Refugii estivale (20)
Cu alte cuvinte am vrut
să spun că, în acele vremuri, o emisiune precum „Metronom”, a rebelului comentator
muzical şi om de radio care a fost regretatul Cornel Chiriac era, de departe,
un fel de oază, o gură de aer proaspăt pentru iubitorii de muzici de calitate,
o fereastră destul de larg deschisă spre Occident şi care, desigur, nu putea fi
pe placul liderilor comunişti de atunci, ale căror urechi blegi erau mult mai obişnuite
cu „şlagărele” tocite de prea multă repetare ale unor interpreţi precum Dan Spătaru („Ţărăncuţă”,
„Te aşteaptă un om”, „Trecea
fanfara militară” ori cele care atingeau lejer
şi fără nici un efort ridicolul şi pe alocuri neghiobia, prin simbioza perfectă
dintre muzică şi „versuri”, precum se dovedeau a fi cu asupra de măsură „Drumurile” şi mai cu seamă „Magistrala albastră”, pe care le mai aud
şi azi, cînd şi cînd, vibrînd prin geamurile închise ale „Merţanelor”
cocalarilor şi nu numai!), Margareta
Pîslaru („Timpul”), Pompilia Stoian („Prieten drag”), Luigi Ionescu (cu
celebrele sale melodii avi-florale, dacă le pot zice aşa, „Turturele” şi „Lalele”),
Constantin Drăghici („A căzut o frunză-n
calea ta”), „Trio Grigoriu” („La
cabana trei brazi”, „Macarale”, „Marinarii” şi preferata mea de atunci, „Broscuţa Oac”, hehehe!), „Trio Caban” („Tinereţe fără bătrîneţe”), Doina Badea („Spre
soare zburăm”, „Se-ntorc vapoarele” ori „Ploaia”),
supranumită de ăi mai maliţioşi
„Răcnetul Carpaţilor” iar de fani, „Dalida a României” şi care, fie vorba între
noi, nu avea o voce tocmai rea şi, în sfîrşit, ultimul (dar nu cel de pe urmă) pe
listă, maestrul Gică Petrescu, „Eternul Gică” (supranume datorat, cu siguranţă, îndelungatei
sale cariere muzicale!) cu toată suita lui de romanţe, tangouri, valsuri ori
cîntece de „petrecere şi voie bună” (nelipsit
de la nici o emisiune de „varietăţi” sau de la vreun Revelion TV şi absolut de
la nici o sindrofie românească), din repertoriul căruia, mie, din fragedă
pruncie, plăcîndu-mi, pentru parfumul lor de epocă, uşor vetust, „Suflet candriu,
de papugiu” şi „Du-mă, acasă, măi tramvai!”.
Erau şi cîţiva interpreţi
de muzică uşoară, foarte puţini, pe care-i agream, în pole position-ul preferinţelor
mele aflîndu-se, detaşat, Mihaela Mihai (pe numele ei adevărat, Mihaela-Maria
Neagu). Făcusem chiar un fel de pasiune pentru angelica blondă (cum mi se părea
ea atunci şi de care, la un moment dat, pe la vreo 12-13 ani, eram îndrăgostit
lulea!) şi pentru cîteva dintre piesele ei („De-ai fi tu, salcie”, „Hei, Mare!”, „Parfumul străzilor” ori „Trurli,
trurli”)
Şi, cînd, peste ani, am mai şi aflat că este sora mai mare (vitregă, e adevărat, dar ce mai conta) a dragului meu Doru Stănculescu (cantautorul la care ţin ca la ochii din cap, la fel de mult ca şi la Mircea Florian), respectul meu pentru Mihaela a crescut exponenţial! Asta pentru că, între timp, dragostea mea puberă (și neîmpărtăşită) pentru ea se risipise ca un fum...
dar şi pentru filmele în care jucase („Cartierul veseliei”, „Bariera” - în care și cînta splendida „Parfumul străzilor” - sau „Asediul”), pe care nu mă mai săturam să le revăd (la cinematograf sau la televizor), ori de cîte ori erau programate, fără să mă plictisesc de ele vreodată şi ale căror replici, evident că le ştiam pe de rost.
Şi, cînd, peste ani, am mai şi aflat că este sora mai mare (vitregă, e adevărat, dar ce mai conta) a dragului meu Doru Stănculescu (cantautorul la care ţin ca la ochii din cap, la fel de mult ca şi la Mircea Florian), respectul meu pentru Mihaela a crescut exponenţial! Asta pentru că, între timp, dragostea mea puberă (și neîmpărtăşită) pentru ea se risipise ca un fum...
(va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Text apărut
în „altPHel”: