Memento

Nicolae Breban 90

„Când îmi pare că mă dezmembrez şi nici suicidul nu mi se pare o «rezolvare practică», da, atunci mă aplec uşor şi mă închin lui, iar dacă mai păstrez cumva un rest de insolenţă din viaţa mea «anterioară», adică din cea cu un ceas, o zi sau o lună de dinaintea cutremurului meu interior, atunci încerc să-l înţeleg. Iar dacă zeii sau norocul meu strict privat mă ajută, îmi dă minte, nu încerc nici măcar aceasta, ci, recules cu adevărat, înfrângându-mi atât cât e posibil pentru un uman ultimele resturi de vanitate, mă aşez încet la poalele «lui», ca un covor fin, mătăsos, ca să nu disturb acele furtuni melodice de protoni ce se înfăşoară în jurul său, şi încerc, dacă pot, să-l privesc. Da, doar să-l privesc, dacă privirea mea e suficient de rezistentă, de încercată, de clară pentru a-i întâlni fiinţa.”

                                                                                                                                       (din volumul „Viața mea”)

„Era la «Gazeta literară» o femeie foarte frumoasă, Georgeta Horodincă, foarte fină, care a scris o monografie a lui Sartre – un tâmpit fără margini! Sartre a fost şeful mişcării ’68, toţi studenţii l-au luat în serios, iar el a crezut, tâmpitul, că va face o revoluţie: s-a dus cu vreo 200 de studenţi la uzinele Renault. Iar ăia i-au închis porţile şi nu l-au primit. Penibil! Mă rog, era femeia asta foarte frumoasă, Georgeta Horodincă, multă lume i-a făcut curte. Eram fascinat de ea, Nichita m-a prezentat, el mult mai abil decât mine, băiat de Ploieşti, de un cinism splendid. Într-o iarnă, m-am dus cu troleibuzul la Uniunea Scriitorilor şi mă întâlnesc cu Geta, într-o blană superbă. M-apropii: «Sărumâna doamnă, ce faceţi?». Nu ştiu ce i-am sporovăit eu despre Flaubert crezând că-i fac impresie, ea m-a ascultat şi m-a-ntrebat: «De unde eşti dumneata, Brebane?». «Sunt născut în Ardeal.» «Îţi dai seama că eşti puţin arierat?» Am întâlnit-o peste vreo 30 de ani la Paris, când i-am amintit. Probabil că şi acum par, pentru unii, arierat, adică întârziat mintal.”

„Adrian Păunescu era băiat de sifoane pentru mine şi pentru Nichita. Era un tinerel. Vera Lungu, o femeie foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase din Bucureşti, mi-a dat telefon: «Nicolae, e un băiat aici, dat de maică-sa afară, am găsit în pivniţă un pat de spital. Poţi să-i aduci o pătură?». Tipul s-a lipit de mine şi de Nichita şi de Matei Călinescu. Nichita îmi spunea că e o lichea, dar eu îl vedeam energic şi inteligent. Scria foarte bine. Cultura cam zero, dar promitea. Era ţuţerul meu. Apoi l-a luat Geo Dumitrescu la el la redacţie, la «România literară», l-a făcut secretar de redacţie. I-am spus lui Păunescu: «Greşeala ta nu e că ai fost poet de curte, ci că nu ţi-ai ales curtea potrivită». Şi Tudor Arghezi a fost poet dar la curtea regelui Ferdinand.“

Alături de Dan Ciachir și Nicolae Breban,
la Fîntîna cu Cireși, în preajma Câmpinei,
într-o tihnită zi de primăvară, 
cu cîțiva ani în urmă...  

„Timp de trei ani, ne vedeam cu Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag. Mircea trebuia să fie marele romancier al viitorului, Nichita trebuia să fie redactor-şef la „Gazeta literară“ şi Matei – ministru. Am ajuns eu. Nichita debutează în ’60, Matei în ’62, cu un volum de critică superb, iar eu în ’65. Am scos romanul care stătea de doi ani. Am avut abilitatea să stau cu romanele mele ani, fără să scot din text. Spre ura nu a activiştilor, ci a colegilor: «De ce mie mi se permit aşa texte mişto?» Făceam nopţi întregi de discuţii enorme. Toţi aveam acelaşi păcat originar: copii burghezi, de popi, nepot de general alb. Toţi ne-am strâns şi eram prost-văzuţi. Matei, timp de trei ani, îi spunea lui Nichita: «Ce caută lugojanul ăsta semidoct cu noi?». Nichita mai venea şi-mi mai spunea. «Cum adică vrei să scapi de el?», îl întreba Nichita pe Matei. «Crima prin elucidare!» – teorie spontană de Matei Călinescu. «Cum e aia?» «Te reduc la punctele tale esenţiale şi-mi dau seama că eşti derizoriu!» E adevărat, aveam lacune faţă de amândoi, dar Matei era convins că n-am talent, că sunt de-a dreptul incult“.

( Fragmente din interviul „Nu sunt conaţional cu toţi românii“, în adevarul.ro)