Urmele poetului Ion Stratan…

Activiştii vor fi activişti toată viaţa,

iar noi vom fi poeţi toată moartea.

Nichita Stănescu

S-au împlinit, deunăzi (pe 1 octombrie), 61 de ani de cînd s-a născut și, în curînd (pe 19 octombrie curent), se vor rotunji, 11 ani de la precipitata plecare dintre noi a lui Nino, ploieştean prin adopţie*, unanim considerat drept unul dintre cei mai valoroşi poeţi contemporani, vîrf de lance al curentului optzecist în poezia română, scriitorul pe care Nichita Stănescu – maestrul său spiritual – l-a iubit nespus şi de care s-a apropiat cel mai mult, considerîndu-l demnul său urmaş într-ale poeziei, (…) Ion Stratan, os din os stănescian (…) şi pe care l-a definit, în stilu-i caracteristic, cu lapidaritate şi preciziune chirurgicală: Spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în lacrimă, speranţă dintîi a poeziei noastre. 

Nini & Nino

Ar mai fi ceva de spus? Poate doar cîteva cuvinte despre opera sa (poetică și nu numai!, adică aceea cuprinsă între debutul său editorial din anul 1981, cu Ieşirea din apă şi săvîrşită, cu puţin timp înaintea tragicei sale dispariţii, cu volumul Cartea ruptă) strînsă în peste 30 de volume, al cărei perfect articulat discurs poetic, profund şi coerent, pendulînd între tragic şi ludic, în care poetul îşi punea întrebări şi răspundea, tot el, singurătăţii, iubirii, sensului existenţei, cuvîntului şi puterii lui de a da chip şi asemănare (Traian T. Coşovei), a gravitat, dintru început, ciclic, în jurul a trei teme nodale: apa, lumina şi moartea. Operă care, tocmai din pricina acestor remarcabile însuşiri, a fost încununată cu premii de notorietate (ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române și Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”), fiind tradusă şi inclusă în antologii internaţionale, numele său figurînd printre cele ale unor importanţi poeţi contemporani ai lumii.

Dar nu despre poet şi opera sa voiam să scriu în primul rînd aici, ci despre ce s-a întimplat în toţi aceşti ani de cînd prietenul nostru Nino şi-a început călătoria cea fără de sfîrşit pe apele liniştite şi strălimpezi ale Poeziei. Am vrut să văd ce urme a lăsat (dacă a lăsat!) omul şi ce ecouri mai are (dacă mai are!) opera sa în conştiinta şi memoria afectivă ale celor în mijlocul cărora a trăit şi pe care i-a iubit. Pentru că Nino era o făptură la fel de fascinantă ca şi poezia sa, o personalitate poliedrală, complexă, locuită de mai multe fiinţe (aşa cum excepţional observa bunul său prieten şi congener, poetul Traian T. Coşovei): una plină de nobleţea aristocratică cu care îşi împărţea bucuria de a fi cu prietenii, alta generoasă pînă la uitarea de sine, alta jonglînd cu magia verbului şi o alta retrasă, întunecată, abisală, din care se lăsau auzite doar ecourile unui spirit profund, meditativ, ermetic, încifrat, greu de desluşit.

Nino & TraianT

Pentru prietenii lui, Nino a continuat, în cel mai firesc mod cu putinţă, să existe: ei au scris despre el, i-au făcut un film, l-au evocat, s-au întîlnit pentru a-l sărbători şi rememora, aşa cum s-au priceput ei mai bine s-o facă. Adică au lăsat un semn, fiecare după propriile puteri, pentru ca uitarea să nu învingă: au scris cărţi, i-au aşezat un panou în locul meritat din galeria personalităţilor bibliotecii „N. Iorga”, 

i-au dedicat un mic colţ muzeal – alături de cel al lui Nichita Stănescu în salonul de arte vizuale „Orion” al „Palatului Culturii” -, i-au consacrat o teză de doctorat şi, în sfîrşit dar nu în ultimul rînd, i-au dăltuit în granit negru şi marmură albă monumentul funerar de la cimitirul „Bellu” din Bucureşti, acolo unde-i odihneşte trupul cel de oase şi carne. Prietenilor săi le voi respecta dorinţa şi nu le voi da numele. Deoarece, spun ei, numele Poetului e cu mult mai important ca numele lor.

Pentru ceilalţi însă, reprezentînd, hélas!, marea majoritate, Nino nu mai există decît sub forma unei hotărîri** (horribile dictu!) prin care, post-mortem, i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Ploieştiului (cui bono, Primărie dragă?) şi a unei aşa-zise „plăci comemorative” aninată abia în toamna anului 2008, pe unul din pereţii insalubri ai blocului în care a locuit. 

Foto: © B.-L. S.

Foto: © B.-L. S.

O lucrare complet nereprezentativă, o încropeală jalnică din toate punctele de vedere, inclusiv artistic („operă” a sculptorului  Ştefan Macovei, care, fie vorba între noi, nu e la primul rateu de acest fel; a se vedea statuia lui lui Nichita Stănescu, despre care voi scrie în curînd). Cum Nino nu există nici pentru Colegiul Naţional „Alexandru I. Cuza” din Ploieşti pe care el îl absolvea în anii ’70, ai cărui actuali profesori de română nu prea au habar de existenţa generică a poetului. Cum el nu există nici pentru toţi activiştii culturali (unii noi însă pitici, alţii vechi, da’ reşapaţi, cu toţii la grămadă loviţi de-o ignoranţă patologică), vajnice cadre de nădejde, care de-a lungul ultimilor ani s-au ocupat atît de vîrtos de viaţa culturală locală, încît au reuşit s-o pună pe butuci. Măcar să se fi făcut vreun demers pentru acordarea numelui ION STRATAN (alo, aţi auzit de el, stimaţi to’arăşi şi pretini?), unei străzi, sau unei şcoli, sau unei biblioteci (fie ea şi din Basarabia, de unde poetul se trăgea după tată, dacă aici nu-i cu putinţă!) sau, de ce nu, măcar unui festival naţional de poezie.

S-ar putea ca, într-o bună zi, de acolo, din steaua unde s-a mutat, Nino să mă dojeanească blînd şi trist: Dă-le pace, Bătrîne Urs, nu mor caii cînd vor cîinii… Doar ştii că singura mea proprietate, vorba lui Nichita, este absenţa!

 © Bogdan-Lucian Stoicescu

* S-a născut la 1 X.1955 în comuna Izbiceni, Olt şi a murit la 19 X. 2005 în Ploieşti.

** Nr, 190 din 27.X.2005 emisă de Consiliul Local al municipiului Ploieşti