Entre dos aquas…

Pe drum spre 2022…

Bibliophilia & Orație de Anul Nou

Anul Nou cu bucurie,

Care acum a și sosit,

Pentru voi doresc să fie

Unul foarte fericit!

La mulți ani!

Bonus: cîteva inedite ținute pentru noaptea dintre ani!

Lumea în care trăim

(sursa foto: « Le Cabinet de Curiosités »)

Cînd se întîmplă ca un bebeluș din cătunul Toraja (Indonezia) să moară pînă să-i fi apărut primii dinți, el este «îngropat» în trunchiul unui copac din preajma satului. Se face o bortă suficient de mare în trunchiul arborelui și copilul este așezat în poziție fetală, învelit doar într-o pînză. Apoi, micul «mormînt» este astupat cu bucăți de bambus. Nu de puține ori se întîmplă ca mai mulți copii să fie îngropați în același copac. Există obiceiul ca în aceste mici «cuiburi» să fie puse, alături de copii, mici ofrande. Nu peste mult timp, corpurile micuților se «topesc» pur și simplu, fiind absorbite de copacii în care au fost puse. Aceasta, conform tradiției locale, reprezintă o mare onoare pentru ei, moartea lor fiind transformată în acest fel într-o nouă viață. 

Altițe & Bibiluri

„Am plâns deja de mii de ori moartea mamei, sunt obișnuit cu asta, am consumat-o dinainte.
E de mirare că mi-au rămas atîtea lacrimi.

Metamorfozele iubirii...
Încă din copilărie, dragostea pentru mama se materializa în obsesia de a nu o pierde.
Acum această dragoste înseamnă tristețe.

Nu m-am exprimat bine mai înainte. Nu mă temeam că voi rămâne orfan, ci să nu i se întâmple ceva rău mamei. Nu la mine, la ea mă gândeam.

Nu o mamă îmi lipsește, ea îmi lipsește.

Dacă despre mama nu am o primă, am în schimb, de acum, o ultimă amintire.”

Éric-Emmanuel Schmitt 

(„Jurnalul unei iubiri pierdute”)

Orație de Crăciun

Să fiți sănătoși și veseli, să nu vă lipsească nimeni și nimic!

Sărbători tihnite alături de toți de aceia ce vă sînt dragi!

Crăciun binecuvîntat!

La mulți ani!

Albrecht Dürer, „Închinarea magilor” , 1504
(Florența, Galeria Uffizi)

Colind

În coliba întunecată

Din carne şi os lucrată

A intrat Hristos deodată

Nu făclie ce se stinge,

Ci El însuşi, trup şi sânge,

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură,

Dulcea Cuminecătură.

Coliba cum L-a primit

S-a făcut Cer strălucit

Pe bolta de mărgărit,

Iar în ea soare şi stele

Cu Arhangheli printre ele.

În mijloc Tron luminos

Şi pe el, Domnul Hristos,

Care mult se bucura,

Duhul Sfânt s-alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum şi pururea.

Şi noi, Doamne, ne-am sculat,

Colibele am curăţat,

Uşi, ferestre, toate-s noi,

Doamne, intră şi la noi!

Trup, tu dormi?

Somnul te paşte?

Suflete, scoal' şi cunoaşte

Luminos prunc că se naşte

Din palatul Treimii

În peştera inimii.

Dar pruncul cine mi-i?

E Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul meu.

Maica sfântă-n braţe ţină-L,

Sfântul Duh cu drag alină-L,

Îngerii cu raze-nchină-L.

Eu nu dorm, trupul lin spune,

Ci-ncleştat de-o grea minune

Stau în mută rugăciune.

Să mă mişc nu se cuvine,

Ci cu harul care vine

Raiul tot se află-n mine.

Vasile Voiculescu 

 

Bibliophilia

(Sursa foto: La plume Féerique)

Cea mai poetică dintre librării este numită Le Pont Traversé 

(Rue de Vaugirard, Paris).

A fost fondată în 1949 de către poetul Marcel Béalu. El și-a botezat librăria după numele unei povestiri, Le Pont traversé (publicată în 1921) a lui Jean Paulhan.

În așteptarea Crăciunului

Sursa foto: Arhiva de Imagine a MȚR
 Colecția Clișoteca MAP | Tăierea porcului, Transilvania, 1880-1945 (CS-467)

Crăciunul nu poate fi redus la trei zile! Ce fel de Crăciun ar fi acela fără porc? Porcul se taie de Ignat, care cade în 20 de cembrie.

Cine a fost Ignat? Cică a fost un om care, cîndva, într-un an, vrînd să taie porcul, a dat greșit cu securea și l-a lovit pe tată-său în cap. L-a omorît. Acum, ce să facă? Îl îngroapă, îi face pomeni și pleacă în lume.
Pe drum se întîlnește cu un preot. Își povestește păcatul. Preotul îi zice să construiască o luntre cu care să treacă, fără plată, oameni peste râu și să îngroape în pământ un tăciune de lemn de tufă, așteptînd pînă o înverzi.
Ignat se așează lîngă rîu, face luntrea, pune tăciunele în pământ și se însoară. Anii trec. Într-o noapte, omul aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt. Trece apa, dar nu găsește pe nimeni. Se întoarce. Iar aude. Pleacă din nou. Tot nu e nimeni. Revine acasă. Aude a treia oară strigăte de ajutor. Urcă în barcă, trece rîul și găsește doi moșnegi pe care îi aduce acasă. Imediat le povestește primul lui păcat și pe celelalte două din chiar noaptea aceea – cînd, neajungînd la timp, niște oameni s-or fi înecat. Moșnegii sînt Dumnezeu și Sfântul Petre. Îl ascultă fără să zică nimic.
În casă, sărăcie mare. Copiii plîng de foame. Mama, ca să-i amăgească și să-i adoarmă, le arată că a pus ceva la copt sub țest. Un moșneag o întreabă ce a pus acolo și femeia îi răspunde cinstit că nimic. Atunci îi poruncește să ridice țestul și ea găsește acolo o pîine foarte mare.
n acest timp, în fața moșneagului s-au aprins singure două lumînări înalte. Ignat și-a dat seama pe cine are oaspete și a sărutat tălpile celor doi moșnegi. Atunci, Dumnezeu i-a zis: hai cu noi! Ignat ar fi venit, dar se gîndea la copii, cine se va ocupa de dînșii? Dumnezeu îi zice că grija copiilor o s-o poarte el. Cînd ies din casă trec pe lîngă tufa înverzită care crescuse din cărbune, semn că păcatul îi fusese iertat.
Au mers ani în șir. Într-o zi, au întîlnit o trăsură cu boieri urmată de măgari încărcați cu mărfuri scumpe. Dumnezeu îl întreabă pe Ignat dacă îi recunoaște pe acei oameni. Ignat nu îi recunoaște. Dumnezeu se miră – păi sunt copiii tăi! Stau de vorbă și este chiar așa, se recunosc și pleacă împreună.
O poveste încîlcită cu sfîrșit fericit...
În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul. Se crede că omul care n-are porc gras de Crăciun și cuțit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea. Dacă totuși n-ai porc, tai măcar o găină, căci trebuie să vezi sînge în ziua de Ignat. Cînd tai porcul, zici „Ignat, Ignat/ Porc umflat”. Se crede că în noaptea de dinaintea Ignatului porcul își visează cuțitul sau se visează la gît cu mărgele roșii. Care porc n-a fost tăiat de Ignat nici că se mai îngrașă...
La tăiatul porcului nu trebuie să fie de față oameni miloși. Atunci porcul moare greu și carnea lui nu mai e bună. Ca să nu se strice sămînța porcului din casă, adică pentru a asigura porcul din anul care vine, femeia moaie în sînge un smoc de păr din coada lui și îl pune la păstrare. Cu sînge de porc se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși. După ce a fost tăiat, capul porcului se cîntărește. Trupul se zice că este de zece ori mai greu. Cînd porcul este negru, se adună sînge într-o strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul și afumă cu el copiii ca să-i scape de sperietură. Untura de la porc e bună de vrăji. Cei care au ajutat la porc primesc pomana porcului. Femeile care nu țin ziua de Ignat sunt pedepsite.
În Muscel se vorbește de o ființă lacomă și rea care se numește Înătoarea. Într-o povestire se arată că Înătoarea a încercat s-o opărească pe o femeie care voia să toarcă de Ignat. Femeia a scăpat numai cu un sfat bun primit de le o vecină.

Irina Nicolau

(Ghidul sărbătorilor româneşti, Humanitas, 1998)

Pregătiri de Crăciun 1915
(col. B.-L.S.)

Creme, văpseluri, sulimanuri

„Dacă se întîmplă ceva rău, bei ca să uiţi;

dacă se întîmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti;

dacă nu se întîmplă nimic, bei ca să se întîmple ceva.”

Charles Bukowski

(„Despre băutură”)

Altițe & bibiluri

„Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost.”
Marin Sorescu

Haihui printre sunete

Link Wray

The origins of the great (John) Cippolina style

(part one)

(part two)

 (part three)

Wray & Cippolina

Clin d’oeil

Bibliophilia

Proiectul Literatură versus trafic a fost inițiativa organizației anonime Luzinterruptus, ulterior el fiind materializat pe una dintre cele mai aglomerate artere ale orașului canadian Toronto.

Evenimentul a avut loc în cadrul festivalului de artă „Nuit Blanche” („Noapte Albă”), desfăşurîndu-se pe durata unei singure nopţi.

Aparent, ideea acestui happening-instalație, cum ar putea fi definită inedita întîmplare în termeni artistici, a fost inspirată de conflictul cvasi-perpetuu dintre pietoni şi automobiliști, care se petrece zilnic în marile metropole şi pentru a cărui stingere încă nu s-au putut găsi soluţii reale și eficace. În subsidiar, însă, ea se dorește a fi și o minunată pledoarie în favoarea lecturii și un subtil îndemn de a citi cărți tipărite...

Membrii organizației Luzinterruptus au avut ideea de a umple spațiul carosabil al străziii cu peste 10.000 de volume (donate de către organizația umanitară Armata Salvării), asupra paginilor cărora au fost îndreptate mici spoturi de lumină. Cei 50 de voluntari au avut nevoie de 12 zile pentru a realiza acest proiect.

Cărţile au fost puse în mod gratuit la dispoziţia trecătorilor-cititori, care, în mai puțin de 10 ore – cît timp a „trăit” instalația – au rămas cu volumele pe care și le-au ales dar și cu plăcuta amintire a unui spațiu cultural neconvențional, tihnit și nepoluat, care a înlocuit, chiar dacă doar pentru cîteva ore, „zgomotul și furia” unei artere extrem de aglomerate și cu un trafic intens.

(credit foto: „Bored Panda”)

Haihui printre sunete

 The Tangent

Clin d’oeil

„Doctorul mi-a dat şase luni de trăit, dar când a văzut că nu pot să-i plătesc onorariul, mi-a mai dat şase.”

Walter Matthau

(1920-2000, actor american)

Poemoteca

Louise Glück

„Am scris despre moarte din primul moment. Mai exact, când aveam zece ani scriam deja despre moarte. Da, deși eram o fată plină de viață. Îmbătrânirea este mai complicată. Nu e vorba doar de faptul că ești atras de moartea ta, ci și de acele facultăți pe care te-ai bazat – grația și puterea fizică, agilitatea mentală –, aceste lucruri sunt compromise sau amenințate. A fost interesant să gândesc și să scriu despre asta…”

„Te bazezi totdeauna pe propria ta experiență, pentru că este materialul vieții tale, începând cu copilăria. Dar caut și experiența arhetipală, presupunînd că luptele și bucuriile mele nu sunt unice. Devin unice pe măsură ce le experimentez, dar nu mă interesează să atrag reflectoarele asupra mea și asupra vieții mele particulare, ci asupra luptelor și bucuriilor oamenilor, care se nasc și pășesc în viață. Cred că scriu despre moarte pentru că a fost un șoc teribil pentru mine să descopăr, în copilărie, că nu primești viața pentru totdeauna…”
„Uneori scriu conversațional. Nu lucrez pe o voce. Iar propoziția găsește o modalitate de a vorbi singură. Sună atât de delphic (oracular). Sunt lucruri greu de spus doar pe o voce. Cred că sunt fascinată de sintaxă și am simțit mereu puterea ei, iar poeziile care m-au emoționat cel mai mult nu au fost cele mai opulente verbal. Erau poeți, precum Blake și Milton, a căror sintaxă era uimitoare, felul în care se punea accentul…”*

* Fragmente din „Am fost nepregătită: Louise Glück despre poezie, îmbătrînire și un Premiu Nobel surpriză”, interviu de Alexandra Alter în „The New York Times”, 8 octombrie 2020. (Traducere și adaptare de Emil Nicolae)

Lege nescrisă

Modul în care te îndrăgostești:

este, în cazul meu, absolut. Absolut și, din păcate, frecvent –

așa cum a fost în tinerețea mea.

Și cu bărbați destul de puerili –

imaturi, morocănoși sau timid împingând frunze moarte cu picioarele,

în maniera lui Balanchine.

Deși, în ochii mei, nu sunt versiuni ale aceluiași lucru.

Cu inflexibilul meu platonism,

cu felul meu încăpățînat de a ține seama de un singur lucru într-un moment anume,

m-am declarat împotriva articolului nehotărît.

Și totuși, erorile mele din tinerețe

mi-au anulat orice speranță, căci s-au repetat

ca de obicei.

Dar la tine am simțit ceva dincolo de arhetip –

o adevărată exuberață, o vioiciune și o dragoste pentru pămînt

total străină de natura mea. Spre meritul meu,

mi-am binecuvîntat în tine fericirea,

binecuvîntare absolută, la fel ca-n anii aceia.

Iar tu, în înțelepciunea și cruzimea ta,

m-ai învățat încetul cu încetul că acest termen nu are sens.

Iadul

De ce ai plecat?

Am ieșit vie din foc;

cum e posibil?

Nimic nu s-a pierdut: totul a fost

distrus. Distrugerea

rezultă din acțiune.

A fost un foc adevărat?

Îmi amintesc de această revenire acasă acum douăzeci de ani

pentru a încerca să salvez ceea ce mai putea fi salvat.

Porțelanul și restul. Mirosul de fum

mai ales.

În visul meu construiam un rug funerar.

Pentru mine, înțelegi.

Credeam că am suferit destul.

Credeam că e sfîrșitul corpului meu: focul

părea sfîrșitul corespunzător dorinței;

era același lucru.

Totuși, tu nu erai mort?

Era un vis; mă gândeam să revin acasă.

(traducere de Emil Nicolae)

Schiță de portret

Poeta şi eseista Louise Elisabeth Glück (născută pe 22 aprilie 1943 la New York, într-o familie de evrei ruși și maghiari), a urmat cursurile colegiului „Sarah Lawrence” şi ale Universității „Columbia” din Statele Unite.
Este profesoară de engleză la Universitatea Yale din New Haven (statul Connecticut, SUA).
A debutat în 1968 cu volumul de poezii „Firstborn”.
În Statele Unite ea se bucură de o notorietate incontestabilă, dobîndind pentru opera sa, practic, toate distincțiile de prestigiu, de la „Premiul Cercului Național al Criticilor de Carte” (1985), „Premiul Național de Poezie «Rebekah Johnson Bobbit»” (1992) sau „Premiul Pulitzer” (1993, pentru volumul „The Wild Iris”), pînă la „Premiul Național al Cărții” (2014, pentru cel mai recent volum de poeme, „Faithful and Virtuous Night”) și „Medalia Națională Umanistă” (2015). Sînt 22 de distincții, la care se adaugă titlul de „Poet Laureat al Statelor Unite” (2003–2004), care încununează o operă nu foarte extinsă (14 volume de versuri, dintre care 2 antologii și 2 cărți de eseistică despre poezie), însă cu o scriitură caracterizată printr-o străduință pentru acuratețe, concentrîndu-se, îndeosebi, pe o tematică a copilăriei și a relațiilor de familie, așa cum amintea și președintelui Comitetului de decernare a premiului Nobel, Anders Olsson.
Dintre volumele care s-au bucurat de succes în rîndul publicului și care au primit aprecieri elogioase din partea criticii de poezie au fost: „The Triumph of Achilles” („Triumful lui Ahile”, 1985), „Ararat” (1990), „The Wild Iris” („Irisul sălbatic”, 1992), „Meadowlands” (1997), „Vita Nova” (1999), „Averno” (2006) și „Faithful and Virtuous Night” („Noapte credincioasă și virtuoasă”, 2014).
În anul 2020 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură, motivația juriului fiind „pentru vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală.” 

Haihui printre imagini

Corpul în slujba limbajului...
(o viziune de Pina Bausch)

Discophilia

 

Bibliophilia

 

Clin d'oeil

 

Altițe & bibiluri

Dacă dragostea ți se pare dificilă, dureroasă, complicată, periculoasă, sufocantă, crudă, abandoneaz-o.
Înseamnă că este falsă...

Bibliophilia

 

Raftul cărților

În 1967, la San Francisco, după doar cîteva săptămâni de la „Vara Iubirii”, un tînăr chitarist mexican urcă pe scena sălii „Fillmore Auditorium” și uimește publicul prezent cu o virtuozitate și-un sound nepereche. Doi ani mai tîrziu, după un concert legendar la Woodstock, era cum nu se poate mai clar pentru întreaga lume, că pe bolta înstelată a muzicii rock se ivea un nou astru: Carlos Santana. Unic pentru „tonul” său recognoscibil de la primele acorduri, practicînd o muzică interiorizată, elaborată, însă legată indisolubil, prin mii de fire nevăzute, de sufletul său.
Volumul conține povestea călătoriei sale înlăuntrul fabulosului univers muzical nepereche pe care l-a plăsmuit, dar totodată și despre familie, despre prietenii săi, muzicieni sau nu și, deopotrivă, despre influențele muzicale care i-au jalonat devenirea artistică, de la John Coltrane la Miles Davis, despre neîmpliniri și succese (precum spectaculoasa sa revenire pe scenă, după o nedorită pauză, cu albumul „Supernatural”), despre pendulările sale spirituale și căutările religioase, bref , despre drumul nu întotdeauna ușor al unuia dintre cei mai influenți muzicieni ai muzicii rock dintotdeauna, așa cum îl înțelege și-l parcurge el însuși.

*

„Și legat de ceea ce am învățat: fii un instrument al păcii. Fii un gentleman cu orice preț. Bucură-te, distrează-te. Învață să îți asculți vocea interioară și nu te intoxica cu tine însuți. Păstrează-ți întunericul sub control. Lasă muzica să devină o forță vindecătoare. Fii un muzician adevărat: odată ce ai început să numeri banii înaintea notelor – ești un aspirant cu normă întreagă. Pune chitara jos, ieși afară și soarbe îndelung lumina cu privirea. Du-te să te plimbi în parc, scoate-ți pantofii și șosetele și simte iarba sub tălpi și noroiul între degete.

Du-te să privești un bebeluș zîmbind, du-te să privești un bețivan tîrîndu-se, du-te să privești viața. Simte viața – pe de-a-ntregul, pe cît de mult posibil. Găsește o temă umană, după care scrie un cîntec despre ea. Fă ca totul să devină prin muzica ta.”*

Carlos Santana**

* Fragment din volumul omonim Tonul universal („Nemira”, 2020, 832 p.)

** Carlos Humberto Santana Barragán (n. 20 iulie 1947, Autlán de Navarro, Jalisco, Mexic). Cunoscut îndeobște pe numele său de scenă, Carlos Santana. Conform onomatologiei spaniole, primul nume de familie (sau patern) este Santana, iar al doilea nume de familie (matern) este Barragán. Mai tîrziu, în anii ʼ80, își va mai adăuga și numele sanscrit Devadip (Ochiul lui Dumnezeu), pus de guru-ul indian Sri Chinmoy, al cărui discipol Santana devenise. De altfel, numele său întregit astfel - Devadip Carlos Santana - va apărea pe trei dintre albumele sale solo: Illuminations, Oneness: Silver Dreams – Golden Reality și The Swing of Delight.

Este un muzician (chitarist, compozitor, aranjor și producător) american de origine mexicană, creator al stilului Chicano Rock sau Latino Rock (o fuziune între rock’ n’ roll, blues, afro-cuban și jazz de sorginte latino-americană) și unul dintre precursorii de marcă ai genului World Music. În anul 2003, celebra revistă americană Rolling Stone îl plasa pe a 15-a poziție în topul celor mai buni 100 de chitariști ai tuturor timpurilor. Începe să cînte pe străzile din San Francisco (oraș în care se stabilise împreună cu familia) în 1966, alături de grupul său, Santana Blues Band, însă adevăratul său debut se va petrece trei ani mai tîrziu, pe scena celebrului festival de la Woodstock, unde interpretarea, devenită legendară, a piesei Soul Sacrifice îl va impune definitiv în atenția marelui public și a specialiștilor. Fapt care va asigura și un succes fulminant al primului său album de studio (Santana, 1969), care va conține 9 piese, mai mult de jumătate dintre ele instrumentale, din punct de vedere stilistic, muzica fiind un melanj de salsa și rock.

Cu o carieră muzicală de 55 de ani, acest complex muzician este autorul a peste 30 de albume (de studio sau live) audio/video solo și alături de trupa sa , numeroase compilații și  alte colaborări la producțiile discografice ale unor interpreți și grupuri aparținînd din punct de vedere muzical unor stiluri și genuri diferite, nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare: Bob Dylan, Herbie Hancock, John Lee Hooker, Eric Clapton, John McLaughlin, Weather Report, Stanley Clarke, Steven Tyler (Aerosmith), Michael Jackson. Muzica sa a fost, deasemenea, folosită la numeroase producții cinematografice care s-au bucurat de succes.

Stilul său interpretativ impresionează printr-o tehnică desăvîrșită, acuratețe, acorduri inspirate și ritmuri provenind din muzica tradițională mexicană, din blues, rock ori raggae, cu linii melodice pline de lirism și sensibilitate, cu un sunet dens, rotund și cald, cu numerose inserții de efecte caracteristice chitarei electrice (bend, legato, sustain), dar lesne de recunoscut de orice iubitor de ceea ce, cu un termen generic, numim rock music.

Santana

Put Your Lights On

Soul Sacrifice

Memento

Nicolae Iorga – un nume pentru eternitate

Moto:

Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei decît minţind „pios” în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături.

Răzvan Codrescu

(Cazul Nicolae Iorga după 70 de ani. 

O tragedie perpetuă, 2010)

În clasamentul „celor mai mari ro­mâni”, întocmit pe baza preferințelor telespectatorilor săi, lansat cu ceva ani în urmă de televiziunea naţională, savantul de certă reputație internațională Nicolae Iorga (n. 5 iunie 1871, Botoșani – m. 27 noiembrie 1940, Strejnic, Prahova), a ocupat abia poziţia a 17-a! A fost depăşit, printre alţii, de dictatorul Nicolae Ceaușescu, de fotbalistul Gheorghe Hagi, de ipochimenul Gigi Becali, urmat la „fotografie” de „guru” Gregorian Bivolaru (își mai amintește, astăzi, cineva, de aceast efemerid?) şi de un alt fotbalist, Mirel Rădoi. Un clasament inept, de-o absurditate abnormă (vizavi de care, orice alt comentariu este de prisos), cu siguranţă, dacă e să-l privim exclusiv din punctul de vedere al poziţiei cărturarului de sorginte renascentistă, înțeles ca un reper de prim rang al istoriei culturii universale, în general, și a celei românești, în special.

Profesorul alături de soția sa, Ecaterina, pe veranda casei din Vălenii de Munte

Acest adevărat patriarh al spațiului cultural românesc, nu reprezintă altceva decît întruchiparea vie, într-o viaţă de numai 69 de ani, a unei instituţii de sine stătătoare: fondator de așezăminte culturale, profesor şi reformator al învăţământului românesc, istoric, enciclopedist, autor de poezii, dramaturg, critic și istoric literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, academician (la doar 39 de ani), profesor titular al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (la numai 24).

Savant cu un spirit enciclopedic nepereche, profesorul Nicolae Iorga a desfășurat o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1003 volume, 12.755 articole şi studii, și 4.963 recenzii.

Nicolae Iorga este, indiscutabil, un colos, în accepțiunea cea mai exactă a termenului, dar unul dintre aceia care a oferit românilor o identitate, graţie căreia și astăzi încă se poate afirma că destinul ce ne-a fost hărăzit ca națiune este cum nu se poate mai bine definit.

La doar şase ani citeşte fluent literatura franceză în original (Eu eram cel de șase ani, nu știam să înjur, cetisem pe Champfleury, pe Amédée Pichot, pe Emile Souvestre... ) iar la 13, publică primul său text („Germania lui Bismark” – politică externă), în ziarul unchiului său dinspre mamă, Manole Arghiropol, supranumit Romanu’. La vîrsta de 18 ani, după ce trece cu brio bacalaureatul (în litere și știinţe) la Liceul Naţional din Iași (1888), într-un răstimp de doar 12 luni, absolvă cu calificativul magna cum laudae (după ce luase cu note maxime 11 examene în sesiunea de vară și 16 în sesiunea de toamnă) cursurile Facultăţii de Litere – secţia de istorie și literatură a Universităţii ieșene.

În 1893 îi apare primul volum (la Iași), „Schiţe din literatura românească” (volumul al doilea al lucrării va fi tipărit anul următor).

La 23 de ani este ales membru corespondent al Aca­de­miei Române (1894), apoi este numit titularul catedrei de istorie a Universităţii din Bucureşti iar din 1910 devine aca­demi­cian activ.

