„La începuta fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Și am înțeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.”
Valeriu Gafencu
24.12.1920–18.02.1952 (în temniță)
Ocupația la arestare: student. Întemnițat 11 ani (Aiud, Pitești, Târgu-Ocna)
„Valeriu Gafencu, a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor
de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi
propovăduite de Ioan Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în
1959 la 23 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12,
numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din
detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină.”
(Memoria Bisericii – Adrian Nicolae Petcu)
Conform documentelor de arhivă și mărturiilor celor care l-au cunoscut, acestea
sunt:
1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui
Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;
2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el.
Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată
uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce
cad sunt hăruitori;
3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să
mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;
4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi
în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;
5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin
Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm
şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru
împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai
periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât
orice ar putea să ne despartă;
6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri,
ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea
duce Biserica la biruinţă;
7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de
acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în
adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul
răspunderii;
8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem
o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter
pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi
inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;
9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel
ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o
ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele
particulare interesului general, tindem către o armonie universală;
10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii
altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin
această baie sufletească ne purificăm;
11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă
bucuria mântuirii;
12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim
tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului.
Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu