

 Hayashi Eitetsu

Fertility Of The Sea

(Za Ondekoza taiko group)

Poezie mută, pictura...

 

Lecția dinaintea Sabatului (circa 1880) 

 Louis-Maurice Boutet de Monvel

(1850 – 1913)

Cuvinte cu elice*

Marius Chivu:

- Dacă vi s-ar acorda favoarea de a vă putea întoarce pe Pămînt sub forma unui obiect, ce obiect v-ar plăcea să fiți?

Emil Brumaru:

- Un dulap în care să se afle lenjeria mamei.

*„Să fie iubire reciprocă şi să nu aibă sfîrșit” 

(interviu, octombrie 2018)

Raftul cărților

INTOLERANȚA*

Întreaga realitate cosmică este guvernată de un principiu de diferenţiere şi de diversificare. Dintr-un număr fundamental de elemente constante, universul năzuieşte mereu să producă combinaţii din ce în ce mai distincte în complexitatea lor, din ce în ce mai specifice, pînă la unicitatea irepetabilă a individului. Iar fiecare entitate tinde să-şi menţină specificitatea şi să se afirme pe sine ca atare. Ceea ce, în chip inerent, duce la tensiuni şi conflicte, benefice pînă la un punct şi chiar principiu dinamic al oricărei realităţi. Numai că în cazul realităţii omeneşti există primejdia unei patologii a diversităţii. Iar numele ei este intoleranţa. Fiecare entitate distinctă, tinzînd, cum am spus, să dăinuie ca atare, poate fi înclinată ca, în loc să coexiste cu altele, rămînînd ea însăşi sau chiar îmbogăţindu-se din celelalte, să urmărească tăgăduirea dreptului la existenţă a Celuilalt, resimţit nu doar ca străin, ci chiar ca duşman, numai pentru că este altfel. Şi atunci, în locul sănătoasei concurenţe în direcţia aceluiaşi ţel şi în locul unei fireşti coexistenţe şi conlucrări, se instituie multimilenarul război al tuturor împotriva tuturor, bellum omnium contra omnes, care, potrivit Leviathanului lui Hobbes, este starea caracteristică a omenirii în stadiul ei primitiv. Stadiu primitiv despre care putem lua cunoştinţă consultînd istoria omenirii din străvechime pînă la ultima ştire din ziarul de azi. Să ne gîndim la ura ucigaşă dintre rase şi ginţi, dintre clase şi crezuri, la tot ce ne-a însîngerat trecutul şi ne însîngerează prezentul, la războaiele „sfinte“ şi la persecuţiile religioase, cu fundamentalismele, cu măcelurile şi cu rugurile lor, la atîtea uri de rasă care au dezonorat omenescul cu urgia pogromurilor şi cu infernul camerelor de gazare, la prigoanele de clasă, cu gulagurile lor şi cu exterminările în masă, la atîtea şi atîtea genocide care mai bîntuie planeta şi astăzi. Iar cele mai sinistre dintre ele sînt mai recente decît tot ce au scris despre toleranţă Montaigne, Locke, Spinoza, Voltaire, Kant şi destui alţii, pînă la Declaraţia drepturilor omului, urmată nemijlocit de ororile ghilotinei.
Pentru aceia dintre noi care consideră că toleranţa este o înaltă valoare morală, e bine să spunem răspicat că toleranţa nu înseamnă nepăsare condescendentă faţă de părerea sau de fapta altora, răbdate aşa, într-o doară, ca fiind lipsite de importanţă. Şi nu înseamnă, pe de altă parte, iresponsabilitatea de a-i ierta pe cei vinovaţi în faţa dreptăţii şi a legii. Ea înseamnă, în lumina adevărului evident, că nimeni nu îşi poate aroga proprietatea întregului adevăr şi a întregului bine. Ea înseamnă înţelegere, îngăduinţă şi respect faţă de cel care se deosebeşte de tine, faţă de credinţele, de tradiţiile şi de limba lui, faţă de drepturile şi de îndreptăţirile lui. Înseamnă nu dorinţa de a exclude, ci de a însuma, nu de a ştirbi ceva din întregul lumii, ci de a lăsa să sporească umanul după legea cosmică a diversităţii. Şi mai este bine să amintim că, întru afirmarea crezului, se cade să foloseşti mijloace de convingere întemeiate pe fapte verificate şi pe argumente raţionale, nu pe constrîngere, calomnie sau violenţă. Spune Caragiale – greu tolerat de unii, sub cuvânt că ne-a hulit neamul: „Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul nu-i mai inteligent sau mai prost. Unul e mai așa, altul mai altminterea, dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace.” Pentru că, dincolo de toate diversităţile, sîntem cuprinşi într-o singură umanitate şi, ca oameni, avem aceleaşi drepturi, indiferent de cadrul instituţional în care rase, neamuri şi clase distincte au fost aduse de istorie să locuiască laolaltă, şi putem trăi împreună fără vrajbe zadarnice, făcînd lumea mai bogată şi mai frumoasă prin însăşi frumuseţea şi bogăţia diversităţii. Iar cînd se ivesc interese potrivnice, hotărască legile drepte şi cu dreptate puse în faptă.

Petru Creția

( 21 ianuarie 1927 – 14 aprilie 1997)

* din volumul Luminile şi umbrele sufletului, HUMANITAS, 2011, pp. 59-61

Petru Creția
(foto: Imre Toth)

„Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci cînd numele său s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n-a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba.”* 

Gabriel Liiceanu

* fragment din prefaţa volumului de eseuri 

Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei

 & Ariel sau Despre forma pură a libertăţii

 de Petru Creţia, Humanitas, 2009

Raftul revistelor

LITERATORUL

Alexandru Macedonski la 1878

Mă întreb ce este arta de a scrie? (...).

A scrie bine este totodată a cugeta bine, a simţi bine, 

a exprima bine; este a avea în acelaşi timp spirit, inimă şi gust. 

(...) Pentru a scrie, trebuie să avem ceva de zis. 

Pentru a avea ceva de zis, trebuie ca noi să fi gândit ceva (...)

Alexandru Macedonski

A fost o revistă literară de orientare neoclasică / simbolistă, declarat anti-junimistă, fondată de Alexandru Macedonski – primul teoretician și unul dintre reprezentanții de seamă ai simbolismului românesc, pionier și promotor al literaturii SF şi creator al unei opere literare valoroase –, care a apărut la București, cu dese întreruperi, între 20 ianuarie 1880 și martie 1919 (20 ianuarie 1880 - 17 martie 1885 ; noiembrie 1886-1 ianuarie 1887; iunie (octombrie) 1890 - 15 iunie 1892 ; noiembrie 1894 - februarie 1895; 20 februarie - 10 iunie 1899 ; martie 1904 ; 29 iunie 1918 - martie 1919).

Printre colaboratorii marcanți ai publicației s-au numărat, printre alții, Vasile Alecsandri, Traian Demetrescu, Cincinat Pavelescu, Ștefan Petică, Alexandru T. Stamatiad, Tudor Vianu și Duiliu Zamfirescu. George Bacovia va debuta în revistă în anul 1899 cu poezia Și toate, sub semnatura V. George.

Inițial, Literatorul a promovat poezia socială, în linia ideilor progresiste ale pașoptiștilor, dar în timp s-a îndreptat, cu pași șovăielnici, spre simbolism, neoromantism și parnasianism. De-a lungul anilor, revista a susținut mai multe curente literare, Macedonski însuși adoptînd în scrisul său, varii direcții poetice. În paginile revistei erau incluse numeroase traduceri din literatura universală precum și o critică literară acerbă, care viza, îndeobște, producțiile scriitorilor români contemporani.

Cenaclul Literatorul, fondat de același Macedonski – considerat de biografii săi cel mai orgolios, intrigant și arțăgos contemporan al junimiștilor –, a reprezentat un spațiu dedicat promovării noii poezii românești din secolul al XIX-lea, constituîndu-se într-o grupare formată ca o reacție împotriva esteticii de sorginte germană a grupării Junimea, care va promova poezia simbolistă. La ședințele cenaclului participau tinerii scriitori, în marea lor majoritate bucureșteni, aflați sub oblăduirea unui lider erudit și ușor despotic dar un poet, prozator, dramaturg și publicist valoros dublat de un rafinat cunoscător, în cele mai intime resorturi, al literaturii românești și universale.
În 1991, periodicul a fost relansat de scriitorul Marin Sorescu într-o serie nouă, care a continuat să publice literatură de cea mai bună calitate. De-a lungul anilor, revista a suferit cîteva întreruperi, reluîndu-și apariția în 2017 sub conducerea prozatorului Nicolae Iliescu. În decembrie 2018, revista a fost reeditată, apărînd sub egida Bibliotecii Metropolitane București.
Pe parcursul existenței sale, Literatorul s-a constituit într-un spațiu important al literaturii române, promovând idei noi și încurajând critica literară autentică, fără parti-pris-uri, pledînd în favoarea unor direcții poetice inovative pentru vremea sa.

Haihui printre sunete

Jacques Loussier Trio

(J. S. Bach - Concertul brandenburgic nr. 5, în re major, BWV 1050)

Benoit Dunoyer de Segonzac - contrabas

André Arpino - percuție

Jacques Loussier - pian

Orație mică

Mulți ani și un gînd bun acelora care astăzi îşi sărbătoresc onomstica!

Sf. Antonie cel Mare, întemeietor al monahismului

Haihui printre sunete

Jimmy Page 81!

Hey, I felt the coldness of my winter

I never thought it would ever go

I cursed the gloom that set upon us, 'pon us, 'pon us'

But I know that I love you so

Oh, but I know

That I love you so

(The Rain Song) 

Jimmy Page & Robert Plant

The Rain Song

Muzicoteca de dinamită

Glossa

Ilie Stepan & PRO MUSICA

Statuia lui Mihai Eminescu de la Paris

Monumentul se află în Rue des Écoles, într-un scuar aflat vizavi de Collège de France (arondismentul 5, în inima Quartier Latin), în preajma Bisericii ortodoxe române „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, la capătul străzii Jean de Bouvais, în zona Universității Sorbona.

A fost inaugurat în iunie 1989, cînd s-au împlinit 100 de ani de la moartea poetului. Monumentul confecționat din bronz are o înălţime de 2,5 metri.

Sculptura este opera artistului Ion Vlad (n. 24 mai 1920, Fetești, Ialomița – m. 28 ianuarie 1992, Paris), un valoros sculptor român (membru de onoare al Academiei Române) care a trăit în Franța, ea reprezentînd un trunchi de copac din care se înalță trupul poetului, privind spre cer...

Un alt Eminescu, așa cum și l-a imaginat artistul, care ține în mîini o carte, în care sînt gravate primele versuri ale poemului 

Odă (în metru antic). 

Fiecare pagină este scrisă într-o altă limbă.

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei ʼnălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Pe placa bilingvă este scris: Dernier grand romantique européen, propagateur de la culture française. Dont l’oeuvre est connue dans 64 de langues et cultures du monde. 

(Ultimul mare romantic european, mărturisitor al culturii franceze. 

Opera sa este cunoscută în 64 de limbi și culturi din lume.)

EMINESCU*

Lui Eminescu

Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei,

Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei.

Cel mai chemat s-aline din noi și cel mai teafăr

Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!

(T.A.)

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. (...)

Într-un fel, Eminescu e sfîntul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri.

Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău, că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.
S-au făcut multe încercări onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite: dar Eminescu nu este el decît în românește. (...) poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia apaţine limbii mai mult decît proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în românește... (...)

Mihai Eminescu în 1884
(portret realizat în studioul fotografic «Nestor Heck» din Iași)

Muntele începe de jur împrejur şi n-are poteci... Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu cîteva imagini vaporoase... Dacă aş rîvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelaţia fuge mereu, se depărtează: cine ar putea să o ajungă?
Aş fi încercat un portret de aspecte: dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Cîteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sînt numai o laudă de seară, ca un acatist… (...)
Mă numesc unul dintre oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. Eram copil de șapte ani. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos.
«Uite-l pe Eminescu» – a spus cineva, cu un glas pe care-l țin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viața lui și că trăia o metempshihoză străină. Nu puteam ști atunci cine era să fie Eminescu și ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, odată cu tonul. De stupefacție și de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiță de fum. Nu mă puteam gîndi, atunci, că după 65 de ani trecuți, voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...(...)”

Tudor Arghezi

* Transcriere după o înregistrare a unei conferințe existente în «Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii Române» susținută în 1955, la aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. O bună parte din textul acestei conferinţe (inclusiv aceste fragmente, excepție făcînd poemul) va constitui obiectul eseului ,,Eminescu” (datat 1957), inclus în volumul «Tablete de cronicar» apărut la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A), București, 1960.

Tudor Arghezi

Eminescu

Un tătic și fetița lui...

 

„De unde sînt eu?

Sînt din copilăria mea.

Sînt din copilăria mea ca dintr-o țară.”

Saint-Exupéry

(„Micul prinț”)