Sorin STOICA*
(27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006)
Celule
nediferențiate
Am 25 de ani. Revoluția s-a întîmplat
undeva la jumătatea vîrstei mele de acum. E vorba de jumătatea vîrstei
psihologice. Revoluția m-a rupt în două. M-a lăsat cu ochii în soare. O
generație întreagă, de fapt, a pățit la fel. Aveam aproape 12 ani. Organismul
era într-o fază revoluționară și el. De prefaceri, de împliniri mărețe. Simona
Sora, care mi-a spus să scriu în numărul de față, spunea despre mine că aș fi
un soi de ființă cu o alcătuire bizară. Nici/nici. Între și între. Și/și. O
ființă contradictorie. Un caz. De aici vin și belelele profesionale. Necazurile
pe care le am cu antropologii, sociologii care mă acuză că literaturizez,
polemicile cu prozatorii care, dimpotrivă, consideră că teoretizez excesiv, că
mă dau științific, iar ceea ce fac eu aduce a muncă de saltimbanc cultural. Că
antropologia nu se topește deloc în textul literar, iar reciproca scîrțîie și
ea. Unii antropologi mă consideră poet, mucles, bă, poete! Prozatorii –
infestat de teorie. Oricum, am un stil hibrid cu aparențe parodice de text
bășcălios. Textele mele nu sînt însă decît asumate, sincere. De fapt, scriu așa
pentru că n-am încotro. Nu se poate altminteri. Ar trebui să vă povestesc pe
scurt viața mea pentru a înțelege. În liceu am fost un rocker de țară, un țăran
hard & heavy, cum zicea Paul Cernat. Unul care făcea naveta între un sat de
orășeni pîrîți și un oraș cu destui indivizi urbanizați de mîntuială. Toate
astea sînt, cum ziceam, între și între. Și rockeria și locuirea. Nici acum nu
am un domiciliu stabil, nici o profesie clară. O nefixare identitară care nu-mi
dă pace. Naveta a continuat și în timpul facultății. De data asta, la sfîrșit
de săptămînă. Și după terminarea ei, cînd am lucrat la un ziar din provincie,
unde făceam naveta din București. Sau din provincie migram în București. Nu se
poate ști care era casa mea. Azi, pentru mine, aproape oricine altcineva devine
„Celălalt“. Ce spun e desigur o expresie a orgoliului de a fi diferit, dar și a
singurătății pe care uneori trebuie s-o resimt. Dar, din toate astea pot trage
și un ce profit. Pentru mine, orice experiență socială e inedită. Orice ieșire
în oraș devine un teren antropologic. Tehnicile de de-familiarizare ale
antropologului care încearcă să observe exoticul vieții cotidiene îmi sînt mai
la îndemînă. Mă pot detașa, mă pot mira cu mai mare ușurință. Și asta, pentru
că v-am spus, n-am încotro. Nu încerc să-mi descopăr cine știe ce merit. Chiar
mă preocupă starea mea de indeterminare. Și mă obsedează întrebarea bunică-mi,
bine, bine, scrii tu cărți, predai la facultatea aia, publici pe la ziare, dar
ce se cheamă c-ai fi tu? N-ai un nume, nu exiști. Ea nu știe de unde să mă ia,
cum să-mi spună. N-am un nume, dar mă simt foarte bine așa. Condiția asta de
rătăcit e pe undeva mai interesantă. Chiar fraza mea e o corcitură
neologistico-golănească. Am plete, un alt amestec, considerat în multe culturi
drept impur. Sînt bezmetic, buimac, stări liminale, iar buimăceala,
indeterminarea mea ia chiar o expresie gastronomică, pentru că io nu mănînc
așa, pur și simplu, ci combin ceea ce găsesc pe masă total imprevizibil.
Cozonac cu mămăligă, supă cu salată de varză. Și nu mai continuu pentru a nu vă
da ocazia să vă formați o părere greșită despre mine. Și, pentru că aici voiam
să ajung, de curînd medicii mi-au spus ceva fascinant legat de o tumoare pe
care mi-au extirpat-o. Cică în ea ar fi găsit niște „celule nediferențiate“.
Între și între. Nici măcar celulele corpului meu nu aveau o fixare, o structură
clară. Celule nehotărîte, schimbătoare. Și diagnosticul ăsta mi-a confirmat
ipotezele. Problema e dacă temperamentul meu instabil a dictat corpului, iar
celulele au preluat și s-au supus, sau chiar corpul a determinat identitatea
mea precară. Celulele au decis. Ceea ce rămîne e că lipsa mea de statut a
căpătat, cu acest diagnostic extrem de interesant, legitimitate. Așa că, ce
aveți cu mine, mă? Dacă așa sînt eu construit, din celule care nici ele nu pot
fi numite? Ăsta mi-e corpul și cei care spun că scriem cu el nu se înșală deloc.
(text apărut în Dilema, nr. 541, 15-21 august 2003, tema „În mijlocul
vieții”)
*„A
murit la 27 de ani – o cifră în colţuri, aiurea şi total asimetrică, aşa cum
i-au fost cărţile şi viaţa. A murit în felul sau, uşor uimit şi fără mari
regrete. Rebel, tăcut, închis în sine, Sorin Stoica a scris până în ultima
clipă, luînd peste picior, cu blîndeţe şi autoironie, chiar viaţa lui de bolnav
incurabil: suferinţa şi spitalul, îngrijorarea şi prosteala neputincioasă a
celor din jur. În ultimele ore de viaţă, presimtindu-şi sfîrşitul, i-a dictat
mamei sale, cu o voce abia şoptită, ultimul text şi ultimele dispoziţii testamentare.
La 27 de ani, lasă prietenilor şi posterităţii toată averea lui: un sac de
manuscrise, un proiectat volum de proze scurte şi sumedenie de articole
răzleţite în presa vremii. Apoi, a chemat preotul şi, muncit de o adîncă
nelinişte, i-a pus o întrebare năucitoare: dacă singurătatea este un păcat.
S-a
despărţit de această lume, întrebîndu-se. Grea întrebare.”
Sorin Preda
(„Sorin
Stoica la capăt de drum”)