Poemoteca

ÎN SURDINĂ

femeie frumoasă

aud cum în pântecul tău

îngerul toarce

un fuior de copil –

o țesătură caldă inteligentă

care învață să vorbească

deja cu morții.

EVOCARE

vîntul scormone în perete

chiar lîngă tabloul tău

de mireasă a dimineții

mărul desenat în copilărie

seamănă tot mai mult cu mine

a umplut camera

cobor între da și nu

și trupul acestei ore

crește peste porțile arse ale trecutului

întind o mînă de frunze spre tine

și tac incendiat

când septembrie se dilată-n priviri

și curge pieziș

spre liniștea vorbitoare a copacilor

azi am venit la-ntâlnirea cu ierburile –

respirând aceeași culoare

ne vom înțelege prin semne ca pomii

și poate că-i toamnă

de-aceea plutește un cântec pe mare

singuri tot singuri

prin liniștea vorbitoare a copacilor

ne-ntoarcem

în portul singurătății fără sfârșit –

se leagănă-n aer ca o corabie

o toamnă cu plete de apă.

FRIG

iarna-și înfige în mine

colții mari de zăpadă

bucăți de gheață egale

picură în clepsidre

și eu curg lent

pe sub pojghița groasă a vieții –

ridic în frig

cetăți plutitoare de gând

pe-o banchiză

urletul lumii

se-ntinde la soare.

Mihai Ionuț Constantinescu 

(1968-2003?)

* Din volumul Pentru o mie de ani, editura Elit Comentator, Ploiești, 1994

(Fotografii de © B.-L.S. din ciclul «Făpturile cerului»)