Haihui printre cuvinte

The End/ Sfîrșitul/ La fin

Poate că mi-a venit din pricina faptului că am ascultat cîntecul lui Jim 

(Morrison, liderul trupei The Doors, poet și muzician – n.m. B.-L.S.), 

ba chiar în cam toate versiunile pînă la urmă! Cine poate să știe…

Îmi plac toate versiunile la piesa asta 

(The End, a grupului The Doors, pe versurile lui Jim Morrison – n.m. B.-L.S.), 

de la cea originală pînă la cea mai lungă, de peste 17 minute, de la Insula Wight. 

Acum însă mi-a venit pofta s-o reascult pe cea din concertul de la Hollywood Bowl din 1968. 

Nu știu de ce, dar un fel de senzație a sfîrșitului, nici măcar nu știu de ce fel!, se pare că am…

Liviu Antonesei

 Cînd nu mă pot opri să ascult The End de nu știu

și nimeni nu știe de cîte ori, în buclă, de la început la sfîrșit

și iarăși, precum molelcule în mișcarea eternă, apatică

că doar este sfîrșitul, ceva nu este în regulă, ceva nu merge

ca un cîntar perfect al proporțiilor, aproape farmaceutic – ceva

nu, nu e în regulă cu mine, cu lumea, lumea mea restrînsă

sau lumea largă, poate cu relațiile complicate dintre mine

și puhoiul acesta de lumi care dau năvală precum tătarii

pe caii lor iuți și neobosiți de stepă, de pustiu galben uscat.

Oricum, vocea aceea mă învăluie, intrumentele mă pătrund

și mă sfîșie în jerbe multicolore ale ființei și simt sfîrșitul

oricît de departe ar fi acesta, de orice fel ar fi el să fie –

coboară ca un nor cenușiu, vînăt-cenușiu, cuprins de alți

nori la fel de vineți și cenușii și mă cuprinde o stranie

senzație de liniște și de sufocare, așezată cumva la limită,

la frontierele mele, în intermundii imprecise, și știu, da, știu

că liniște nu va fi și sufocarea se va sufoca în faldurile sale.

Și după toate aceste sfîrșituri presimțite de-o viață,

voi pluti inert pe apa fluviului subpămîntean

și nu voi avea nici măcar moneda pe care s-o așez

ca fiecare trecător sumbrului paznic în palma deschisă –

fără nimic vii aici, fără nimic este decent să pleci…

Și nimeni nu va cînta, nici măcar în falset, aleluia!

Nu, nimic nu este aici real în afara stării de grație

a oricărei ființe complete în ruperea sa, autismul…

Și restul e ceață deasă, fum negru urcînd în înalt –

numai un aisberg în albe veștminte trece prin cadru!