Memento

Sorin Stoica
S-a născut în în localitatea Bănești (județul Prahova), la 27 iulie 1978 .
Absolvent al Facultății de Jurnalism și știintele Comunicării a Universității din București (2000) * Master în Comunicare și masterand în Antropologie (SNSPA), anul II * Preparator asociat la catedra de Antropologie Culturala (FJSC - Facultatea de Jurnalism și științele Comunicării) și cercetător la Muzeul țăranului Român *

A colaborat la Vatra, Dilema Veche, Deci, Formula As, Ultimul Atu, Cultura.

Semnatarul rubricii „Liberul arbitru“ din Suplimentul de Cultură. 

A murit pe 6 ianuarie 2006, în urma unei boli cronice.

Volume publicate antum

Povestiri cu înjurături (Paralela 45, 2000)

Dincolo de frontiere (Paralela 45, 2002)

O limbă comună (Polirom, 2005)

Două volume de proză împreună Călin Torsan, Ciprian Voicila, Cosmin Manolache: Povestiri mici si mijlocii (Curtea Veche, 2004) și Cartea cu euri (Curtea Veche, 2005).

A coordonat, împreună cu Zóltan Rostás, două culegeri de texte de istorie orală ale studenților de la FJSC: Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (Tritonic, 2003) și Televizorul în „micul infern“ (Tritonic, 2005).

Volume postume

Jurnal (Polirom, 2006)

Tur-retur (vol. I) Convorbiri despre munca în străinătate

Tur-retur (vol. II) Alte convorbiri despre munca în străinătate (Curtea Veche, 2006)

între patrii (Polirom, 2006).
În seria „Opere” (editura „Casa de Pariuri Literare) i-a apărut, în anul 2015, volumul   „Dincolo de frontiere” (cu tabel cronologic de Cosmin Manolache, un studiu introductiv de Cosmin Ciotloș, o postfață de Marius Chivu și cu mai multe ilustrații de Laurențiu Midvichi)

„A murit la 27 de ani – o cifră în colţuri, aiurea şi total asimetrică, aşa cum i-au fost cărţile şi viaţa. A murit în felul său, uşor uimit şi fără mari regrete. Rebel, tăcut, închis în sine, Sorin Stoica a scris până în ultima clipă, luând peste picior, cu blândeţe şi autoironie, chiar viaţa lui de bolnav incurabil: suferinţa şi spitalul, îngrijorarea şi prosteala neputincioasă a celor din jur. În ultimele ore de viaţă, presimtindu-şi sfârşitul, i-a dictat mamei sale, cu o voce abia şoptită, ultimul text şi ultimele dispoziţii testamentare. La 27 de ani, lasa prietenilor şi posterităţii toată averea lui: un sac de manuscrise, un proiectat volum de proze scurte şi sumedenie de articole răzleţite în presa vremii. Apoi, a chemat preotul şi, muncit de o adâncă nelinişte, i-a pus o întrebare năucitoare: dacă singurătatea este un păcat. S-a despărţit de această lume întrebându-se. Grea întrebare.”

Sorin Preda („ Sorin Stoica la capăt de drum”)

„Pentru Sorin Stoica, experiența, existența, ficțiunea și realitatea se conditionează reciproc, iar cuvintele, limbajul, nu sînt făcute să exprime adevăruri, ci să recunoască limitele cunoașterii, misterul profund al lumii și al propriei ființe, inconsistența identității personale aflate, ca și cuvintele, într-o permanentă metamorfoză.” 

Paul Cernat

„Apariție stranie ori măcar una care nu te lăsa să o uiți prea curând, prietenul ăsta al meu, cel din care am citat mai sus, unul corpolent și parcă mereu pus pe harță, încrucișând săbii în privirile mai totdeauna încruntate, avea înșurubat pe creștetul capului, vară, iarnă, un fes negru. Sigur, văzându-l de atâtea ori cum nădușea sub cușmă, în timpul primăverilor sau al zilelor toride din iunie, iulie și august, te puteai întreba de ce dracului nu dă odată cu căciula aia de pământ, să mai lase să-i respire scăfârlia. De dat, dădea el, dar în câini, atunci când se-apuca să-ți înșire, ochi în ochi, defectele cu care te împovăraseși în viață sau de-a lungul orelor în care așternea litere colțuroase despre prostia oamenilor, mirându-se după aceea, semn al candorii, de ce este atât de singur. Ba, chiar ajunsese să își pună întrebarea dacă nu cumva singurătatea este un păcat.”

Călin Torsan

(„Sorin Stoica. Om dintr-o bucată, scriitor într-o ureche”)

Maneaua. Abordare cu nervii în pioneze

Voi, fericiţilor, n-aţi auzit de Puiu Codreanu. Dar din cauza nărodului ăstuia mă aflam io, a­desea, cu nervii-n batistă. Fără să vreau i-am me­morat trogloditului toate melodiile pe care ce­tă­ţenii din blocul meu i le ascultă la maxim, la nunţi sau paranghelii. Chiar şi atunci cînd tanti aia grasă, din blocul de vizavi, gătea o mîncărică, o ciorbiţă ceva, graţie unei mode ciudate, pe fe­reastra ei tot Puiu Codreanu răzbătea în toată curtea interioară. Fiinţele astea de bucătărie nu fac mîncare. Doar mîncărică. Să se ştie.           

Să ne uităm pe copertă să vedem cum arată ma­miferul care mă terorizează. Are o privire scru­­tătoare care te lasă să ghiceşti că talentul îl stîn­jeneşte, privire de om care a înţeles care-i şme­­nul. Cu ce se mănîncă a înţeles. Tînăr şi făl­cos. Pro­babil, proaspăt absolvent de liceu in­dustrial. Sau de şcoală ajutătoare. Caseta e im­pri­mată la „Studio Codruţ“. Totul se leagă. Mai întîi mîncărică, iar acum Codruţ. Tipul acesta u­man, căruia îi aparţine Puiu, nu suportă decît o identitate infantilizantă.

Pe coperta interioară, dintr-o fotografie, zîm­besc fasolea Mariana şi Vasile Buboi. Spon­sorii, dacă nu-i cunoaşteţi. Aşa îi cheamă. Sau Ma­reana, pentru intimi. Buboi le zice, şi nu se de­z­ic de nume. Probabil fac parte din high-life-ul satului dîmboviţean care l-a oferit artelor pe Pu­iu. Domnul Buboi are cămaşă albă descheiată la doi nasturi cît să se vadă mărarul viril de pe piept şi lănţişorul (alt diminutiv) care e, în rea­litate, gros cît lanţul de la fîntînă.

Mai jos pozele membrilor formaţiei care îl a­com­paniază pe Puiu. Marinică, Dănuţ şi Adiţă. Plus încă unul cu privire oablă – Otto. Cos­mo­po­litul grupului. Care probabil „a făcut“ Germania. Du­pă cum se vede, diminutive cu ghiotura.

Numele pieselor sună fioros de interesant. Epo­peea lui Puiu. Suflet chinuit, neînţeles, care ac­um s-a decis să-şi povestească viaţa.

A 1. „Seara asta beau“. Ce să-i faci? Puiu are o certitudine de nezdruncinat. Cît timp nu se ia de oameni pe stradă, totul e în regulă.

2. „Bărbatul fără drăguţă are mintea cam slă­buţă“. Ştie Puiu ce ştie. Nu-l putem contrazice. Ton justificativ. Sau profetic. Puiu răspîndeşte lu­mină. Înţelepciune.

3. „Lenuţă, dragă, Lenuţă“. Epopeea lui Puiu con­tinuă. I-a venit mintea la cap. A apărut mîn­dra. Tot diminutivată, mititica.

4. „Tu eşti jumătatea mea“. Uite că s-a şi în­su­rat. Din păcate mintea tot slăbuţă i-a rămas.

5. „Am un băieţel frumos“. Bravo, Puiule! Alt­ceva nu pot spune. Omul se descurcă. Se pare că viaţa lui va avea un curs senin, dar, dezastru, faţa B a albumului ne anunţă cavernos:

B 1. „Unde se duc banii mei? / Pe muzică şi fe­mei“. Deducem că Puiu s-a convins cum e cu în­su­rătoarea. Ce i-o fi trebuit şi lui, om serios?

2. „Vreau să mor, vreau să mor / În braţe la ti­ne“. Suferă Puiu de nu se mai opreşte. Doar su­fe­rinţa e compatibilă cu un suflet de artist. Su­flet de turturel vulnerabil. Totuşi, sfîrşitul tragic pre­figurat se contramandează, pentru că ur­mă­toa­rea piesă se cheamă pur şi simplu:

3. „Pe mine şi pe Mărie / Nu e om să nu ne ştie“. Nu putem să nu-l felicităm pe Puiu că, în sfîr­şit, s-a rostuit. E om la casa lui. Fericire dez­lăn­ţuită. Fericire pîn’ la nesimţire. Fericit fleaşcă e Puiu, pentru că adaugă:

4. „Vreau să ştie tot românul / Că eu sunt nu­mărul unu“. Happy-end, aşadar. Nasuri smior­căite. Batiste fluturate. Final de album. Cu strîn­gere de inimă însă, trebuie să admitem că crea­ţia are mici imperfecţiuni. Scăpări. Nu aflăm ni­mic despre soarta Lenuţei şi nici ce-a mai făcut pu­radelul ăla frumos. Dacă are parte au ba de pen­sie alimentară… (Sorin Stoica)