Într-un timp relativ scurt primește titlul de doctor honoris causa al unor prestigioase universităţi străine, în acelaşi timp fiind ales membru al unor academii şi instituţii ştiinţifice şi culturale de prim rang de pe cîteva continente.

S-a im­pus, pe de o parte, ca fondator și conducător al unor instituții de învățămînt și cultural-științifice, precum au fost „Universitatea de vară” de la Vă­le­nii de Munte (din 1908), „Şcoa­la Ro­mână din Paris” (1920), „Şcoa­la de Mi­sionare Naţionale şi Mo­ra­le «Regina Maria»” (1922), „Uniunea Așezămintelor «Fundaţia Culturală Nicolae Iorga»”, „Muzeul de artă re­ligioasă” (1923), „Şcoala Română” de la Fontenay-aux-Rosses (Franța) sau „Casa Romena” din Veneţia, iar pe de alta, al unor prestigioase publicații, printre care amintim „Neamul Românesc” (1907), „Să­mă­nă­to­rul” (1901), „Revista is­­torică”, „Revue Historique du Sud-Est Européen” sau „Floarea da­ru­rilor” (1907).

A scris în șapte limbi şi a vorbit în 16 (Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine, nota el în „O viaţă de om, aşa cum a fost”). Biblioteca sa, Biserica celor 80.000 de glasuri – cum îi plăcea s-o numească – număra peste 80.000 de volume. Ea a fost donată Bibliotecii Academiei Ro­mâ­ne încă din timpul vieţii profesorului.

Intensa activitate politică pe care a susținut-o s-a materializat, printre altele, prin înfiinţarea Partidului Naţionalist Democrat şi, ulterior, a Partidului Naţional Român, expresii elocvente ale voinţei lui Iorga, în sensul conservării şi promovării culturii naţionale în structurile politice reprezentative al ţării. Din acestă postură el a îndeplinit mai multe funcţii publice importante dintre care amintim pe aceea de deputat şi preşedinte al primei Adunări a Deputaţilor României Unite (1919), senator, preşedinte al Consiliului de Miniștri (în guvernul rămas în istorie sub numele „Iorga-Argetoianu”, 1931–1932), ministru al instrucţiunii publice.

Pe fondul luptei sale publice împotriva violenţei şi a conservării valorilor tradiţionale româneşti, savantul Nicolae Iorga a avut un sfîrşit tragic, fiind asasinat la 27 noiembrie 1940 de către membri ai mișcării de extremă dreaptă „Garda de Fier” (condusă de Horia Sima), care l-au considerat responsabil pentru asasinarea fostului lider al acesteia, Corneliu Zelea Codreanu (1938), în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea. Moartea tragică a lui Nicolae Iorga întregeşte aura sa de erou-martir al neamului românesc. Exemplu de curaj şi demnitate asumate public, Nicolae Iorga a reuşit un lucru rar printre teoreticieni: unirea crezului ideatic, al profesiei de-o viaţă, cu expresia faptică a practicării acestuia în spaţiul public. La aflarea veştii despre moartea violentă a savantului, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelele în bernă, în semn de pios omagiu şi aleasă recunoștință. Viaţa sa a stat sub tutela geniului iar moartea l-a aşezat printre eroii țării.

C. Z. Codreanu

Cu puțin timp înaintea zguduitoarei sale plecări din lumea creată, savantul avea să scrie un poem („Brad bătrîn”) de-o uluitoare premoniție și să facă celor foarte apropiați o copleșitoare mărturisire: Recunoaşterea posterităţii e un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat!

Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ 

Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?

N.B. Alte amănunte despre viața și activitatea savantului pot fi aflate accesînd link-ul https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/nicolae-iorga2/?fbclid=IwAR2Z2_r-0-qmos7Y0eBE5uSS9NaVGVEZgOfdkpwRdGkJfTZvJOdCxJpKkJ0

Bibliophilia

„...Vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strîmtă s-o umpli cu lumea; fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază, care pătrunde drept înainte, nu ca un balon de la luminație, care se umflă în lături.”

Caragiale

(„Scrisori și acte. Studii și documente”, EPL, București, 1963, p. 83)

Raftul cărților

Moto:

„Cuvîntul e puternic şi inviolabil, pentru că el este cuvîntul lui Dumnezeu. 

Forţa cuvîntului nu stă în el însuşi, ci în puterea divină.”

Gheorghe Crăciun

(„Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa”)

„Simfonia lupului”*

„Cuvintele nu preţuiesc nimic în viaţă şi nici în moarte. Cuvintele nu aparţin nici trecutului, nici prezentului, nici viitorului. Nu sunt nici apă, nici pămînt, nici vînt. Nimic din ce se întîmplă nu are de-a face cu ele.”
***
„Cuvintele nu au frumuseţe. Cuvintele există aşa, ca un soi de cremă de pantofi pentru vedere şi timpane. Cuvintele sunt iluzia vieţii tale de lipitor de afişe, trăieşti cuvintele ca pe un labirint din care numai tu ştii cum se poate ieşi.”
***
„Cuvintele n-au chip, cuvintele n-au trup, cuvintele n-au haine şi nici încălţări.”
***
„Cuvintele n-au culoare.”
***
„Privește oamenii, pipăie, adulmecă mirosurile morţilor și ale celor vii, gustă ţărîna și hrana și plasticul și fierul, ascultă, ascultă pînă cînd vei pricepe că totul e făcut din carne și oase, nepoate. Din carnea și oasele trupului tău. Și atunci o să crești. Du-te la tatăl tău și privește-l, pătrunde-te de el așa cum e acum, ca părinte care pleacă departe, foarte departe de noi. Pătrunde-te de el cum o făceai și cum o faci cu apa din rîul copilăriei tale, pătrunde-te de tatăl tău ca și cum ai vrea să înoţi între viaţă și moarte, pe acest hotar pe care devenim cu toţii călătorii morţii.
Hai, du-te!”

* © 2008, editura „Humanitas”

Culorile Rîndunicii**

„19 motive pentru a rămîne în țară
1. Pentru că țara o poți părăsi oricînd... Nimeni nu te ține cu forța în țară.
2. Pentru că în țară toți sunt gata să împartă cu tine tot ce au: cîntecele idioate pe care le ascultă cu volumul dat la maximum în mașina lor, viroza în mijloacele de transport în comun și femeile lor care stau acasă.
3. Pentru că în țară un marinar a devenit președinte. Imaginează-ți unde poți ajunge dacă ești pompier sau mecanic auto.
4. Pentru că numai în țara noastră există mai multe jeepuri decît milionari și mai mulți milionari decît întreprinderi.
5. Pentru că numai la noi pare firesc să primești fără să oferi nimic în schimb.
6. Pentru că țara noastră e singura în care, dacă nu faci altceva decît să te uiți la cei care muncesc, primești o primă de spectator numită «indemnizație de conducere».
7. Pentru că numai la noi poți profita zilnic de o ospitalitate nelimitată, de exemplu în traficul urban, unde ți-e dat să auzi sute de înjurături.
8. Pentru că suntem singurul popor din lume la care apelativul «hoțule?!» este o formulă de tandrețe.
9. Pentru că numai la noi îi poți vorbi de rău pe unguri, pe bulgari, pe evrei și pe locuitorii din fiecare regiune a țării, și asta să fie considerat amuzant.
10. Pentru că ne lăudăm cu cea mai buna șaorma, deși la noi nu există decît o foarte mică minoritate de cetățeni de origine arabă.
11. Pentru că doar la noi o femeie poate fi poreclită Miss Sensual fără a fi neaparat o actriță de filme porno.
12. Pentru că avem mult mai multe Silicon Valley decît americanii; dar ale noastre nu se află între dealuri înalte ca în California, ci în sînii unei singure femei din guvern.
13. Pentru că la noi poți obține carnetul de conducere fară să dai nici un examen.
14. Pentru că numai în țara noastră se poate organiza Campionatul Mondial de 3000 km slalom cu obstacole: căruțe, gropi, cîini vagabonzi înfometați, bețivi.
15. Pentru că la noi zăpada este considerată sfîntă doar fiindcă vine din cer; odată ce a căzut pe drumuri, nimeni nu mai îndrăznește să se atingă de ea.
16. Pentru că la noi ziua de lucru începe cu o pauză.
17. Pentru că sîntem atît de legați de noțiunea de politețe, încît ne e greu să ne dăm și un simplu «bună ziua!».
18. Pentru că numai la noi se cumpară parfumuri după nume și nu după miros.
19. Pentru că atunci cînd toate locurile din Infern vor fi ocupate, țara noastră va deveni o destinație de substituție pentru acesta; cei care vor rămîne în țara noastră vor fi scutiți de cheltuielile de transport în Infern“.
Marius Daniel Popescu

** © 2014, editura „Polirom”

Marius Daniel Popescu s-a născut la Craiova, în 1963. Este absolvent al facultății de silvicultură din Brașov, perioadă în care scrie versuri și frecventează cenaclurile literare din oraș. Alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu şi Simona Popescu, face parte din „Grupul de la Braşov”. Între 1992 şi 1997, în România i-au apărut volumele: „Jucării de lemn” (Brașov, editura „Unicorn 91”), „Fotograful de muște” (editura „Vlasie”), „Etajul 5, la vară” (editura „Arhipelag”), „Groapa de nisip și leagăne” (editura „Magister”).
În 1990 emigrează în Elveţia unde se și stabileşte. În 1995 aici îi apare volumul de versuri „4x4 poèmes tout-terrains” iar în 2004, „Arrêts déplacés” (ambele la editura elvețiană „Antipodes”). Pentru ultimul volum primeşte în 2006, „Prix Rilke”. 2007 este anul debutului său în proză cu romanul „La Symphonie du loup” (Paris, Éditions „José Corti”), scris direct în franceză, pentru care primește „Prix Robert Walser” și „Prix culturel vaudois de littérature” (ambele în 2008). Romanul este tradus în limba română („Simfonia lupului”) la editura „Humanitas” (2008) iar în anul 2013 apar versiunile în limba germană („Die Wolfssymphonie”, Engeler Verlag) și spaniolă („La sinfonia del lobo”, Nocturna Ediciones). „Odată cu apariţia „Simfoniei lupului” la Editura Humanitas, Marius Daniel Popescu se întoarce acasă. «Da, revin acasă, şi mi-e drag şi sunt mîndru şi cred că ştiţi foarte bine ce înseamnă să trăieşti în două limbi, în două vieţi!», mărturiseşte autorul într-o scrisoare care însoţeşte bunul de tipar dat traducerii romanului său.” (prezentare Humanitas).
Începând cu anul 2004, este directorul ziarului „Le persil” („Pătrunjelul”) şi ţine cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.
În 2012 îi apare romanul „Les Couleurs de l’hirondelle” (Paris, Éditions „José Corti”), apărut în traducere românească în 2014 („Culorile rîndunicii”, ed. „Polirom”, colecția „Biblioteca Polirom. Actual”, traducere de Simona Modreanu), triplu laureat în acelaşi an cu „Grand Prix Littéraire du Web” („Prix spécial du jury”), „Prix de l’Inaperçu” şi „ Prix fédéral de littérature”.

„Après «La Symphonie du Loup», Marius Daniel Popescu nous donne une cantate; après un grand roman de formation, une déformation limpide du roman en autobiographie indirecte. Ici encore, une voix nue, elle aussi, affronte, dispute, bouscule et renverse l’Histoire.” („După «Simfonia lupului», Marius Daniel Popescu ne oferă o cantată; după un mare roman de formare, o limpidă deformare a romanului într-o autobiografie indirectă. Cu aceeași voce nudă, el confruntă, argumentează, împinge și întoarce Istoria.”) Yves Laplace
****
Totul e „made in România” în volumul lui Marius Daniel Popescu („La symphonie du loup”, José Corti, 2007) de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiat în franceză. Însă franceza folosită de Marius Daniel Popescu e un fel de franco-română de „tranziţie”, dacă o putem numi astfel... O simţire-trăire profund românească exprimată în limba franceză. Cam cum se scria în româneşte (cu caractere chirilice), în perioada alfabetului de tranziţie de la noi, de pînă la 1862. E un truc al lui, de care nu-şi poate da seama decît un cititor român foarte bun cunoscător de franceză (şi nu invers). Însă varianta în limba română e infinit mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonuri, alte adîncimi. Lucruri pe care el a reuşit să le imprime într-o oarecare măsură şi francezei pe care o foloseşte, fapt care nu avea cum să nu placă și acelora care i-au premiat cartea. Şi nu numai lor. Franceza contemporană e pe cale de a se sufoca de prea multe experimente lingvistice iar Marius Daniel Popescu i-a dat o gură de oxigen sine qua non în cartea sa. (B.-L.S.)

N.B. În data de 22 noiembrie 2013 (O, tempora!), în sala de lectură „Nichita Stănescu” a bibliotecii „Nicolae Iorga”, Marius Daniel Popescu a fost oaspetele nostru, prilej cu care scriitorul a vorbit despre viața și activitatea sa literară, în finalul întîlnirii el răspunzînd întrebărilor venite din partea publicului prezent.

Bibliophilia

Puterea cărții. 

O extrem de sugestivă creație a artistului mexican Jorge Méndez Blake, 

vizavi de unul dintre posibilele efecte ale culturii...

(sursa: «Creapills»)

Gînd în fuior

„Fericirea e suma nenorocirilor de care nu am avut parte.” 

Montaigne

Haihui printre imagini

Frans Hals
(1582, Antwerpen - 1666, Haarlem)

Doi băieți cîntînd (c. 1625)

(ulei pe canavas, 76 x 52 cm, Staatliche Museen, Kassel)

Memento: Laurel & Hardy

Mare bucurie am trăit în urmă cu ceva timp, cînd am reuşit să-mi cumpăr o colecţie de şapte dvd-uri cu unele dintre cele mai tari filmuleţe ale celor doi geniali maeștri ai gag-ului, Stan și Bran, completată, după aceea, cu încă vreo opt dvd-uri. În copilărie, după desenele animate (îndeosebi cele ale lui Walt Disney), preferaţii mei erau Stan şi Bran (de Charlie Chaplin m-am îndrăgostit ceva mai tîrziu). Drept pentru care, nu scăpam nici un episod al emisiunii „Comici vestiţi ai ecranului”, în care apăreau (și) cei doi și pe care le urmăream cu sufletul la gură, în alb/negru, pe ecranul televizorului rusesc cumpărat de ai mei, celebrul „Rubin 102”, tavălindu-mă pe jos de rîs... Abia după ce am învăţat să citesc mai bine, m-am dumirit io că prenumele celor doi sînt, de fapt, Stanley şi Oliver. Atunci de unde şi de ce Bran? Mister pînă in ziua de azi. Deși între timp am primit unele explicații vizavi de asta, ele încă nu m-au convins. Peste ani, cercetînd cum stau lucrurile și pe alte meleaguri, aveam să constat că fenomenul rebotezării celor doi e prezent şi în Italia (Stallio et Ollio) dar şi în Germania (Dick & Duff). Am întrebat care-i şpilul însă n-am reușit să descifrez taina. Toți aceia pe care i-am chestionat, aşa-i pomeniseră şi ei: din copilărie. Atunci, să-i lăsăm aşa, pentru că misterele copilăriei noastre – mi-a spus asta demult, însuși Moş Crăciun – trebuie să rămînă așa, nedezvăluite... Că tocmai d-aia sînt mistere, nu?