Mahalagii
au fost, mahalagii sunt încă…(I)
I-am
luat rochie de tafta,
Papucei de
catifea,
și-am dus-o
prin mahala
ca să vază
cine-o vrea
că e
amureaza mea.
Miron Radu Paraschivescu
(„Cîntic de of și dor”*)
Sunt
foarte mulţi aceia care, atunci cînd vor să apostrofeze pe cineva că e prost
crescut, cu alte cuvinte că e bădăran, vulgar, grosolan, mojic, tupeist
(obraznic, impertinent, adicătelea), că are sămînţă de scandal, că e bîrfitor
şi ordinar, mitocan sau moftangiu (cum îndeobște îi numea pe împricinaţi, genialul
nostru concitadin Caragiale), îi arunca-n obraz, luînd-o pe scurtătură, vorba mahalagiu. Fără să știe ei prea bine care-i
treaba cu acest calificativ, de unde se trage și ce vrea să spună el, bref, cu
ce se „mănîncă” el şi-n ce scop.
Cuvîntul
provine din familia lexicală a substantivului mahala, intrat în limba română pe ușa din faţă– ca multe altele
asemenea lui - pe filieră otomană (mahalle),
însă pentru „tradiţionalii” noştri pretenaşi de la Stambul înţelesul acestuia
nu era nici pe departe acela dat de anglicismul ghetou sau franţuzismul bidonvil:
adică de cartier sărăcăcios şi mărginaş al unui oraş, de periferie sau suburbie
insalubră (la propriu şi la figurat), locuit/ă în genere de o populaţie pauperă
și de condiţie socială precară – paria, cum li se mai spune pe alte meleaguri
sau drojdia societăţii, mai pe româneşte – cu un comportament necivilizat,
grobian şi care loc este condiderat a fi, de regulă, epicentrul generator al
fenomenlor infracţionale şi al altor manifestări anti-sociale. Nu, nimic din
toate acestea ci, pur şi simplu, accepţiunea termenului era/este aceea de cartier – fără nici o referire la
nivlul de trai sau „apucăturile” mai mult sau mai puţin „ortodoxe” ale băștinașilor
– înţeles exclusiv ca o formă de
organizare administrativ-teritorială cu tot ceea ce decurge din asta. Dacă la
originile sale mahalla turcească
desemna o „aşezare de oameni care locuiesc în corturi”, în care toţi vieţuiau
laolaltă, neexistînd, aşadar, un centru şi
o margine (singurele excepţii
constituindu-le adăposturile liderilor micii comunităţi, plasate la „mijloc”,
exclusiv din motive de siguranţă şi mai puţin de ierarhie socială) pe măsura
trecerii timpului, odată cu apariţia caselor şi a tot ce ţine de ceea ce astăzi
numim urbanism (străzi, canalizări, alimentare cu utilităţi, prăvălii, sedii de
firme, clădiri administrative etc.) în paralel cu apariţia şi dezvolatrea a
ceea ce cu un termen generic îl reprezintă păturile sociale (recte
„domninatorii” şi „dominaţii”), treptat el a căpătat o conotaţie pregnant
peiorativă, cu trimitere la un areal populat cu indivizi de joasă speţă,
frizînd lipsa unei elementare educaţii şi/sau civilizaţii.
În
cele ce urmează voi vorbi, nu prea mult, să nu plictisesc, despre mahalaua de
ieri și mai ales despre cea de azi. De la noi, din Romînik, în general și din
Ploesci, în special, pentru că, neavînd cunoștinţe bazate despre mahalalele de pe
alte coclauri și amăreștenii care le populează, vorba-aia, nu poci pen’ ca să mă
pronunţ. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
*
Din volumul „Cîntice ţigănești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972
(text
apărut și în http://www.altphel.ro/,
ediţia tipărită, an VIII, nr.387, 1-7 martie 2013, p. 10)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu