„Există, în sfîrșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanța multor insomnii dostoievskiene. «Ce este fericirea?», «Există viață după moarte?», «De ce există răul?», «Ce e iubirea?», «Care e sensul vieții? », «În ce constă înțelepciunea?» ș.a.m.d. Problema e că tocmai acestor întrebări – esențiale pentru o mai bună înțelegere a destinului individual, a dramei umane, a rosturilor universale – nu li se poate da nici un răspuns. Sunt întrebări definitive, inevitabile și mute. În cazul acesta – spun unii filozofi și logicieni – întrebările de acest tip nu trebuie puse: sunt un mic delir de limbaj, fără soluție consistentă. Alții cred că ele sunt totuși legitime: – dacă nu chiar imperative –, dar că nu li se poate răspunde riguros, liniar, argumentativ. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăși substanța lor interogativă. E bine să fie puse și e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacție cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozității întrebătoare, ci și ca suspendare a întrebării.”
Andrei Pleșu
(„Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu