Creme, văpsele, sulimanuri (XII)

Kraftwerk - patru roboţi cu pletele-n vânt! La o primă ascultare, muzica grupului german „Kraftwerk”, aceşti „Beatles”-i ai computerelor, cum au fost supranumiţi, ar putea fi asemuită coloanei sonore a unui film-catastrofă despre moartea subiectului. Robotul împotriva omului. Transpiraţia care îneacă inspiraţia. Sunetul care sufocă sensul. Ritmul care ferfeniţeşte melodia. Repetiţia obsedant-halucinantă tocînd identitatea. Astăzi, infinitul calm-sintetic al celor patru terminatori din Düsseldorf are farmecul vetust al noilor romane ale anilor ’50 şi al anti-umanismului tel-quel-ian. Astfel de gînduri ne-ar putea trece prin cap ascultând cu nostalgie celebra „Trans Europe Express” (varianta în engleză sau în germană, ultima, mie unuia, părîndu-mi-se a suna mai bine), chiar şi în ediţia reorchestrată, de pe albumul lor din 1991, „The Mix”.

După o perioadă de relaş în anii ‘90, Kraftwerk a revenit în trombă. Ei au înmugurit şi înflorit în tot acest timp graţie nenumăraţilor lor bastarzi. Maimuţăriţi de cei doi suedezi mustăcioşi de la „Yello”, disecaţi de japonezii defunctei „Yellow Magic Orchestra”, fărîmiţaţi apoi mărunţiţi fin în mojarele „laboratorelor” acustice ale celor de la „ABC”,  „Pet Shop Boys” ori „Duran Duran” şi sanctificaţi în discoteci, cei patru dandy nucleari le-au dat clasă, cum se spune pe la noi, într-un concert apocaliptic de la „Brixton Academy” din Londra, devenit şi el istorie, unor „Dépêche Mode”, „Erasure”, „Human League”, „Heaven 17”, „Gary Numan”, „OMD”  (al căror album „Sugar Tax” conţine un excelent cover după splendida „Neon Lights”, inclusă pe nu mai puţin celebrul album Kraftwerk, „The Man Machine”). Fondat în 1971, ca o reacţie la muzica planantă a lui Klaus Schulze (unde sunteţi, „Tangerine Dream” ?), „Kraftwerk” (adică Centrala Electrică), devine celebră, cîntând avangardismul tehnicist: autostrăzile („Autobahn”), atomul („Radioactivitat”), roboţii („Die Roboter”), lumea ordinatoarele („Computer Welt”), calculatoarele de buzunar („Taschenrechener”). 

Îndrăgostiţi  pînă peste cap de sportul pe două roţi, ei îi dedică acestuia un album, „Tour de France” (1983), o minunăţie sonoră, un fel de imn-omagiu adus epuizantei competiţii cicliste din ţara hexagonului. Am amintit doar câteva titluri – de referinţă, e adevărat! – de pe tot atîtea albume concepute de tandemul Florian Schneider–Ralf  Hütter, în jurul căruia, de-a lungul anilor, au gravitat nume dintre cele mai importante ale universului muzicii electronice şi electroacustice: Wolgang Flür, Karl Bartos ori Fritz Hilpert.

Începînd cu 1973, în plină epocă hippie şi pînă e azi, contemporanii noştri cavaleri teutoni n-au făcut altceva decât să (re)dea iar şi iar, cu nesmintită şi neostoită obstinaţie, acelaşi titlu de nobleţe părului tuns perie, cravatei înguste şi costumului clasic, negru-antracit, reprezentînd fundalul gomosului stil „new wave” al anilor ’80 ori mult mai extravagantului „techno”, cel de dincolo de anii ’90 şi pînă în prezent.

Între janseismul* computerizat şi structuralismul pop, compoziţiile „Kraftwerk” mi-au evocat întotdeauna modelul mecanismului perfect al genialelor ceasornice Swatch, frumos desfăcute şi perfect funcţionale. 

„Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil.” Dacă grupul german mai sus pomenit a amprentat într-un mod decisiv  în secolul trecut muzica în general şi pe cea electronică în special, reinventînd sonortăţi aparte, obţinute prin folosirea masivă  a computerelor şi sintetizatoarelor electronice programabile, strălucitul matematician, informatician, profesor, om de ştiinţă şi academician român Grigore Constantin Moisil (1906, Tulcea – 1973, Ottawa, Canada), a fost acela care, dincolo de extrem de valoroasele dumisale contribuţii reunite într-o prodigioasă operă teoretică (cu lucrări în domeniile analizei şi logicii matematice,  geometriei, algebrei şi mecanicii) a fost acela ale cărui remarcabile demersuri au condus, pe de o parte, la realizarea primelor computere româneşti iar pe de alta, lucru extrem de important,  întreaga sa activitate s-a concentrat asupra formăeii celor dintîi generații de specialişti, fapte care au aşezat România sfîrşitului anilor ’60 printre ţările fanion ale acestui domeniu de vîrf.  Însă puţini ştiu că omul nostru, un savant în deplina accepţiune a termenului şi un pionier al informaticii, unul dintre cei mai apreciaţi şi respectaţi în epocă (membru al Academiei Române şi al aceleaia din Bologna, distins, post-mortem, în 1996 cu valorosul „Computer Pioneer Award” conferit de „IEEE Computer Society”) a fost înzestrat cu un excepţional simţ al umorului şi-o vervă inepuizabilă, el fiind autorul a sute de butade şi paradoxuri, pe care nu scăpa prilejul să le formuleze într-o manieră inimitabilă ori de cîte ori i se ivea prilejul. A fost ceea ce soţia sa, Viorica Moisil, numea în volumul memorialistic „Un om ca oricare altul”, un „epicurian în ale vieţii”, căruia îi plăcea să fie înconjurat de prieteni, care „aprecia o mîncare gustoasă, un vin bun, o ţigară, o glumă, muzica unui vals, un schimb de idei.” Vorbele sale de duh au intrat de mult în ceea ce astăzi numim, cu un termen generic, folclorul urban. Închei, nu înainte de a vă oferi, pour la bonne bouche, cîteva sclipitoare moisilisme, aşa cum au fost ele culese de cei aflaţi în preajma-i.

„Nu e de părerea ta cel ce te aprobă, ci cel ce te imită.”

„Marele regret al vieţii mele este de a nu fi avut nici unul.”

„Ce este un pesimist? Un optimist bine informat.”

„Şpriţul e o băutură care se face din două lichide diferite din care unul nu e vin şi celălalt nu e apă.”

„Dublul rol istoric al prostiei: 1) Prostia transformă revoluţia în evoluţie. 2) Prostia permite comunicaţia între două inteligenţe.”

„Dragostea nu se defineşte: o trăieşti, o uiţi, ţi-o aduci aminte.”

„Un om la 20 de ani trebuie să fie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat şi la 60 stimat.”

„Iubesc oamenii, începînd cu mine.”

„Eu sînt omul care demonstrez, nu conving.”

„Cînd stă la o şedinţă mai lungă am impresia că creierul lui ia forma scaunului pe care şade.”

Un student pe care tocmai îl picase la examen, a exclamat cu năduf: „Să mă pupe-n cur!”. Moisil îl aude şi-l strigă: „Vino-ncoa, tinere, apropie-te.” Apoi îl sărută pe frunte. „S-a făcut, tinere!”

„Fiecare bărbat are nevoie de o amantă! Nevasta crede că e la amantă, amanta crede că e la nevastă şi aşa el poate să şadă liniştit în bibliotecă să citească.” 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Curent social-religios catolic, propăvăduind o morală austeră extremă.

(Text apărut în „altPHel” an X, nr. 445, 20 mai-26 iunie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/06/creme-vapsele-farduri-iv/)