Memento

Dan Iordăchescu 

(2 iunie 1930 - 30 august 2015)

Cuvîntul de azi

NĂSĂRÎMBĂ, năsărîmbe, s. f. (regional) Greșeală făcută fără intenție; boroboață, prostie, neghiobie, farsă, festă, ghidușie, glumă, ispravă, năzbîtie, năzdrăvănie, păcăleală, păcălitură, pocinog, poznă, șotie, ștrengărie, trăsnaie, comedie; nerozie, stupiditate, prostie. Variantă: năstărîmbă.

Scrisul

J.L.Borges
(Fotografie de © Sara Facio)

Scrisul. Îmi place să scriu cu tot felul de obiecte desuete ori pe cale de dispariție (de la cărbuni de desen, creioane, pensule, tocuri cu peniţă, pene, pînă la bătrîna mea maşină de scris), pe care le iubesc necondiţionat, dacă pot spune aşa... Scrisul cu astfel de obiecte e liniștitor... Mă (re)aduce la mine însumi... Foşnetul peniţei stiloului pe hîrtia curată înseamnă, mai presus de orice, tihnă... Reculegere… Ești singur în faţa colii albe ca o oglindă. Eşti doar tu cu tine, te simți bine, deşi asta nu e deloc foarte simplu… Apoi mai sînt parfumurile cernelurilor, colilor de scris, creioanelor, gumelor de şters... O metafizică inefabilă, mai greu de înțeles, mai greu de pătruns...

(din Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, aflat în pregătire)

Gîndul zilei

„Statul român nu este în disoluție, este doar un stat dezordonat.”

H. R. Patapievici

Haihui printre sunete

Chesney Henry „Chet” Baker Jr. 

(1929 - 1988)

Haihui printre cuvinte

„Capacitatea de a-l pricepe pe Caragiale dă măsura puterii de înțelegere a intelectualului român.” 

Camil Petrescu 

(1927)

Haihui printre imagini

Bob Dylan la mormîntul lui Jack Kerouac

Kerouac, fotografiat de Alan Ginsberg, în 1953

Și, în sfîrșit, Dylan cu Ginsberg,
 la mormîntul aceluiași Kerouac, un zeu al lor...
Și, tre' să recunosc, și unul dintre ai mei...

Clin d’oeil

Doi cerşetori stăteau în faţa unei biserici ortodoxe. Unul se văicărea: „Miluiți un biet creştin sărac!” Și lumea îi dădea bani. Celălalt, oțărît, zicea mai șoptit: „Ajutaţi și un biet evreu nevoiaș!” Oamenii treceau indiferenți pe lîngă el, fără măcar să-i arunce o privire. Ba, unii, îi ofereau și mai mulţi bani creştinului. După cîteva săptămîni, o femeie miloasă, care tocmai ieşea de la slujba din biserică, se îndreptă spre evreu şi-i spuse cu blîndețe: „Măi, omule, tu nu vezi că stai degeaba aici, unde nu-ţi dă nimeni nimic? De ce nu te duci tu, la tine, la Sinagogă, poate te miluieşte cineva acolo?!?”
După care femeia a plecat. Evreul s-a uitat lung și cu scîrbă după ea, apoi s-a întors spre creştin şi i-a zis revoltat: „Io-te, bă, Ștrul, s-a găsit taman tuta asta, să ne înveţe pe noi cum se fac afacerile!!!”

Haihui printre cuvinte (și sunete)

„O ce lent mouvement des jours et

des nuits

Tes yeux

Un court instant

Tes lèvres

Et le courent m’importe

À la mer

Au delà de toute espérance.”

Roland Ménard

Gîndul zilei

„Statul român nu este în disoluție, este doar un stat dezordonat.”

H. R. Patapievici

Haihui printre imagini

„(...) o femeie privită exclusiv din unghiul frumuseții pure, nu este femeia cea mai aptă să trezească magnetismul sexual și dorința; ea este asemenea unui nud de marmură, cu forme perfecte, statuie care, contemplată, poate trezi, desigur, o emoție estetică, fără a spune însă nimic în termenii erosului. Îi lipsește calitatea de «yin», demonicul, abisalul, fascinația. Deseori, femeile care au cel mai mare succes nu pot fi definite ca într-adevăr frumoase.”

Julius Evola 

(„Metafizica sexului”)

Ratto di Proserpina
 (1621-22)
Gian Lorenzo Bernini

Lumea în care (tocmai) trăim (38)

Fur, deci exist!

Recent, un colectiv pluridisciplinar de cercetători a reuşit să descifreze o seamă de inscripţii în paleodacă (se pare că cea mai veche scriere din lume!). Textele erau scrijelite cu un os de somon fumé pe plăcuţe de balegă aurită, despre care oamenii de ştiinţă afirmă că ar fi proto-matriţele actualelor bancnote de 500 de euro.

Descifrarea misterioasei scrieri aruncă o nouă lumină asupra unor însemnate prevederi din Codul Penal, aşa cum îl cunoştem noi astăzi, şi demonstrează fără putinţă de tăgadă că ne găsim a fi victimele unor mistificări şi nedreptăţi istorice. Iată doar câteva dintre textele sacre care au fost recent descifrate şi care vor schimba din temelii falsele principii ale Justiţiei contemporane:

Nu fura de unul singur. Împărtăşeşte această bucurie cu alţi semeni ai tăi şi vei fi răsplătit.

Nu păstra ce-ai furat doar pentru tine – împarte şi altora din prea-plinul rodului furăciunilor tale şi vei la fel de fericit ca atunci când furai.

Nu fura totul deodată. Fă-o încet, pas cu pas, cu smerenie şi cu sfială.

Bucură-te de oricare furăciune a ta, fie ea mai mică sau mai mare.

Chiar atunci când nu furi, bucură-te şi mulţumeşte pentru harul furăciunii ce ţi-a fost dat.

Bucură-te de furăciunile altora ca şi cum ar fi ale tale.

Nu pregeta şi nu te opri pe calea furăciunii! Fură tot şi până la capăt!

Când furi, să nu te aştepţi la recunoştinţa ingraţilor. Răsplata ta va veni din altă parte.

Destăinuie şi altora din tainele furăciunii. Cei cu adevărat aleşi te vor urma.

De vei fi prins la furat, nu te dezice şi nu renunţa la credinţa ta. Justiţia oamenilor este trecătoare.

De vei fi întemniţat pentru harul tău, nu vărsa lacrimi şi nu-ţi pierde credinţa. Mai bine scrie o carte şi vei fi slobozit înainte de soroc.

Cu niciun chip şi niciodată să nu ierţi celor care te-au asuprit şi întemniţat pentru furăciunile tale.

Nu renunţa la furat nici atunci când nu mai e nimic de furat. Fură de la tine însuţi ca şi cum ai fura de la alţii!

Furăciunea e măsura tuturor lucrurilor!

Furăciune – ce mândru sună acest cuvânt!

Fură şi nu cerceta!

Lucian Vasilescu

(2014)

N.B. Am recitit acest text pe care l-am și postat la vremea la care a fost scris. Îl repostez pentru că, iată, deși au trecut trei ani de cînd a fost scris, el a trecut cu brio proba timpului, dovedindu-și perfecta și definitiva sa valabilitate.

Gîndul zilei

„Cînd ai ajuns la capătul aceea ce ar trebui să știi, ești la începutul a ceea ce ar trebui să simți.”

Kahlil Gibran

Memento

Cătălinei și lui Constantin, în aceste zile de grea cumpănă pe care le traversează...

„Cineva iese, prin moarte, din viața noastră. Dar dacă o face nu este pentru a intra altfel, și mai bine, în noi? Fiecare om înseamnă în viața noastră exact cît păstrăm din el după moartea lui. În fapt, sîntem locuiți de cei dispăruți și dacă ființa noastră se întîmplă să aibă temelie, amplitudine și forță este pentru că din adîncul ei are cine să urce periodic spre noi din  trecut. A aveatrecut, înseamnă: a face ca lentei goliri a noastre de prezența și prezentul celor dispăruți să îi răspundă, în altă regiune a ființei, o depunere la fel de lentă a ceea ce aparent a ieșit și s-a șters din noi. Noi sîntem cu adevărat din clipa în care putem face recurs la un trecut, adică din clipa în care începem să fim prin raport cu ceea ce am fost.”

Gabriel Liiceanu

Haihui printre sunete

Descoperiri de ultimă oră (II)

Pentru că ieri am pomenit și despre muzica din „Twin Peaks” (cel difuzat și la noi în anii '90), nu pot să nu mă refer și la muzica noii serii (2017) a serialului regizat de David Lynch, difuzat în România de canalul HBO.  

Ei bine, aproape în fiecare episod apar muzicieni aleși special de David Lynch. Nume, unele, foarte cunoscute, altele, aparținînd unora aflați la început de carieră. Astfel, în ultimul episod al noii serii (15) au evoluat cei de la The Veils. 

Mai apar în producţia difuzată de HBO:  

Chromatics 

(ep.2 & 12) 

The Cactus Blossoms 

(ep. 3) 

Au Revoir Simone 

(ep. 4 & 9)

Trouble 

(ep. 5)

Sharon Van Etten 

Carolyn Pennypacker Riggs, John Phillip Irons III & Zeke Hutchins 

(ep. 6)

Nine Inch Nails 

&

Mariqueen Maandig Reznor 

& Joey Castillo 

(ep. 8)

Ross Matthew Birchard 

a.k.a 

Hudson Mohawke 

(ep. 9) 

Rebekah Del Rio 

(ep. 10)

Elisabeth Corrin Maurus 

a.k.a. Lissie 

& 

Eric Sullivan, Lewis Keller & Jesse Siebenberg 

(ep. 14)

Și David Bowie ar fi trebuit să participe în această producţie, însă doar ca actor dar, din nefericire, a încetat din viață înainte de a începe filmările.

Clin d'oeil

                

Haihui printre sunete

O descoperire de dată recentă... 

Timbrul ușor androgin dar parcă mai voalat al lui 

Greg Gonzales, fondatorul trupei Cigarettes After Sex, 

mi-l aduce din memoria auditivă pe acela al lui Julee Cruise, 

vocalista lui Angelo Badalamenti și David Lynch

de pe albumul „Floating Into The Night”

(care a stat la baza coloanei sonore a celebrului serial „Twin Peaks”)

Haihui printre cuvinte

„Știu că sînt prost, dar cînd mă uit în jur, prind curaj.” 

Ion Creangă 

”M-am săturat de lichele! Dați-mi o canalie!”

Victor Eftimiu

Gîndul zilei

„Există, în sfîrșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanța multor insomnii dostoievskiene. «Ce este fericirea?», «Există viață după moarte?», «De ce există răul?», «Ce e iubirea?», «Care e sensul vieții? », «În ce constă înțelepciunea?» ș.a.m.d. Problema e că tocmai acestor întrebări – esențiale pentru o mai bună înțelegere a destinului individual, a dramei umane, a rosturilor universale – nu li se poate da nici un răspuns. Sunt întrebări definitive, inevitabile și mute. În cazul acesta – spun unii filozofi și logicieni – întrebările de acest tip nu trebuie puse: sunt un mic delir de limbaj, fără soluție consistentă. Alții cred că ele sunt totuși legitime: – dacă nu chiar imperative –, dar că nu li se poate răspunde riguros, liniar, argumentativ. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăși substanța lor interogativă. E bine să fie puse și e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacție cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozității întrebătoare, ci și ca suspendare a întrebării.” 

Andrei Pleșu 

(„Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”)

Despre clasamente...

Nu-mi plac de nici o culoare clasamentele. În nici un domeniu... Mai cu seamă în cel cultural/artistic...Am mari rezerve vizavi de onestitatea lor... Dar și din pricina criteriilor care stau la baza întocmirii lor (și nu numai!). Însă le accept, dar doar atunci cînd sînt făcute de specialiști de primă mînă în branșă (cum e și cazul celui de față). 
Ceea ce nu înseamnă că tre să și fiu de acord cu ele...

http://www.rollingstone.com/music/lists/500-greatest-albums-of-all-time-20120531

Haihui printre sunete

Haihui printre cuvinte

După soare 

(I)

„Scriu despre mine și nu știu dacă e bine. Majoritatea scriitorilor sunt scriitori ai unei singure cărți, în care s-au deconspirat, apoi au amuțit. Dar io nu știu dacă spun adevărul. Scriu ca să corijez. Lumea așa cum ar trebui să fie, ăsta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea.”

(O limbă comună) 

Dealul era undeva departe și de acolo semăna cu o cocoașă zbîrlită de zimbru. Copacii păreau tunși, ordonați în șiruri incredibil de drepte. Acolo în spatele acelui deal, credeam pe atunci că, în fiecare noapte, soarele moare.

Nu cred că am vrut vreodată să ajung acolo. Mă gîndeam poate că nici nu-mi este permis să intru, așa cum, în biserică, femeilor nu li se îngăduie să pătrundă în altar. Îmi imaginam soarele acela de o zi lucrat de un meșter bătrîn și urîcios… Habar n-am de ce toți meșterii pricepuți sînt bătrîni. Închideam ochii și-i vedeam mustățile, genele lungi argintii, ochii albicioși și adînci. Vorbea bolborosit, suflînd ca un astmatic, sau poate nu vorbea deloc. Uitase, bineînțeles, stînd mereu singur în acea groapă dinspre Răsărit. Nici pe el nu doream să-l cunosc. Mi-era, nu știu de ce, teamă. Mai cu seamă mă înspăimînta clipa cînd va întinde spre mine mîinile lui, cu părul pîrjolit de raze, mîinile acelea despre care credeam că în fiecare dimineață împing soarele spre boltă, ca pe o minge incandescentă de volei, cu gestul pe care îl face un copil ce eliberează un porumbel din căușul palmelor. Apoi, meșterul, credeam eu, adormea adînc, ca la comandă. Era poate incapabil să-și mai admire creația, sau poate se plictisise și el să vadă de vreo sută și mai bine de ani, zilnic, același spectacol, năucitor pentru unul ca mine, dar care pentru el era acum răsuflat și nu-i mai aducea nimic nou. De o sută de ani. La 7 ani, un veac îți pare o eternitate. Lumea nu poate avea mai mult de atît, și-apoi, deja șapte ani, deja consideram că e o vîrstă însemnată. Deja trecusem prin toate anotimpurile, chiar de cîteva ori. Știam ce le poate pielea la vreo 15-16 inși. Lumea era compusă dintr-o răspîntie, cîțiva vișini cleioși în care nu puteai să te sui fară să ți se lipească pantalonii de scoarța aia zgrunțuroasă, cîteva case, un chioșc de tablă unde vindea înghețată Oaie, un lungan mălăieț, cu ochelari cu multe dioptrii peste un nas cît clopotnița. Îmi plăcea la nebunie să arunc pocnitori în chichineața aia de chioșc ca să-l văd pe Oaie cum se agită și înjură fonfăit, lovindu-se cu scăfîrlia de acoperiș. Mai era și un stîlp de telegraf din beton, pe care mă iscălisem cînd cimentul nu se întărise îndeajuns și era încă un fel de pastă aburindă. Mai era și o fîntînă. Asta era toată lumea. Suficientă.

Cînd am văzut prima dată un glob pămîntesc, am dat să-mi caut răspîntia. Nu știam de ce toți ceilalți rîd. Cum, tocmai strada mea să lipsească din lumea asta care la o adică e destul de mică? „Australia” mi se spunea că scrie pe o bucată de pămînt de forma și consistența unei fleici neprăjite. Cînd o priveam, gîndeam că o poți străbate cu piciorul de la un cap la altul în nici juma’ de oră. Nu putea fi mai mare decît grădina lui nea Pandele, grădina aceea mărginită de salcîmi care primăvara dădeau niște flori foarte bune la gust. Țineam globul în mînă ca pe un pepene despre care ai dubii că e copt bine. „Și unde moare soarele?” Toți ai casei m-au privit aiuriți, ca și cînd nici nu ar fi înțeles întrebarea. Într-un fel, îmi părea bine că nu știau că sînt unicul posesor al acestui secret monstruos.

Sorin STOICA

(27 iulie 1978 –  6 ianuarie 2006)

Haihui printre sunete

YELLO

Boris Blank & Dieter Meyer 

(feat. Till Brönner on flugelhorn & Heidi Happy, guest vocalist )

 Touch Yello 

(Polydor, 2009)

Haihui printre imagini

Asta e!

(un film de Thomas Ciulei, 2001)

Lumea în care trăim (37)

Risipa de hrană în România

Haihui printre imagini

Filozoful Mihai Șora la 99 de ani

(un film de Luiza Șora)

Memento

Sorin STOICA*

(27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006)

Celule nediferențiate

Am 25 de ani. Revoluția s-a întîmplat undeva la jumătatea vîrstei mele de acum. E vorba de jumătatea vîrstei psihologice. Revoluția m-a rupt în două. M-a lăsat cu ochii în soare. O generație întreagă, de fapt, a pățit la fel. Aveam aproape 12 ani. Organismul era într-o fază revoluționară și el. De prefaceri, de împliniri mărețe. Simona Sora, care mi-a spus să scriu în numărul de față, spunea despre mine că aș fi un soi de ființă cu o alcătuire bizară. Nici/nici. Între și între. Și/și. O ființă contradictorie. Un caz. De aici vin și belelele profesionale. Necazurile pe care le am cu antropologii, sociologii care mă acuză că literaturizez, polemicile cu prozatorii care, dimpotrivă, consideră că teoretizez excesiv, că mă dau științific, iar ceea ce fac eu aduce a muncă de saltimbanc cultural. Că antropologia nu se topește deloc în textul literar, iar reciproca scîrțîie și ea. Unii antropologi mă consideră poet, mucles, bă, poete! Prozatorii – infestat de teorie. Oricum, am un stil hibrid cu aparențe parodice de text bășcălios. Textele mele nu sînt însă decît asumate, sincere. De fapt, scriu așa pentru că n-am încotro. Nu se poate altminteri. Ar trebui să vă povestesc pe scurt viața mea pentru a înțelege. În liceu am fost un rocker de țară, un țăran hard & heavy, cum zicea Paul Cernat. Unul care făcea naveta între un sat de orășeni pîrîți și un oraș cu destui indivizi urbanizați de mîntuială. Toate astea sînt, cum ziceam, între și între. Și rockeria și locuirea. Nici acum nu am un domiciliu stabil, nici o profesie clară. O nefixare identitară care nu-mi dă pace. Naveta a continuat și în timpul facultății. De data asta, la sfîrșit de săptămînă. Și după terminarea ei, cînd am lucrat la un ziar din provincie, unde făceam naveta din București. Sau din provincie migram în București. Nu se poate ști care era casa mea. Azi, pentru mine, aproape oricine altcineva devine „Celălalt“. Ce spun e desigur o expresie a orgoliului de a fi diferit, dar și a singurătății pe care uneori trebuie s-o resimt. Dar, din toate astea pot trage și un ce profit. Pentru mine, orice experiență socială e inedită. Orice ieșire în oraș devine un teren antropologic. Tehnicile de de-familiarizare ale antropologului care încearcă să observe exoticul vieții cotidiene îmi sînt mai la îndemînă. Mă pot detașa, mă pot mira cu mai mare ușurință. Și asta, pentru că v-am spus, n-am încotro. Nu încerc să-mi descopăr cine știe ce merit. Chiar mă preocupă starea mea de indeterminare. Și mă obsedează întrebarea bunică-mi, bine, bine, scrii tu cărți, predai la facultatea aia, publici pe la ziare, dar ce se cheamă c-ai fi tu? N-ai un nume, nu exiști. Ea nu știe de unde să mă ia, cum să-mi spună. N-am un nume, dar mă simt foarte bine așa. Condiția asta de rătăcit e pe undeva mai interesantă. Chiar fraza mea e o corcitură neologistico-golănească. Am plete, un alt amestec, considerat în multe culturi drept impur. Sînt bezmetic, buimac, stări liminale, iar buimăceala, indeterminarea mea ia chiar o expresie gastronomică, pentru că io nu mănînc așa, pur și simplu, ci combin ceea ce găsesc pe masă total imprevizibil. Cozonac cu mămăligă, supă cu salată de varză. Și nu mai continuu pentru a nu vă da ocazia să vă formați o părere greșită despre mine. Și, pentru că aici voiam să ajung, de curînd medicii mi-au spus ceva fascinant legat de o tumoare pe care mi-au extirpat-o. Cică în ea ar fi găsit niște „celule nediferențiate“. Între și între. Nici măcar celulele corpului meu nu aveau o fixare, o structură clară. Celule nehotărîte, schimbătoare. Și diagnosticul ăsta mi-a confirmat ipotezele. Problema e dacă temperamentul meu instabil a dictat corpului, iar celulele au preluat și s-au supus, sau chiar corpul a determinat identitatea mea precară. Celulele au decis. Ceea ce rămîne e că lipsa mea de statut a căpătat, cu acest diagnostic extrem de interesant, legitimitate. Așa că, ce aveți cu mine, mă? Dacă așa sînt eu construit, din celule care nici ele nu pot fi numite? Ăsta mi-e corpul și cei care spun că scriem cu el nu se înșală deloc.

(text apărut în Dilema, nr. 541, 15-21 august 2003, tema „În mijlocul vieții”)

*„A murit la 27 de ani – o cifră în colţuri, aiurea şi total asimetrică, aşa cum i-au fost cărţile şi viaţa. A murit în felul sau, uşor uimit şi fără mari regrete. Rebel, tăcut, închis în sine, Sorin Stoica a scris până în ultima clipă, luînd peste picior, cu blîndeţe şi autoironie, chiar viaţa lui de bolnav incurabil: suferinţa şi spitalul, îngrijorarea şi prosteala neputincioasă a celor din jur. În ultimele ore de viaţă, presimtindu-şi sfîrşitul, i-a dictat mamei sale, cu o voce abia şoptită, ultimul text şi ultimele dispoziţii testamentare. La 27 de ani, lasă prietenilor şi posterităţii toată averea lui: un sac de manuscrise, un proiectat volum de proze scurte şi sumedenie de articole răzleţite în presa vremii. Apoi, a chemat preotul şi, muncit de o adîncă nelinişte, i-a pus o întrebare năucitoare: dacă singurătatea este un păcat. 

S-a despărţit de această lume, întrebîndu-se. Grea întrebare.” 

Sorin Preda 

(„Sorin Stoica la capăt de drum”)

Haihui printreb sunete

Nils Frahm

http://www.nilsfrahm.com/

Gîndul zilei

Se spune că trebuie să învăţăm din greșelile altora. Şi asta din pricina faptului că viaţa noastră e mult prea scurtă pentru a le face noi înşine pe toate.

Cuvîntul de azi

Haram, haramuri s. n. ( în arabă: حرم ḥaram, حرام ḥarām), care înseamnă „interzis”, „nepermis”, „ilegal” sau „ilicit”, blestemat, afurisit, opus lui halal * (Reg.) 1. Vită slabă, prăpădită; Mîrțoagă, gloabă. 2. Jaf, pradă. ◊ Loc. adj. și adv. De haram = (lăsat) la voia întâmplării, fără stăpân, expus jafului * Lucru obținut fără muncă, pleașcă, dar (mai ales în expresia de haram, gratis, pe degeaba); 3. Beneficiu ilicit * Loc. adv. De haram = de pomană, degeaba; pe nedrept. ◊ Expr. Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce ori de haram a fost, de haram s-a dus = lucrul câștigat pe nedrept se pierde precum s-a dobândit; Haram că... = păcat că...; degeaba... Haram de... = vai de... – „prohibit” * 
A mînca haram = a vorbi fără rost, a spune vorbe de clacă

Haihui printre cuvinte

„Un om nehotărît ajunge la fiecare pas pe pragul unei alternative, adică în situaţia de a vedea dacă este, într-adevăr, o fiinţă liberă. Un om hotărît este lipsit de acest neajuns.”

Lucian Blaga

Clin d’oeil

Celebrii tenori Placido Domingo si Luciano Pavarotti stăteau la o tacla, cu un vin bun în față. După mai multe pahare, Domingo o ia pe ulei și începe să se laude cu performanțele sale concertistice.

- Auzi, băi, paisane, fii atent aici! Eram la Madrid, în Piața Spaniei, cu 300.000 de spectatori în față... Am cîntat atît de frumos și de divin, că a lăcrimat icoana Fecioarei Maria din catedrală. Îți dai tu, seama?

La care Pavarotti, cu un aer superior, îi răspunde:
- Băi, campesino... Ce spui tu, e apă de ploaie! Fii atent, aici ! Eram la Vatican, în piață... Erau 500.000 de oameni și o liniște de auzeai un băț de chibrit căzînd. Și am cîntat, băi, atît de înălțător, dumnezeiește chiar, încît a coborît Iisus de pe cruce, a venit la mine și mi-a spus: „Eh! Asta da, cîntare, maestre! Nu ca a bocciului ăluia, care a făcut-o pe mama să plîngă la Madrid!”

Mălăele

65

Horaţiu Mălăele a împlinit astăzi vîrsta din titlu.

Îi vine cuiva să creadă aşa ceva? Mie, unul, nu!

Pen' că, numărul cu pricina reflectă o cu totul altă realitate…  

Aşadar, la mulţi ani, maestre!

„Distinşi invitaţi, dragi prieteni, stimaţi gură-cască! 

De ce „Rătăciri?". Nici poezia, nici proza, nici eseistica nu sunt nişte locuri în care s-ar aştepta cineva să fiu găsit. Eu însumi sunt surprins de această rătăcire, uneori programată, dovadă şi faptul că, după atâţia ani, abia am putut lega această carte, cu nu foarte multe pagini.

„Asta e o carte a poveştilor, a amintirilor, a vorbelor în vânt, care sper să răspundă curiozităţii cititorului venit cu gând precis sau din întâmplare să o cumpere. Cred că această carte îşi ajunge sieşi, aşa încât nu cred că voi mai comite o alta, intrând în grupul scriitorilor de circumstanţă, spre liniştea Uniunii Scriitorilor.

Şi pe urmă, eu m-am născut saşiu, cu rahitism în stare stabilă, reumatism poliarticular, rubeolă, rujeolă, otită, pecingine, puţin afon, puţin dislexic, puţin bâlbâit, adică toate argumentele unui eşec plenar. Faptul că am ajuns să public cărţi este o mare cinste pe care mi-o face viaţa. Mulţumesc Editurii ALL pentru efort, prietenilor pentru suport şi duşmanilor pentru reţinere. 
Să fiţi buni, sănătoşi şi veseli!” 

(Discursul scriitorului Horaţiu Mălăele la lansarea volumului „Rătăciri”)

Moartea
Obosită-n bălării,
Ofta Moartea:
C'est la vie!

Mălăele în Scapino  

(spectacol complet)

Funeralii fericite
(un film de Horațiu Mălăele)

(Mulțumiri lui Liviu Antonesei pentru semnalarea filmului)