Între un Rege şi un preşedinte (I)

„Valoarea regalităţii stă

deasupra alternativelor politice

sau sistemelor de guvernare.

Ea garantează mîndria, identitatea,

 continuitatea şi tradiţiile.

Cea mai frumoasăcoroană regală este

încrederea şi dragostea românilor,

iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.

Regele Mihai I

(sursa foto: stirinoi.info)

Îi scriam unui bun prieten, pe 17 noiembrie, deci chiar a doua zi după cîştigarea turului al doilea al alegerilor prezidenţiale de către Klaus Iohannis, printre altele, că, totuși, n-avem cum să nu ținem cont de faptul că Victor Ponta a intrat în preferințele a 5.211.097 de alegători, adică a 45,49% dintre românii cu drept de vot. Şi că dl Iohannis trebuie să se gîndească în cel mai serios mod cu putință că, în ciuda victoriei „zdrobitroare” (care, fie vorba între noi, n-a fost nici pe departe „zdrobitoare”, aşa cum unii dintre fanaticii dumisale fani vor să creadă, ci i-aş spune mai degrabă surprinzătoare) TREBUIE să fie ȘI președintele acestora. Și să nu uite că aceeiași români, care duminică l-au ales președinte cu 54,50% dintre sufragii, au acordat acum doi ani girul lor (într-un procent realmente „zdrobitor”, de peste 70%), alianței politice care astăzi este la guvernare. Și să mai țină cont domnul Iohannis și să nu uite faptul, foarte important, că în inimile şi conştiinţele a tot mai mulți români din ţară (printre care mă prenumăr) sau de aiurea, România a fost, este și va rămîne monarhie și că, la 10 mai 1866, tot un neamț, unul get-beget, numitul Carol I, care a însemnat enorm întru devenirea acesteia (a fost, printre altele, monarhul român cu cea mai îndelungată domnie: 48 de ani!), a fost primit tot cu urale (dar și cu pîine și sare) de înaintașii bucureștenilor care în seara de 16 noiembrie 2004 l-au aclamat (şi) pe dumnealui. Mi-ar fi plăcut ca dl Iohannis să fi candidat independent sau măcar să nu fi fost susținut de o camarilă realmente veroasă, aparținînd unei formațiuni politice care e știut cît de mult „bine” a făcut în ultimii 10 ani țării. Dar aceasta e o altă poveste despre care, poate, voi scrie ceva mai tîrziu…

Pentru că tot veni vorba despre Regele Carol I. Sînt absolut convins că extrem de puţini

MS Regele Carol I

 dintre românii (y compris cei tineri) care au ieşit anul acesta, poate mai mult ca niciodată în ultimii 25 de ani, bulucindu-se (mai ales aceia care-şi cîştigă existenţa în afara graniţelor ţării) să opteze prin vot pentru alegerea şefului statului (şi foarte bine au făcut că s-au trezit, măcar acum, în ceasul al 12-lea!), au cunoştinţă de faptul că-n toamna aceasta (mai exact pe 10 octombrie sau 27 septembrie, pe stil vechi), cînd ei şi-au ales un preşedinte etnic german, coincidenţă sau nu (io, unul, nu cred deloc în astfel de potriveli întîmplătoare, altfel spus), s-au împlinit fix 100 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Carol I, german pursînge, domnitorul (pînă în 1881 cînd a ajuns rege şi întemeietor al dinastiei regale române, devenită în timpul Regelui Ferdinand I-ul – nepotul şi succesorul său la tron – „Casa Regală de România”), eveniment care a aruncat atunci un uriaş văl de tristeţe asupra întregului popor.

Tînărul principe, pe numele său întreg, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, avea doar 27 de ani (în 1866) cînd devenea domnitorul („gospodarul”) Principatelor Unite (care din 1862 purtau denumirea de România), după abdicarea forţată, în urma unei lovituri de stat, a lui Alexandru Ioan Cuza.

În ciuda vîrstei sale tinere, era deţinătorul unei educaţii militare severe (absolvent al cursurilor „Şcolii de Artilerie din Berlin” cu gradul de locotenent, pînă în 1866 fiind ofiţer activ al armatei germane, cu gradul de căpitan în „Regimentul 1 Dragoni” din gardă), deci un ins fundamental disciplinat, cu o viaţă austeră şi o perfectă şi bine asimilată instruire generală (absolvent al Universităţii din Bönn, urmînd cursuri de literatură franceză şi istorie, fiind, printre altele, vorbitor a mai multor limbi de circulaţie europeană), în acelaşi timp dovedind şi calităţile unui bun politician, cu vederi liberale, însuşiri dublate şi de o cultură cuprinzătoare, care-l vor recomanda rapid, la doar un an de la venirea sa în ţară (1867), să fie propus şi acceptat membru de onoare al Academiei Române (între 1879 și 1914, fiind protector și președinte de onoare al aceleiași instituții).

Într-o lucrare fundamentală, celebră în epocă („Istoria

românilor din cele mai vechi timpuri pînă la moartea Regelui Ferdinand I”, ed. „Cugetarea – Georgescu Delafras”, Bucureşti, 1943, p. 475), purtînd semnătura reputatului profesor de istorie al Universităţii bucureştene, Constantin C. Giurescu, era prezentat drept ctitor al României moderne şi un monarh cu o personalitate nepereche: „A avut simţul datoriei şi onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toţi supuşii săi. A pus întotdeauna mai presus de sine Statul, la a cărui ridicare s-a gîndit necontenit. Era credincios şi această credinţă l-a ajutat în ceasurile grele care n-au lipsit, mai ales la începutul domniei. Era gospodar, însuşire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieţii lui, atît ca rege cît şi ca om.” 

(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel” nr. 462, 25 noiembrie - 1 decembrie 2014, pag. 15 și la adresa http://www.altphel.ro/intre-un-rege-si-un-presedinte/

Haihui printre sunete (I)

Din ciclul „Întîlnirea titanilor” (1)

Joe Zawinul &Trilok Gurtu 

Zawinul

http://www.joezawinul.com/

Gurtu

http://www.trilokgurtu.net/

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (XII)*

Scrisori intersectate

Ce-şi mai poate dori un bărbat împlinit cum eşti dumneata acum? Care a adus pe lume prunci şi-i are strînşi în jurul lui precum matca albinele, care are o famile frumoasă şi prieteni buni în jurul lui, care a fost (şi este!) iubit de femei frumoase şi inteligente, care a călătorit pentru a scrie cărţi şi a scris cărţi călătorind, care şi-a ridicat acea minunată căsuţă pentru visare, în acel loc special şi care a sădit pomi cu care stă la taifas, cu ei și cu gîzele cîmpului, pitulat printre firele înalte de iarbă pe care le ascultă cum cresc, acolo, în acel minuscul-colţ-de-univers numit „La moşie”? Domnişoară, mai nimic,/ pe sub soarele pitic, ar răspunde Nichita… (Bogdan către Cochi)

(fotografie de © Mihai Ioan Cochinescu)

Din ce în ce mai mult îmi dau seama, pe măsură ce trece timpul, de nesocotinţa (şi zădarnicia) de a-mi dori ceva mai mult peste ceea ce Dumnezeu mi-a dat până acum, din plin. Înţeleg cumva altfel, acum, şi simplitatea filosofiei că nu trebuie să-ţi doreşti mereu şi mereu ceva ci să-ţi poti îndeplini cuminte rostul. Ai văzut cu ochii tăi la moşie, dimpreună cu prietenii noştri, atât stelele de pe cer de la miezul nopţii cât şi steluţele din focul de lângă noi ce se ridicau cu miile spre stelele de departe. Şi asta are un rost. E „micul” sublim (dacă poate exista aşa ceva) de lângă noi. La fel ca şi minunea firului de iarbă, cu care într-adevăr poţi vorbi (sigur că da, fără cuvinte). (Cochi către Bogdan)

În apartamentul din strada Constantin Nacu, în camera mea, în biroul meu, se află scrisorile tale către mine. Da, acelea de de demult. Acum cîteva săptămîni, mama le-a găsit şi, curioasă din fire, le-a citit (sper să nu te superi că şi-a băgat nasul prin ele). Mi-a spus că m-ai iubit foarte mult iar eu i-am răspuns că nu este adevărat, pentru că dacă ar fi fost aşa, tu ai fi trecut peste toate obstacolele şi am fi rămas împreună. Am fi fost, aşadar, fericiţi. Fericirea. Da. Dar ce-i fericirea? Am cunoscut un alt fel de fericire dar care nu-i ca asta despre care-ţi vorbesc acum. Şi care atunci cînd nu-i în mine, mi se pare că totul n-are niciun sens. Aş fi infinit mai fericită dacă mult mai mulţi oameni ar cunoaşte această fericire. Îi mulţumesc mult lui Dumnezeu pentru fetiţa mea. Uneori m-aş duce pe un vîrf de munte, că e mai aproape de cer, de adevărata fericire, pe care mi-aş dori ca Bunul Dumnezeu să o dea cît mai multora. Eh, ar fi multe de spus... Ce a fost a fost. Mult mai important este ce va să fie. Să nu mai vorbim despre ce a fost. După ce mi-ai vorbit data trecută despre casa de pe deal, am avut un vis ciudat în care ajunsesem acolo iar tatăl tău – Dumnezeu să-l ierte! – mă aştepta în prag şi mi-a dat cheia de la uşa acelei case după care a dispărut brusc. Eu am crezut iniţial că e clădirea unui spital vechi, probabil pentru că tu îmi spuseseşi că eşti bolnav. Despre casa din vis îţi pot spune doar că avea ferestre foarte mari, larg deschise şi cu perdele albe. Avea în jurul ei un gard foarte înalt şi la ea se ajungea pe un drum îngust, sau mai bine zis o cărare. Am înţeles că nu este gata, însă ea aşa mi-a apărut mie în vis. Îţi spun toate acestea pentru că visele mele au legătură cu ceva ce se va întîmpla în timp. (Madi către Bogdan)

(imagine din filmul „Dramă la vînătoare”)

Aşa crezi tu? Io cred că nu există prezent fără trecut, cum nici viitor fără prezent... Pentru mine cel puţin. Mama ta cred că are perfectă dreptate însă dumneaei sigur nu ştie (că n-are de unde) şi probabil că nici tu nu mai ştii că mă locuieşti şi-acum. Poate tocmai de aceea trecutul este foarte important pentru mine. Îmi fac curaj (încă n-am reuşit pînă acum) să-ţi trimit un text la care ţin enorm şi din care vei afla ce însemni pentru mine şi care este locul pe care-l ocupi în viaţa mea. Nu ştiu cît şi dacă mă surpinde faptul că mama ta a citit scrisorile. În schimb m-ar interesa să ştiu de ce le-ai păstrat atîta amar de vreme. De ce? Am cîteva cărţi la care lucrez acum şi care-s foarte importante pentru mine. Însă n-am liniştea necesară pentru a le termina. Şi mie mi-ar plăcea să mă sihăstresc undeva mai aproape de cer (există un astfel de loc, ţi-am mai spus cîte ceva despre el dar nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să isprăvesc acea căsuţă pornită cu ani în urmă printre dealurile de acolo) unde să mă retrag cu cărţile mele, în care, fără excepţie şi tu eşti prezentă. Pentru că aşa cum frumos spunea un bun prieten, io sînt cărţile mele. (Bogdan către Madi)

Despre civilizaţia urmei

„Vocaţia monumentală e rară în cultura română. Nu suntem un popor bine situat într-o civilizaţie a urmei. Nu iubim arhiva, nu ştim să colecţionăm rădăcinile. Cu trecutul, inclusiv cu cel cultural, suntem în relaţie tensionată, cînd nu ne ignorăm reciproc. Suntem etern începători, iubim, în mod concis, lucrurile noi  suspendate. Nu ştim continua mari proiecte abandonate, din felurite grave pricini, istoria culturală ne e plină de cioturi care n-au fost păduri şi de ruine care n-au fost niciodată ziduri. (…) bibliotecile sunt locuri fondatoare, arhiva e o colecţie de urme, dicţionarele, biografii deschise.[Irina Petraş, „Dicţionarul biografic sau despre singurătate” în „Apostrof”, nr. 12, 2006, p.10]

Un om singur

Domnul Klaus Werner Iohannis mi s-a părut a fi (după prima întîlnire televizată cu contracandidatul dumisale la preşedinţie) aidoma un sportiv de mare performanță, un campion, dar unul care n-are pe nimeni pe banca tehnică. Am văzut un om singur, cu un expozeu dezordonat, superficial, de multe ori superfluu, angrenat în jocul delirant al adversarului, ușor lipsit de luciditate și debusolat, prestație care în ansamblul ei mi-a amintit de acei splendizi armăsari de rasă care continuau să alerge bezmetici, singuri, în virtutea inerției, fără jocheii căzuți din șei la săriturile peste mortalele obstacole, în devastatoarele curse de steeplechase de pe vremuri (care de multe ori se încheiau tragic atît pentru cai cît și pentru călăreți). Uneori, un astfel de cal rămas fără jocheu, continua de unul singur cursa și trecea primul linia de sosire dar era descalificat pentru că-și pierduse driver-ul! Iar cursa era cîștigată, chiar dacă cu un timp mult mai slab, de un alt cal fără performanțe notabile, doar pentru faptul că acesta a avut șansa să-și țină în șa călărețul-antrenor, amîndoi rezistînd eroic pînă la capăt. Trist... 

 (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* XII(XVII)/2014

Text apărut în „altPHel” nr. 461, 18-24 noiembrie 2014, p. 15 și la adresa http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-xii/

Haihui printre cuvinte (36)

Despre mine nu este nimic de ştiut.
Despre ce-am scris cred c-ar fi câte ceva de ştiut.
Găsesc că textele mele sunt mai însemnate decât mine
 şi mă bucur c-am izbutit să adaug şi eu
 un ceva în plus naşterii mele fiziologice.
 Despre un ciocan, de pildă, nu e nimic de ştiut.
 Despre lucrarea ciocanului de a bate cuie, însă, da.
 Lăsând ciocanul la o parte, cred că lumea e alcătuită, axiologic, din două feluri de oameni:
 unii care o locuiesc şi alţii care o construiesc.
 Şi ştiu că m-am străduit să mă apropii cât mai mult de cei din a doua categorie.
 Spun m-am străduit, nimic mai mult.
(sursa: jurnalul.ro)

„oare din întâmplare, în limba mea, dimineață rimează

cu greaţă ?

oare din întâmplare, în țara mea, lumina e întuneric?

oare din întâmplare, viața mea e întunecată feeric?

oare din întâmplare tinerețea mi s-a scurs

printre degete, ca o apă?

oare din întâmplare din acum și aici nimeni nu scapă?”

*

în țara mea  răsună codrul de manele. și viața mea joacă

îndrăcit după ele.

în țara mea apele susură în ritm de manea. și viața mea

se scurge-n hazna cu ea.

durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt

ca pe-o mângîiere.”*

Lucian Vasilescu

*din volumul „Țara mea, viața mea, dragostea mea. Despre modesta mea ratare personală” 

(© 2014, ed. Rentrop&Stratan )

Haihui printre cuvinte (35)

(sursa foto: clujeanul.ro)

„Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice sau sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilr, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”*

Regele Mihai I-ul

* În albumul Anul Regelui , © 2011 Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, © 2011 Curtea Veche Publishing

„Esenţa libertăţii a constat întotdeauna în capacitatea de a alege aşa cum vrei să alegi astfel, fără să fii constrîns, brutalizat sau înghiţit în vreun sistem vast; şi în dreptul de a rezista, de a fi nepopular, de a-ţi susţine convingerile doar pentru că sînt convingerile tale. Aceasta e adevărata libertate, iar fără ea nu există nici un fel de libertate, nici măcar iluzia ei.”*

Isaiah Berlin 

(„Freedom and its Betrayal”, 1952)

* În volumul Cinci eseuri despre libertate şi alte scrieri, © 2010 ed. Humanitas

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (XI)*

Mihail şi Gavriil

Apropo de sărbătorirea deunăzi a arhanghelilor Mihail şi Gavriil, cum este ea îndeobşte

cunoscută. Constat că, deşi extrem de mediatizată pe canalele mirene ale mass-media naţionale, prăznuirea celor doi arhangheli este numită foarte rar corect, adică aşa cum apare ea cu titulatura completă în absolut toate calendarele creştin-ortodoxe (tipărite sau on-line) ori în lucrările de specialitate ţinînd de domeniul teologiei. Numele întreg al sărbătorii este „Soborul mai-marilor Arhistrategi Mihail şi Gavriil şi a tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri”. Cu alte cuvinte, în data de 8 noiembrie nu îi prăznuim doar pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ci absolut toate cetele îngereşti, prin exponenţii lor cei mai de seamă. Aşa cum precizează părintele profesor dr. Ene Branişte (în lucrările sfinţiei sale „Liturgica specială” şi „Dogmatica ortodoxă”), sărbătoarea are o vechime de peste 1500 de ani, la origine ea fiind exclusiv o prăznuire a Sfântului Arhanghel Mihail. Ulterior, în secolul al V-lea d.C., fiind alăturat şi Sfîntul Arhanghel Gavriil, în final, sărbătoarea devenind o zi de prăznuire a tuturor îngerilor. 

Arhanghelul Gavriil
(pictură de Jan Van Eyck)

Puţini cunosc numărul şi, cu siguranţă, mult mai puţini sunt aceia care le ştiu numele celorlalţi cinci arhangheli (în învățăturile creștine, evreiești și islamice, sînt căpetenii ale tuturor îngerilor, cu rol de mari apărători şi vestitori-propăvăduitori ai tainelor lui Dumnezeu) ai spiritualităţii creştin-ortodoxe, în afara mult mai cunoscuţilor Mihail (în ebraică numele însemnînd, sub forma unei întrebări retorice, evident, „cine este ca Dumnezeu”, simbol al umilinţei în faţa divinităţii, conducătorul oştilor cereşti şi, deci, primul din ceata sfinţilor arhangheli, purtătorul unei săbii de foc, apărător suprem al legii lui Dumnezeu şi perpetuu învigător al vrăjmaşilor) şi Gabriel, Gavril sau Gavriil (în ebraică  „Dumnezeu este puterea mea” şi arhanghel al bunelor vestiri care, aşa cum aminteşte Sf. Apostol Luca în evanghelia sa, este printre multe alte fapte memorabile, binevestitorul Naşterii Mîntuitorului şi a Sfîntului Ioan Botezatorul, fiind primul care a rostit numele de Iisus, descoperindu-le magilor taina întrupării Mîntuitorului). Ceilalţi cinci arhangheli sînt Rafail („Dumnezeu a vindecat”, tămăduitor al neputinţelor omeneşti), Uriil („Dumnezeu este lumina mea”,  luminător al celor întunecaţi), Salatiil („rugătorul”, cel care se roagă fierbinte pentru neamul omenesc), Gudiil („omul slavei”, îngerul care aduce veşnic slavă lui Dumnezeu şi celor ce se nevoiesc la fapte bune) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, Varahiil („cel ce binecuvîntează”, ultimul dar nu cel de pe urmă în ierarhia arhanghelilor, aducătorul de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt). 

Interesant este şi faptul că numele arhanghelului Gavriil apare într-un moment cheie

consemnat în cartea sfîntă a religiei musulmane, Coranul. Astfel, în timpul Ramadanului („Sawm Ramadan”) sau postului musulmanilor, unul dintre cei „cinci stîlpi” ai Islamului (care înseamnă supunere, „muslimii” fiind aceia care se supun, deoarece islamul nu este numai o credinţă ci, în egală măsură, un mod de viaţă căruia ei trebuie să i se supună necondiţionat), care este a noua lună a calendarului islamic (o lună cu dată mobilă care se calculează după calendarul musulman, fazele lunii şi poziţia astrelor), profetului Muhammad i-a fost transmis prin revelaţie divină Coranul de către acelaşi arhanghel Gavriil, în urmă cu 1426 de ani. Ceilaţi patru „stîlpi ai Islamului” sînt: „Mărturisirea de credinţă ” (Sehadah) sau afirmarea în public, cu toată ardoarea şi convingerea că „nu există altă divinitate în afară de Allah iar Muhammad este Trimisul Său”; „Rugăciunea” („Salah, namaz”), care se face de cinci ori pe zi: în zori, la prînz, după-amiaza, la apus şi seara, în grup şi obligatoriu cu faţa spre Mekkah (Mecca); „Dania” (Zakat), care se face în bani sau produse strînse peste an şi „Pelerinajul la Mekkah” (Hajj) locul sfînt al Islamului şi care trebuie făcut măcar o dată în viaţă de orice bun musulman. În această lună se posteşte (abţinerea de la mâncare, băutură, fumat, sex; nu se bea nici apă, nu se iau nici medicamente) de la răsăritul la apusul soarelui. Pentru cei bolnavi, femei gravide sau musulmanii aflaţi în călătorie, numărul de zile de post poate fi mutat ulterior trecerii lunii Ramadan. După apusul soarelui are loc masa numită „iftar”, la care se strîng familia şi prietenii. Cealaltă masă, Sohour, are loc înainte de răsărit. Ultimile 10 nopţi ale Ramadanului sînt numite „Laylat al- Qadr” („Noaptea Decretului” sau „a Sorţii”, noaptea mai bună decît 1000 de nopţi) şi, cum nu se ştie care dintre ele este aceasta, musulmanii le petrec pe toate în rugăciune.

 Muhammad primind primele versete de la Arhanghelul Gavriil.
Din manuscrisul Jami' al-tawarikh by Rashid-al-Din Hamadani, 1307.

Legenda spune că în această noapte Allah a început să-i transmită primele versete din Coran profetului Muhammad (în vîrstă de 40 de ani pe atunci) prin intermediul arhanghelului Gavriil, drept pentru care credincioşii consideră că doar în această perioadă le este decisă soarta pentru următorul an, tocmai de aceea ea fiind petrecută în rugăciune. Ramadan-ul se încheie cu o sărbătoare, „Eid ul-Fitr”, care ţine trei zile şi care la rîndul ei se încheie cu un praznic, „Seker bairam” („Bairamul Dulce”), care începe de îndată ce Luna Nouă apre pe cer. Musulmanii sărbătoresc îmbrăcîndu-se cu cele mai bune haine, participând la procesiuni impresionante, făcînd daruri, petrecînd împreună cu familiile şi prietenii apropiaţi, stînd la masă în timpul zilei, consumînd mîncăruri tradiţionale, dulciurile ocupînd un loc privilegiat (dintre care nu lipsesc baclavalele şi sarailiile), de unde şi denumirea petrecerii. De asemenea, credincioşii musulmani donează, fiecare după posibilităţi, sume de bani, alimente sau îmbrăcăminte nevoiaşilor, astfel încît şi aceştia să poată sărbători cum se cuvine, sfîrșitul postului. Bref, această lună de post a musulmanilor, are în primul rînd o profundă dimensiune spirituală, reprezentînd un timp al purificării trupeşti dar mai cu seamă sufleteşti, condiţii sine qua non pentru orice musulman, indiferent de condiţia sa socială, de a cinsti, aşa cum se cuvine, primirea Coranului de la Allah de către profetul Muhammad, prin revelaţie divină, prin mijlocirea directă a Arhanghelului Gavriil. (va urma)

©Bogdan-Lucian Stoicescu

* XI(XVI)/2014

Text apărut în „altPHel” nr. 460, 11-17 noiembrie 2014, p. 15 precum și la adresa: http://www.altphel.ro/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-xi/

Haihui printre cuvinte (34)

Un om singur

Domnul Klaus Wernner Iohannis mi s-a părut a fi aseară aidoma un sportiv de mare performanță, un campion, dar care n-are pe nimeni pe banca tehnică. 

Am văzut un om singur, cu un expozeu dezordonat, superficial, de multe ori superfluu, angrenat în jocul încîlcit al adversarului, ușor lipsit de luciditate și debusolat, precum erau acei splendizi armăsari de rasă care continuau să alerge bezmetici, singuri, în virtutea inerției, fără jocheii căzuți din șei la săriturile peste mortalele obstacole, în devastatoarele curse de steeplechase de pe vremuri (care de multe ori se încheiau tragic atît pentru cai cît și pentru călăreți). Uneori, un astfel de cal rămas fără jocheu, continua de unul singur cursa și trecea primul linia de sosire dar era descalificat pentru că-și pierduse driver-ul! Iar cursa era cîștigată, chiar dacă cu un timp mult mai slab, de un alt cal fără performanțe notabile, doar pentru faptul că acesta a avut șansa să-și țină în șa călărețul-antrenor, amîndoi rezistînd eroic pînă la capăt... Trist... 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (X)*

Nino

Una dintre puţinele şi micile plăceri pe care Nino Stratan şi le mai oferea în ultimii ani ai vieţii, era să facă fotografii prietenilor care-i treceau pragul minuscului său apartament situat în centrul oraşului, la etajul 1 de la scara „A” a binecunosctului bloc ploieştean „7 etaje” (aflat vizavi de catedrala „Sf. Ioan”). Îşi cumpărase cu ceva timp în urmă o liliputană cameră de fotografiat cu film şi în zilele în care era bine dispus, înconjurat de prieteni fiind, iniţia o „şedinţă foto” (cum foarte serios îi plăcea să o numească), în care cei prezenţi îşi făceau fotografii unii altora, în ipostaze care de care mai studiate. Pe spatele unei astfel de fotografii pe care mi-a făcut-o Nino prin februarie 2005 şi dăruită la cîteva zile după developarea şi aşezarea ei pe hîrtie, cu puţin timp înainte de a muri (fotografie pe care prietenul Mihai Vasile avea s-o folosească ulterior pentru coperta a IV-a a cărţii mele de convorbiri cu Nino şi-n care apăream fumînd un trabuc, părînd a privi, mirat-întrebător, prin obiectivul aparatului, direct în ochii lui), a scris următoarea dedicaţie: 

„Dragului Prieten, omul nostru din Havana,  fumător de ţigarete, ţigări (deci de foi) şi pipă, dragostea din inima lui Nino”. Discreta trimitere la Graham Greene, un prozator care-i plăcea şi ale cărui cărţi le (re)citea în acea perioadă, era evidentă. La cîţiva ani după aceea, lecturînd romanul „Omul nostru din Havana”, mi-am reamintit brusc de dedicaţia lui Nino şi am căutat fotografia pomenită, de a cărei soartă nu mai ştiam nimic. După îndelungi căutări, am găsit-o într-unul din albumele mele cu fotografii, rătăcit printre vrafuri de hîrţoage şi am dat peste acel portret făcut de el. Am stat o vreme cu fotografia în faţă, tot citind şi recitind dedicaţia lui. După care, dintr-un dicţionar, am aflat că romanul scriitorului britanic apăruse fix în anul 1958, care era şi anul naşterii mele! Atunci mi-am zis în barbă cu toate că io, unul, nu cred absolut deloc în asemenea potriviri, ba mai mult, sînt chiar convins că nimic nu-i întîmplător pe lumea asta: stranie coincidenţă! Ori poate că Bătrînul Urs Nino făcuse intenţionat trimitere la o carte care se născuse odată cu mine? Numai Dumnezeu mai poate şti...  

Mîrlănia pretutindenară

Deunăzi reciteam mai multe articole vechi, printre care unul, aparţinînd lui Radu Paraschivescu („E viaţa mea, în fond”, în „Dilema Veche”, nr. 320, aprilie 2010), mi se pare a fi definitoriu speciei de bizon carpatin care răspunde la denumirea generică de „politician român”, în timp ce la tv, pe unul dintre canalele autointitulate „de ştiri”, se derula, în cadrul unui breaking news lung cît o zi de post,  o discuţie mustind de grobianisme şi raţionamente trădînd retard mintal sever şi asezonată pe măsură cu tot soiul de gesticulaţii expresiv-simiene, aparţinînd unor jalnici pupincurişti ai prezidenţiabililor, autointitulaţi şi ei „de dreapta” sau „de stînga” (nu le mai dau numele că-s sătul de ei ca de mere acre), că-mi venea să intru peste ei în emisiune prin televizor, să le citesc articolul în favor de lume, în semn de profund omagiu: 

„(mitocanul – n.m. T.D.) Este corpul străin care se cuibăreşte în existenţa aproapelui, fără a se mulţumi cu atît. Condiţia de parazit nu i se pare suficientă. Vrea mai mult. Dacă poate să-ţi modifice traiul de zi cu zi pînă la a trăi cot la cot cu tine, în viaţa ta, e fericit. Dacă i se îngăduie să se comporte – încă o trimitere la film – aidoma creaturilor din «Invazia jefuitorilor de trupuri», exultă. Mitocanul îşi propune să rămînă în viaţa lui, dar în acelaşi timp să se lăţească în a ta. Lucrul care se vede cel mai bine în comportamentul acestui ins e plăcerea colonizării. Voluptatea invaziei. Siguranţa dării de buznă. Mitocanul îşi adjudecă totul şi nu restituie nimic. El ia aerul celor din jur, vorba din gura interlocutorilor şi piuitul martorilor. Astăzi mai mult ca ieri, mitocanul are obişnuinţa expandării, ceea ce-l face să se dilate năprasnic, pînă cînd umbra lui devine atotdominatoare. Cînd un mitocan clefăie sau îşi suge măselele, e banal. Cînd stă cu şapca pe cap în biserică şi trimite sms-uri, e previzibil. Cînd se crăcănează în fotoliul cafenelei, cu lopata spînzurînd pe umărul păpuşicii colagenate de alături, e inofensiv. În schimb, cînd iese din ţarcul existenţei lui şi pătrunde în viaţa ta, devine o carnasieră nemiloasă.Sistemul în care funcţionează mitocanul înseamnă vizibilitate şi audibilitate maximă cu strădanii minime. Un mitocan discret? Nu s-a pomenit aşa ceva, e o contradicţie în termeni, ca o cascadă care stă pe loc. Reţeta performanţei în mitocănie presupune două ingrediente de bază: gesticulaţia luxuriant-euforică şi vorbitul bolonăvos-cazon, la do de sus. Surdina e un capriciu impardonabil, iar cumpătarea o nerozie despre care nici nu merită discutat. Mitocanul nu se infiltrează, ci năvăleşte. Semnul lui marcant este agresivitatea. 

(sursa foto: timesnewroman.ro)

Un asemenea om nu te irită prin ceea ce face sau spune, ci prin felul cum gesturile, vorbele sau faptele lui stau streaşină trecerii tale prin lume. Dacă mitocanul ar arunca mucuri pe ţigară pe covorul din propriul apartament, s-ar scobi în nas la el în baie sau ar asculta muzică tare într-o incintă perfect izolată, nimeni n-ar avea nimic cu el. Corect, numai că în condiţiile astea n-ar mai fi mitocan. Sau cel puţin n-am şti că e. Mitocanul îşi trăieşte condiţia prin raportare la cei din jur şi alege drept instrument de lucru, sfidarea. Îţi împinge uşa vieţii cu un umăr bine proptit, fără să bată. Intră, se instalează comod şi-ţi face în sîc cu fiecare gest. Exasperarea ta este succesul lui. Cînd te răzvrăteşti – tacit, fiindcă pe faţă nu prea ai curaj – şi îţi spui «E viaţa mea, în fond», mitocanul zîmbeşte satisfăcut, ghicindu-ţi revolta. «S-o crezi tu», îţi răspunde, tot în gînd, deşi ar putea la fel de bine să urle. N-ai avea ce să-i faci.” 
Ar fi fost nemaipomenit să mă fi putut teleporta în acea emisiune profund tembelă, pentru că tuturor protagoniştilor ei, fără nicio excepţie - invitaţi şi „mediatori” – aceste cuvinte le veneau ca o mînuşă. Şi fără îndoială c-aş fi încheiat cu minunatele vorbe ale lui Duiliu Zamfirescu din „Tănase Scatiu”: „Fă bunătate şi schimbă patul, scoate plapuma, şi salteaua, şi mindirul, să iasă mirosul de mitocan, m-ai înţeles?” (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* X(XV)/2014

 Text apărut în „altphel”, nr. 459, 4-10 noiembrie 2014, p. 15

Haihui printre cuvinte (33)

Culorile Rîndunicii*

„19 motive pentru a rămîne în țară

1. Pentru că țara o poți părăsi oricînd... Nimeni nu te ține cu forța în țară.

2. Pentru că în țară toți sunt gata să împartă cu tine tot ce au: cîntecele idioate pe care le ascultă cu volumul dat la maximum în mașina lor, viroza în mijloacele de transport în comun și femeile lor care stau acasă.

3. Pentru că în țară un marinar a devenit președinte. Imaginează-ți unde poți ajunge dacă ești pompier sau mecanic auto.

4. Pentru că numai în țara noastră există mai multe jeepuri decît milionari și mai mulți milionari decît întreprinderi.

5. Pentru că numai la noi pare firesc să primești fără să oferi nimic în schimb.

6. Pentru că țara noastră e singura în care, dacă nu faci altceva decît să te uiți la cei care muncesc, primești o primă de spectator numită «indemnizație de conducere».

7. Pentru că numai la noi poți profita zilnic de o ospitalitate nelimitată, de exemplu în traficul urban, unde ți-e dat să auzi sute de înjurături.

8. Pentru că suntem singurul popor din lume la care apelativul «hoțule?!» este o formulă de tandrețe.

9. Pentru că numai la noi îi poți vorbi de rău pe unguri, pe bulgari, pe evrei și pe locuitorii din fiecare regiune a țării, și asta să fie considerat amuzant.

10. Pentru că ne lăudăm cu cea mai buna șaorma, deși la noi nu există decît o foarte mică minoritate de cetățeni de origine arabă.

11. Pentru că doar la noi o femeie poate fi poreclită Miss Sensual fără a fi neaparat o actriță de filme porno.

12. Pentru că avem mult mai multe Silicon Valley decît americanii; dar ale noastre nu se află între dealuri înalte ca în California, ci în sînii unei singure femei din guvern.

13. Pentru că la noi poți obține carnetul de conducere fară să dai nici un examen.

14. Pentru că numai în țara noastră se poate organiza Campionatul Mondial de 3000 km slalom cu obstacole: căruțe, gropi, cîini vagabonzi înfometați, bețivi.

15. Pentru că la noi zăpada este considerată sfîntă doar fiindcă vine din cer; odată ce a căzut pe drumuri, nimeni nu mai îndrăznește să se atingă de ea.

16. Pentru că la noi ziua de lucru începe cu o pauză.

17. Pentru că sîntem atît de legați de noțiunea de politețe, încît ne e greu să ne dăm și un simplu «bună ziua!».

18. Pentru că numai la noi se cumpară parfumuri după nume și nu după miros.

19. Pentru că atunci cînd toate locurile din Infern vor fi ocupate, țara noastră va deveni o destinație de substituție pentru acesta?; cei care vor rămîne în țara noastră vor fi scutiți de cheltuielile de transport în Infern“. (Marius Daniel Popescu**)

* © 2014  editura „Polirom”

** Marius Daniel Popescu  s-a născut la Craiova, în 1963. Este absolvent al facultății de silvicultură din Brașov, perioadă în care scrie versuri și frecventează cenaclurile literare din oraș. Alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu şi Simona Popescu, face parte din „Grupul de la Braşov”. Între  1992 şi 1997, în România i-au apărut volumele: „Jucării de lemn” (Brașov, Unicorn 91), „Fotograful de muște” (Vlasie), „Etajul 5, la vară” (Arhipelag), „Groapa de nisip și leagăne” (Magister). 

În 1990 emigrează în Elveţia unde se și stabileşte. În 1995 aici îi apare volumul de versuri „4x4 poèmes tout-terrains” iar în 2004, „Arrêts déplacés” (ambele la editura elvețiană „Antipodes”). Pentru ultimul volum primeşte în 2006,  „Prix Rilke”. 2007 este anul debutului său în proză cu romanul „La Symphonie du loup^”   (Paris, Éditions José Corti), scris direct în franceză, pentru care primește „Prix Robert Walser” și „Prix culturel vaudois de littérature” (ambele în 2008). Romanul este tradus în limba română („Simfonia lupului”) la editura „Humanitas” (2008) iar în anul 2013 apar versiunile în limba germană („Die Wolfssymphonie”, Engeler Verlag) și spaniolă („La sinfonia del lobo”, Nocturna Ediciones). Odată cu apariţia Simfoniei lupului la Editura Humanitas, Marius Daniel Popescu se întoarce acasă. «Da, revin acasă, şi mi-e drag şi sunt mândru şi cred că ştiţi foarte bine ce înseamnă să trăieşti în două limbi, în două vieţi!, mărturiseşte autorul într-o scrisoare care însoţeşte bunul de tipar dat traducerii romanului său.” (prezentare Humanitas).

Începând cu anul 2004, este directorul ziarului „Le persil” („Pătrunjelul”) şi ţine cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

În 2012 îi apare romanul „Les Couleurs de l'hirondelle” (Paris, Éditions José Corti), apărut în traducere românească în 2014 („Culorile rîndunicii”, ed. „Polirom”, colecția „Biblioteca Polirom. Actual”, traducere de Simona Modreanu), triplu laureat în acelaşi an cu „Grand Prix Littéraire du Web” („Prix spécial du jury”), „Prix de l'Inaperçu” şi „ Prix fédéral de littérature”. „Après «La Symphonie du Loup», Marius Daniel Popescu nous donne une cantate ; après un grand roman de formation, une déformation limpide du roman en autobiographie indirecte. Ici encore, une voix nue, elle aussi, affronte, dispute, bouscule et renverse l'Histoire.” (Yves Laplace)

 Note de © Bogdan-Lucian Stoicescu