Haihui printre cuvinte

Caracter şi energie

Portret de Dinu Rădulescu

C. RĂDULESCU-MOTRU

„(...) Viaţa omenească ar fi fără istorie, dacă n-ar fi idealul, care se desprinde din suprema iluzie sau din suprema realitate, că ea, viaţa omenească are un scop! Cele mai grozave suferinţe sunt suportate şi cele mai mari sacrificii sunt dorite de oameni... tocmai fiindcă există un scop şi cu el un ideal. Fără acest ideal, nici o sforţare, nici o răbdare; totul s-ar petrece într-o actualitate animalică. Actualitatea omenească, din cauza idealului, este pătrunsă de trecut şi de viitor. Omul de astăzi plăteşte cu suferinţa sa greşelile părinţilor de ieri şi scontează fericirea copiilor de mâine. Această înlănţuire dintre trecut şi viitor este posibilă numai pe baza idealului. Fără ideal, totul în viaţa omului ar părea egoist şi trivial. Să privim, bunăoară, la luptele dintre popoare, cum sunt acelea care se dezlănţuiesc azi: mii şi sute de mii de oameni se sfâşie între ei ca fiarele sălbatice... De ce, cu toate acestea, ei nu sunt fiare, ci oameni? Fiindcă motivul luptei lor stă în apărarea unui ideal. Energia fulgerătoare care se desfăşoară în armele lor ar fi oarbă şi fără importanţă, dacă idealul fiecărui combatant nu i-ar servi drept far. Tragedia omului începe cu prima înfiripare a idealului său.

Idealul este întruparea energiei sufleteşti. Precum energia cosmică îşi are forme diferite, tot astfel şi energia sufletească: idealurile sunt formele acesteia. Apoi, precum formele energiei cosmice se desfășoară după anumite legi rigide, tot astfel şi idealurile se desfăşoară după normele caracterelor. Caracterul este legea de desfăşurare a idealului. Omul care nu simte într-însul nevoia unui ideal nu are nevoie nici de caracter; pentru aceasta, deprinderile şi obiceiurile sunt de ajuns. Caracterul nu trebuie dar să-l impunem nimănui, căci caracterul nu este un scop, ci numai un mijloc. Dacă pot fi oameni fără ideal, negreşit că pot fi şi fără caractere. Este destul să îngrijim ca oamenii să capete deprinderi bune; să îngrijim ca ei să păstreze, cu un cuvânt, un fel de neutralitate între tragedia idealului şi bestialitatea animalului, şi cu aceasta să fim mulţumiţi.

În epoca noastră democratică, oamenii de ştiinţă sunt însă înclinaţi să confunde caracterul cu deprinderile. Această confuzie aduce după sine o mulţime de decepţii, şi în primul rând decepţia oamenilor de şcoală. Câţi discipoli bine disciplinaţi, care făceau admiraţia învăţătorilor lor, nu se dovedesc în urmă că sunt nişte perfecte secături! Disciplina, din nenorocire, nu aduce şi nevoia idealului. Acest adevăr mulţi nu vor să-l înţeleagă! De aceea, multă vreme vor fi decepţiuni.

Nevoia de ideal se simte numai de conştiinţa care depăşeşte sfera intereselor individuale. Oamenii mediocri nu au o asemenea conştiinţă – şi este o mare fericire pentru ei că nu o au, căci ea le-ar fi o povară prea grea – şi de aceea aceşti oameni nu simt nevoia unui ideal. Când ei, totuşi, trebuie să împrumute, uneori, un ideal, şi câteodată chiar să-şi verse sângele pentru acesta, în toate aceste cazuri idealul este pentru toţi aceşti oameni mediocri ca o fatalitate venită din afară, pe care ei trebuie să o slujească de frică, fără nici o credinţă. În toate aceste cazuri, nu este vorba de caractere! Caracterul este desfăşurarea fără constrângere a energiei sufleteşti, este legea identificată cu firea însăşi a celui ce urmăreşte un ideal. (...)”

(Din ,,Calendarul Minervei”, 1915, pp. 168–169)