Poemoteca

Vara la țară

La 25 februarie 1834, s-a născut ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU, poet, dramaturg și om politic.

A rămas cunoscut mai ales prin poemul Vara la țară (apărut postum), care a ajuns celebru grație parodiei lui George Topîrceanu, Al. Depărățeanu: Vara la țară..., din volumul acestuia, Parodii originale (1916).

Lucrări publicate: Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu (Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu, 1861), Ciocoii vechi și ciocoii noi (broșură de opt pagini, 1861), Grigore-Vodă (dramă, 1864), 

Scrieri (colecția „Restitutio”, editura Minerva, București, 1980; reeditare).

A încetat din viață în 1865.

Locuința mea de vară

E la țară:

Acolo eu voi să mor

Ca un fluture pe floare

Beat de soare

De parfum și de amor.

Acolo e fericirea

Și iubirea

Traiului patriarhal;

Viața ce aci s-ascunde

Curge-n unde

Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile

Dalbe zile

De Cuptor și Cireșar,

Ca pe niște surioare

Pe fecioare

Din colibi le chiam-afar'.

Și ca roiul de albine

Pe coline,

Pe vâlcele, pe câmpii,

Toată ziua mi se-ncură

Și murmură

Copilițe și copii!

Sfânta poezie-n manta

Radiantă

D-alb, de roșu și azur

Înveșmântă deal și vale

Câmp și cale:

Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face

Cu noi pace;

Numai vara ochiul meu

Vede-n raze și lumine

Toate pline

De mila lui Dumnezeu!

Plaiul verde de zmaraldă

Mi se scaldă

Ca o nimfă-n râu divin

De junete și viață

Ce-o resfață

Și-i sărută dalbul sân!

Și cum undula pe spate

Resfirate

Bucle blonde la virgini,

Ca miresele cu mirii

Când zefirii

Zbor cu ele pe colini,

Spicul blond cu paie de-aur

Scump tezaur

Pentru mari și pentru mici,

Undulează-n mii de valuri

Între maluri

De sulfinași d-aglici!

Astfel bazmele-azurate

Și-nstelate

Cu-al lor cer de Orient

Spun ca-n țările-ncântate

Sunt bogate

Mări de aur și argint,

Și prin holdele splendide

Ies silfide

Cu piciorul de copil,

Zvelte, agere, ușoare,

Surioare

Cu Camila lui Virgil...

Trageți danțul pe răzoare

O! fecioare

Cu privirile cerești!

Danțul, cântecul și-amorul

Sunt izvorul

Fericirii omenești!

Însăși umbrele obscure

Din pădure

Învelite-n giulgiul lor

Sar pe sumbra bălărie

Într-o mie

De-nvârtiri intr-un picior.

Și, când noaptea pe poiene

Cânt-alene

Melancolicul păstor,

Nu știți ielele cum danță

Și se lanță,

Îmbătate de amor!...

O! grațioase idile!

În ce zile,

În ce nopți țâț înflorit

D-așa odori minunate,

Parfumate,

Din fruntea lui Teocrit?

N-ați înflorit voi in ora

Când e hora

Elfilor înamorati,

Cu praf de-aur pe aripele

Și de stele

Ca-mpărații-ncoronați?

Când angelicele canturi

Peste vânturi

Se înalță de pe câmpii,

Răpesc verguri, flori și raze

În extaze

D-ale verei poezii?

Nici un timp aurocale

Pastorale,

Nici un timp, versuri cerești,

Nu dă ca vara splendoare

Și candoare

Poeziei omenești!

Și pentru asta eu, vara,

Iubesc țara,

Pentru asta voi să mor

Ca un fluture pe floare

Beat de soare,

De parfum și de amor.

Moară tonții în palate

Îmbrăcate

Cu covoare d-Ispahan,

Ei, ce chem pietrele triste

Ametiste

Și părinte-pe tiran!

Tonții, cari pentru o mână

De țărână

Își dau sângele din ei,

Fac din crâncenele crime,

Înălțime,

Și din demoni Dumnezei!

Mie dați-mi valea verde,

Unde pierde

Omul negrele gândiri,

Unde-ți uiți de infamia

Și sclavia

Auritelor zidiri!

Nu mai voi s-aud de cine

Face bine

Sau de cine face rău:

De la mic până la mare

Fiecare

E victimă sau călău.

Lumea noastră e un mare

Stârv, din care

Mii de bestii se nutresc:

Mii de păsări și de fiare,

Ce prin gheare

Împart hoitul omenesc!

Vai! și cum își bate pieptul

Înțeleptul

Care zi cu zi cârpind

Ale sale zile pline

De suspine,

Vede cărțile-i mințind!

În Paris, în Londra,-n Viena

De la Sena

Pân'la marea de Azol

Vede toată-nvățătura

Că e gura,

Și stomacul, filozof!

Gura d-om, gura de câine,

Cere pâine!

Fii tiran, tâlhar, păgân..

Numai gura s-aibă pâine,

Om sau câine

Te cunoaște de stăpân!

Dați-mi, dați-mi valea verde

Unde pierde

Omul negrele gândiri;

Unde-ți uiți de infamia

Și sclavia

Auritelor zidiri,

Unde mândra păsărică

Se ridică

Până-n cerul luminos,

Și din ceru-i plin de soare

Cu oroare

Abia vede omul jos!

Memento

Dan Gulea

În 1977 se năștea la Ploiești, Dan Gulea, scriitor, critic și istoric literar, editor. Este doctor (cum laude) în filologie și profesor la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești. Este redactor-șef al revistei de cultură „Atitudini” a Casei de Cultură „I. L. Caragiale” a municipiului și colaborator statornic al revistei „Gazeta Cărților” a Bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploiești, pe care o conduc. 

Este o prezență constantă cu studii și eseuri în mai multe reviste literare și culturale din țară. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

Semnează lucrări de sociologie literară, studii culturale, teorie literară, manuale de limba și literatura română pentru liceu, îngrijind, de asemena, lucrări ale unor scriitori precum I. L. Caragiale, Eugen Lovinescu, Ion Stratan dar și ale unor creatori aparținînd avangardei literare românești. 

În eseistica sa este preocupat de relația dintre text și imagine precum și de aspecte privind geografia urbană și istoria locală.

Volume publicate: Castelul din cărți. Sensuri ale «arhitecturii» (Paralela 45, 2004), Domni, tovarăși, camarazi. O evoluție a avangardei române (istorie literară, 2007), Pluviografii. O istorie a culturii române la Ploiești (2012), Orașul dispărut. Ploiești (album fotografic, editura Ploiești-Mileniul III, 2016, 2017), Marginaliile avangardelor (istorie literară, Tracus Arte, 2016; volum desemnat „Cartea Anului” de Filiala București – Critică, Eseistică și Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România), Citind Marele Război. Antologia scriitorilor căzuți (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017), Nouă tipuri de lectură (studii și eseuri literare, Cartea Românească, 2018), E. Lovinescu. Inedite: articole, scrisori, autografe, prefețe, cereri și petiții, alte documente. 1896-1943 (Cartea Românească, 2018), Cartea Românească 100. Un simbol al culturii românești (istorie literară, Cartea Românească, 2019).

Drept pentru care, pentru cei 47 de ani împliniți astăzi, îi urez colaboratorului și prietenului Dan Gulea, multă sănătate, împliniri și numai satisfacții în tot ceea ce întreprinde. 

La mulți ani!

Goange

 

«Toute femme contient une belle-mère. » 

(Journal)

Jules Renard
(Azi, la 160 de ani de la naștere)

„Ca să spun tot ce simt, doamnă, mi-ar trebui un cuvînt care ar fi față de «lacrimi» ceea ce este «surîsul» față de «rîs».” 
„Caracterul schimbător al femeilor: trebuie s-o vezi cu cîtă melancolie înghite un borcan întreg cu dulceață.”
„Ceea ce simțim pentru anumite femei și nu-i nici iubire, nici prietenie: e tandrețe.”
„Cînd m-am însurat, a trebuit s-o duc pe tînăra mea nevastă în familie. Tata s-a întrebat ce ar putea face în cinstea ei. A hotărît să schimbe cîteva olane la acoperișul casei, apoi a renunțat.”
„Cum îi spui unei femei că este frumoasă, se și crede inteligentă.” *

* „Jurnal”, ed. Univers, 1979

Memento

 VODOLAZKIN 

Volumul acesta al rusului Evgheni Vodolazkin, dincolo de frumusețea nepereche a scriiturii, extrem de rafinată în simplitatea ei, tulburătoare chiar, însă deopotrivă de profundă, m-a cîștigat dintru început, ba chiar mi-a produs o revelație sui-generis. Deși Laur a fost asemuit cu romanul Numele trandafirului al lui Umberto Eco și chiar cu pelicula Andrei Rubliov, capodopera cineastului Andrei Tarkovski, nu atît prin plasarea evenimentelor în secolul al XV-lea (al Rusiei pravoslavnice și nu numai) și nici prin complexitatea personajului central (a cărui paradoxală metamorfoză vraci-nebun-sfânt-pelerin-călugăr poate nedumeri), acest roman neistoric se așează fără nici un efort, deasupra acestora, și prin ideea sa esențială: aceea a existenței veșniciei și nu a timpului. O carte încîntătoare, la care mă reîntorc, de fiecare dată, cu o sporită plăcere. (B.-L.S)

Pentru că atunci cînd îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.

Noi suntem răspunzători pentru ceea ce îmblînzim, a spus Hristofor cu ochii la lup.

Nu se simțea singur, pentru că nu se simțea părăsit de oameni. Pe toți cei pe care îi întîlnise cîndva îi simțea ca fiind prezenți. Unii continuau să trăiască în liniște în sufletul lui, indiferent dacă trecuseră în lumea cealaltă sau erau încă vii. Le înțelegea toate cuvintele, intonațiile și gesturile. Cuvintele lor vechi nășteau alte cuvinte, interacționau cu evenimentele ulterioare și cu cuvintele lui Laur însuși. Viața continua în toată diversitatea ei.

Vechiul Testament îl deschide Adam, iar Noul Testament îl deschide Hristos. Dulceața mărului mâncat de Adam se transformă în acreala oțetului băut de Hristos. Pomul cunoașterii duce omenirea spre moarte, dar lemnul crucii dăruiește omenirii nemurirea.

A adormit și l-a visat pe Îngerul Păzitor care gonea ciuma de la el. Îngerul nu și-a strîns aripa nici chiar noaptea. Arseni s-a mirat de rezistența Îngerului și l-a întrebat cum de nu obosește.

Îngerii nu obosesc, a răspuns Îngerul, fiindcă ei nu își economisesc puterile. Dacă n-ai să te gîndești că puterile tale sunt limitate, n-ai să obosești nici tu. Să știi, Arseni, că pe apă poate merge numai cel care nu se teme că se îneacă. *

* Fragmente din volumul Laur, Humanitas, 2014

Astăzi se împlinesc 60 de ani de la nașterea lui Evgheni  Vodolazkin, scriitor rus de origine ucraineană, istoric literar, doctor în filologie, specialist în literatură rusă veche, manuscrise vechi și hagiografii. Este colaborator al Departamentului de literatură veche al Institutului de literatură rusă al Academiei Ruse de Știință (Casa Pușkin din Sankt Petersburg). Este autorul a peste 100 de lucrări științifice, care face parte din echipa care a contribuit la  elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. Debutează ca romancier în 2005 cu romanul Răpirea Europei. La editura Humanitas i-au fost traduse romanele: Laur (2014, 2022, revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului «Bolșaia Kniga» – Premiul întâi și Premiul cititorilor, Locul întâi și câștigător al Premiului «Iasnaia Poliana»), Soloviov și Larionov (2015, ) și Aviatorul (2017). Romanul Brisbane (Humanitas, 2019) a cîștigat în anul 2019 Premiul «Kniga Goda» (Cartea Anului) în Rusia și în același an i s-a decernat Premiul «Alexandr Soljenițîn». Cel mai recent roman al său este Istoria Insulei (2020), o rudă de gradul întîi al lui Laur, așa cum însuși autorul îl numește, apărut în românește la aceeași editură în 2021. 

Traducerile cărților lui Evgheni Vodolazkin au fost publicate în peste 35 de țări.

Muzicoteca

Michelle Gurevitch

Love from a distance 

Întîlnirile titanilor (o titanidă și-un titan)

Julia Roberts & Denzel Washington

The Pelican Brief / Afacerea pelican 

 (r.: Alan J. Pakula, după romanul omonim

 al lui  John Grisham, 1993)

Bibliophilia

 De Ziua Națională a Lecturii

Legea prin care Parlamentul a instituit Ziua Naţională a Lecturii, în data de 15 februarie, a fost promulgată pe 14 ianuarie 2021. Prin această lege s-a hotărît ca bibliotecile și instituțiile publice cu responsabilități în domeniile educației și culturii să ofere asistență și sprijin de specialitate în această zi, contribuind în acest fel la încurajarea lecturii publice.

Foto: B.-L:S:

Ziua de 15 februarie, aleasă pentru celebrarea lecturii, marchează datele de naștere a două mari personalități care au jucat un rol decisiv în dezvoltarea educației românești și în promovarea lecturii: profesorul, criticul și istoricul literar Titu Maiorescu (15 februarie 1840), fondator al societății literare „Junimea” și Spiru Haret (15 februarie 1851), savant și pedagog, unul dintre cei mai importanți reformatori ai școlii românești din secolul al XIX-lea.

Conform celui mai recent raport furnizat de Institutul Național de Statistică (INS), 11 milioane de români* nu au citit nicio carte în 2024. 39% dintre tinerii participanți la sondaj, cu vârsta cuprinsă între 16 și 24 de ani, au declarat că nu sunt interesați să citească, 29% din aceeași categorie de vîrstă au răspuns că nu au timp.

Fotografie de Robert Doisneau

51% dintre românii cu vârste cuprinse între 25 și 49 de ani au spus că motivul principal pentru care nu citesc, este că nu au timp. Cel mai mare dezinteres față de lectură a fost înregistrat la categoria de vârstă 65 – 74 de ani: 40%!
Dintre cei care citesc, 39,5 % provin din mediul urban iar 18,6 %, din mediul rural.

Îngrijorător este și faptul că tot mai mulți copii și adolescenți petrec din ce în ce mai mult timp pe rețelele de socializare și nu citind cărți. Un studiu al organizației «Salvați Copiii» a arătat că, peste 30% dintre cei cu vîrste între 5 și 10 ani utilizează frecvent rețelele sociale. Peste jumătate dintre adolescenți petrec între două și trei ore pe social media, în timp ce 15% dintre ei consumă între patru și șase ore zilnic pe aceleași rețele de socializare. Procentul celor care petrec mai mult de șase ore pe Internet este de 4%.

* În 2021, populația țării înregistra 19,21 milioane de locuitori, conform datelor furnizate de același INS.

Memento

Nicolae Ioniță – portret în aquaforte

Personalitate marcantă a graficii satirice românești, unul dintre cei mai valoroși caricaturiști români contemporani, colaborator de nădejde al bibliotecii ploieștene „Nicolae Iorga”, în general și al revistei care apare sub egida acesteia, „Gazeta Cărților”, în special, prieten devotat, Nicolae Ioniță* a debutat cu grafică umoristică și caricaturi în anul 1969, în celebra revistă de literatură satirică și umor a vremii, Urzica, pînă în prezent el publicînd peste   3 000 de desene și ilustrații (realizate în diferite tehnici), apărute în presa românească și internațională. 

Între 1984 și 1990 a deținut rubrica permanentă Verba volant … în revista România literară a Uniunii Scriitorilor din România, cea mai importantă publicaţie culturală a vremii, în care a desenat proverbele lumii, povestind idei, așa cum scria undeva Tudor Octavian * Timp de aproape un deceniu, el a fost preşedintele Biroului pentru Europa de Est al Organizaţiei Internaţionale a Caricaturiştilor, Cartoonists Rights Network. 

 

Este autorul grandiosului proiect cultural NEAMUL ROMÂNESC ÎN GRAFICA MONDIALĂ (o întreprindere fără precedent în istoria genului), care adună peste 10.000 de lucrări, portrete şi grafică satirică ale celor mai importante personalităţi româneşti din toate timpurile, realizate de aproximativ 1.500 de artişti din 142 de ţări ale lumii. O bună parte dintre aceste lucrări au fost reunite, pînă acum, în 12 albume tipărite de-a lungul anilor, ele fiind dedicate unor mari personalități românești (Eugen Ionescu, Emil Cioran, Urmuz ori Nichita Stănescu, printre alții), însă avîndu-i permanent,în prim-plan, pe Mihai Eminescu și I. L. Caragiale. Pentru albumul Mihai Eminescu în grafica mondială, apărut într-un tiraj de doar 10 exemplare (!), prezentat la Primul Congres Mondial al Eminescologilor (Chișinău, septembrie 2012), Academia Republicii Moldova l-a premiat cu Meritul Academic. 

Multe dintre aceste lucrări au constituit, de-a lungul timpului, obiectul unor expoziții tematice, în țară și străinătate * Este și autorul a șapte cărți ilustrate pentru copii * Însă lucrarea sa de referință, rămîne, fără doar și poate, albumul ION LUCA CARAGIALE – UN OMAGIU PLANETAR, care, în 3 volume însumînd 1.500 de pagini, reunește cea mai mare colecție din lume a unor portrete aparținînd unei singure personalități culturale (peste 1.500 de lucrări realizate de artiști din peste 140 de țări) * A colaborat la realizarea a 200 de cataloage-albume de caricatură în diferite țări şi a ilustrat cîteva zeci de cărţi (în special ale unor confraţi umorişti) * A participat la peste 250 de expoziții și saloane naționale și internaționale de caricatură, primind 24 de premii naționale și 27 de premii internaționale.

Pentru toate acestea și pentru multe altele omise independent de voia mea aici, îl felicit iar pentru evenimentele care vor fi fiind să se întîmple și pe care are de gînd să le provoace și, de ce nu, să colaborăm (ca și pînă acum) la întruparea măcar a unora dintre ele, îi doresc prietenului meu multă sănătate, vigoare și fie să rămînă același spirit viu, optimist, tonic și inspirat pe care-l cunosc și de a cărui atenție, în continuare, sînt onorat și mă bucur foarte din această pricină.

La mulți ani, maître!

Memento

Cu trei ani în urmă înceta din viață, pierzînd lupta cu o formă foarte rară de cancer, unul dintre cei mai valoroși compozitori și pianiști de jazz ai tuturor timpurilor: 

Armando Anthony „Chick” Corea.

„Jazzul, vreau să zic jazzul pur, asemenea muzicii clasice, 

este, pentru mine, prea încărcat emoțional, 

prea exigent din punct de vedere intelectual.”

Chic Corea

(1941-2021)

„The great Chick Corea has left this life but the incredible music he gave us and the meaningful memories will live on in my mind forever. Joining Return to Forever was for me a dream come true. Chick was my favorite musician and RTF was my favorite band when I was 19 years old. It was a non stop groundbreaking musical journey. We were at the forefront of a new idiom called Jazz-Rock Fusion along with WEATHER REPORT and MAHAVISHNU ORCHESTRA. An extremely exciting time the mid 70’s were! Thank you, dear Chick for the legacy you gave to the world and for believing in me and giving me the chance to play with you, my hero! 

Rest In Peace.”

Al Di Meola

Lenny White + Chic Corea + Al Di Meola + Stanley Clarke = Return To Forever

Chic Corea, Al Di Meola & Billy Cobham

Spain

Chick Corea Elektric Band

Berna Jazz Festival

(Live 1986)

Return To Forever

Romantic Warrior

Întîlnirile titanilor

 

Joe Zawinul & Wayne Shorter

(The two old leaders of Weather Report...)

In A Silent Way

Joe Zawinul & Trilok Gurtu

Ploiești, mon amour...(2)

(foto: B.-L.S.)

Goange

Muzicoteca de dinamită

Beth Hart & Joe Bonamassa

Vise & amintiri...

 Iarna pe ulița mea...

(fotografii: B.-L.S.)

Poemoteca

Geo Bogza

(6.II.1908-14.IX.1993)

Gherasim Luca, Geo Bogza și Jules Perahim 

(București, 1934)

Orice om*

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un

izvor de adâncă tristeţe.

Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc,

înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă

să nu mă ucideţi.

* Din volumul Orion (1978)

Memento

Nicolae Breban 90

„Când îmi pare că mă dezmembrez şi nici suicidul nu mi se pare o «rezolvare practică», da, atunci mă aplec uşor şi mă închin lui, iar dacă mai păstrez cumva un rest de insolenţă din viaţa mea «anterioară», adică din cea cu un ceas, o zi sau o lună de dinaintea cutremurului meu interior, atunci încerc să-l înţeleg. Iar dacă zeii sau norocul meu strict privat mă ajută, îmi dă minte, nu încerc nici măcar aceasta, ci, recules cu adevărat, înfrângându-mi atât cât e posibil pentru un uman ultimele resturi de vanitate, mă aşez încet la poalele «lui», ca un covor fin, mătăsos, ca să nu disturb acele furtuni melodice de protoni ce se înfăşoară în jurul său, şi încerc, dacă pot, să-l privesc. Da, doar să-l privesc, dacă privirea mea e suficient de rezistentă, de încercată, de clară pentru a-i întâlni fiinţa.”

                                                                                                                                       (din volumul „Viața mea”)

„Era la «Gazeta literară» o femeie foarte frumoasă, Georgeta Horodincă, foarte fină, care a scris o monografie a lui Sartre – un tâmpit fără margini! Sartre a fost şeful mişcării ’68, toţi studenţii l-au luat în serios, iar el a crezut, tâmpitul, că va face o revoluţie: s-a dus cu vreo 200 de studenţi la uzinele Renault. Iar ăia i-au închis porţile şi nu l-au primit. Penibil! Mă rog, era femeia asta foarte frumoasă, Georgeta Horodincă, multă lume i-a făcut curte. Eram fascinat de ea, Nichita m-a prezentat, el mult mai abil decât mine, băiat de Ploieşti, de un cinism splendid. Într-o iarnă, m-am dus cu troleibuzul la Uniunea Scriitorilor şi mă întâlnesc cu Geta, într-o blană superbă. M-apropii: «Sărumâna doamnă, ce faceţi?». Nu ştiu ce i-am sporovăit eu despre Flaubert crezând că-i fac impresie, ea m-a ascultat şi m-a-ntrebat: «De unde eşti dumneata, Brebane?». «Sunt născut în Ardeal.» «Îţi dai seama că eşti puţin arierat?» Am întâlnit-o peste vreo 30 de ani la Paris, când i-am amintit. Probabil că şi acum par, pentru unii, arierat, adică întârziat mintal.”

„Adrian Păunescu era băiat de sifoane pentru mine şi pentru Nichita. Era un tinerel. Vera Lungu, o femeie foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase din Bucureşti, mi-a dat telefon: «Nicolae, e un băiat aici, dat de maică-sa afară, am găsit în pivniţă un pat de spital. Poţi să-i aduci o pătură?». Tipul s-a lipit de mine şi de Nichita şi de Matei Călinescu. Nichita îmi spunea că e o lichea, dar eu îl vedeam energic şi inteligent. Scria foarte bine. Cultura cam zero, dar promitea. Era ţuţerul meu. Apoi l-a luat Geo Dumitrescu la el la redacţie, la «România literară», l-a făcut secretar de redacţie. I-am spus lui Păunescu: «Greşeala ta nu e că ai fost poet de curte, ci că nu ţi-ai ales curtea potrivită». Şi Tudor Arghezi a fost poet dar la curtea regelui Ferdinand.“

Alături de Dan Ciachir și Nicolae Breban,
la Fîntîna cu Cireși, în preajma Câmpinei,
într-o tihnită zi de primăvară, 
cu cîțiva ani în urmă...  

„Timp de trei ani, ne vedeam cu Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag. Mircea trebuia să fie marele romancier al viitorului, Nichita trebuia să fie redactor-şef la „Gazeta literară“ şi Matei – ministru. Am ajuns eu. Nichita debutează în ’60, Matei în ’62, cu un volum de critică superb, iar eu în ’65. Am scos romanul care stătea de doi ani. Am avut abilitatea să stau cu romanele mele ani, fără să scot din text. Spre ura nu a activiştilor, ci a colegilor: «De ce mie mi se permit aşa texte mişto?» Făceam nopţi întregi de discuţii enorme. Toţi aveam acelaşi păcat originar: copii burghezi, de popi, nepot de general alb. Toţi ne-am strâns şi eram prost-văzuţi. Matei, timp de trei ani, îi spunea lui Nichita: «Ce caută lugojanul ăsta semidoct cu noi?». Nichita mai venea şi-mi mai spunea. «Cum adică vrei să scapi de el?», îl întreba Nichita pe Matei. «Crima prin elucidare!» – teorie spontană de Matei Călinescu. «Cum e aia?» «Te reduc la punctele tale esenţiale şi-mi dau seama că eşti derizoriu!» E adevărat, aveam lacune faţă de amândoi, dar Matei era convins că n-am talent, că sunt de-a dreptul incult“.

( Fragmente din interviul „Nu sunt conaţional cu toţi românii“, în adevarul.ro)