Creme , văpsele, farduri (XIII)

Viața mea ponosită. 

„ (...) de uitat, însă, nu puteam uita nimic. beam mult, 

puțin cîte puțin, un pic cîte un pic. mi se părea atunci 

că nici n-am ce uita. mi se părea că viața asta a mea

mai fusese cîndva și a altcuiva. care se lepădase de ea.

că viața mea mai fusese odată trăită, că de-aia e ea acum așa de ponosită.” 

(Lucian Vasilescu în Țara mea, viața mea, dragostea mea / despre modesta mea ratare personală)

Meseria de a trăi. Mi-am cumpărat din nou cărțulia conținînd jurnalul lui Cesare Pavese, „Il mestiere di vivere” pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu am mai recăpătat-o (ştiu cîteva asemenea persoane „respectabile” care, de-a lungul timpului, şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi „uitînd” să înapoieze). O citisem de cîteva ori, la creion, îmi scosesem şi notițe, o ştiam aproape pe de rost. Îmi plăcea enorm scrisul tipului ăstuia despre care atunci, în acei ani tineri ai studenției mele, ştiam extrem de puţine lucruri. Printre care şi acela că sfîrşise tragic, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a hotelului torinez „Roma”. Chestie de opţiune, îmi spuseseam io cu mintea de atunci… Mult mai tîrziu, peste ani, cînd eu însumi aveam să traversez o perioadă întunecată, grea, plumburie, bîntuit fiind de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, printre altele, că nu înţelesesem mai deloc gestul lui. Mi-am citit din nou însemnările. Îmi doream cu ardoare volumul, care părea a fi de negăsit... În urmă cu ceva timp l-am văzut într-un anticariat şi l-am cumpărat. Însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge în nici un chip da capo al fine. Cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin. Cam aşa precum fac, de altfel, cu Biblia…

Zice Pavese undeva în cărțulia lui: ,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetătean onorabil – n.m.), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva…”  Şi încheie implacabil: „Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.” („Meseria de a trăi”, jurnal 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005)

Îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. Îndeosebi cele privind păstratul unei femei... Cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... În lumea asta a noastră mustind de pragmatism, de interese de tot felul... Lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate şi io am pierdut. Și după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: „Ia să mă las şi io păstrat!”  Ceea ce am şi făcut. Cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat. Cine nu, nu. Anii au trecut, pierderile au continuat însă cu o frecvenţă mai mică, parcă. Pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze. Și m-a păstrat...N-a fost uşor,  nu e uşor, pe bune...

În finalul paginii dumisale de jurnal, pare că maestrul se amuză pe seama noastră, a cetitorilor săi... Oare „sacramentala abilitate a logodnicei” nu este o armă cu două tăişuri? Nu se dă iubitului, acesta o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... Dincolo de tenta evident ludică a exprimării, rămîne paradoxul, efemer  precum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...

În ceea ce mă privește, încă un lucru mi-e foarte clar. Și anume faptul că nici pînă în ziua de azi nu am dobîndit însuşirea, dibăcia, perspicacitatea, talentul, naiba știe cum s-or numi, de-a fi un „om practic”, adică de-a trata latura practică a vieţii mele precum un sumum de abilități care să mă umple de „foloase”, indiferent de natura lor. Îmi lipseşte cu desăvîrșire funcţia care să creeze „organul” generator al unor astfel de priceperi... Drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care „s-au aranjat regeşte”, fără nici cea mai mică urmă de pizmă dar cu admirație sinceră, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege...

Despre viața de apoi. Se spune că, odată, un arhiereu, la un festin, a fost întrebat ce crede despre viaţa de apoi. Zîmbind, el a răspuns: ,,Ei, se şi exagerează foarte mult!”

Andrei Pleșu
(sursa foto: http://blog.culturesti.ro/)

Recidiviști ai dictaturii. „România e încă adumbrită, în toate domeniile, de ,, foşti” care vor încă să fie. E vorba de oameni care refuză să ia notă de evidenţa defazării lor, oameni care nu simt că au ieşit din cursă şi că înţelept ar fi să facă un pas înapoi. Termenul cel mai adecvat ar fi . A nu pricepe că nu poţi fi tot timpul la putere, că , nu e o virtute inviolabilă, dobândită pe viaţă, că specialitatea sau , nu se poate preschimba, peste noapte, în opusul ei, că scatofagia de pe vremea lui Ceauşescu nu e o bună recomandare pentru rolul de tribun democratic sau că a fi fost, la un moment dat, prim-ministru sau preşedinte de ţară nu e o calificare eternă, care să te legitimize în absolut toate astea laolaltă constituie nu atît o problemă de generaţie, cît o problemă de caracter. Sau de inteligenţă. Iar soluţia derivei nu poate fi decît personală. Lustraţia poate interveni igienic, pentru a proteja oficiul public de recidivişti ai dictaturii. Dar cum să o aplici în lumea valorilor? Cum să <lustrezi> impostura, lipsa de talent, nesimţirea, vanitatea lacomă? Cum să legiferezi buna-cuviinţă? (…) Mai rezonabil mi se pare să laşi mizeria să se stingă, fără exces de purgative principale. Să laşi fiecăruia şansa unei autoevaluări reparatoare. (Andrei Pleșu în editorialul „Generaţii”, „Dilema Veche”, nr. 147, 17-23 noiembrie 2006, p.3)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel” an X, nr. 446, 27iunie-3 iulie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/06/creme-vapsele-farduri-v/)