Întîlnirile titanilor

Roger Moore, Sean Connery (2 x 007) & Donald Sutherland
în Mougins, lîngă Cannes (mai, 1981).

 

Haihui prin Cambridge (2026: septembrie jumătate…)

(Fotografii de B.L.S.)

 

Întîlnirile titanilor

Herbie Hancock

Antonioni pe platourile de filmare 

Jeff Beck & Jimmy Page

Muzical vorbind, în Blow-Up, pelicula-cult din anul 1966 a regizorului italian Michelangelo Antonioni, se petrece o excepțională și pe măsură de inedită întîlnire dintre două curente muzicale doar aparent disjuncte: 

jazz-fusion-ul* și rock-ul londonez al acelor ani. 

Antonioni l-a ales el însuși pe jazzmanul Herbie Hancock, un uriaș pianist, care a compus, interpretat și înregistrat mai multe piese, special pentru acest film, precum Blow Up (Main Title), Verushka, The Naked Camera, The Thief, The Kiss, Jane's Theme (12 cu toate), alături de cîțiva muzicieni de geniu: Freddie Hubbard și Joe Newman la trompete, Phil Woods la sax alto, Joe Henderson la sax tenor, Jim Hall la chitară, Ron Carter la bas, Jack DeJohnette la percuție iar la orgă, Jimmy Smith. Nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare. Albumul original cu muzica filmului a fost lansat de MGM Records în februarie 1967**. 

Cît despre partea de rock-music a coloanei sonore, ea a fost asigurată de trupa The Yardbirds, care în celebra secvență a clubului, prestează live piesa Stroll On, în care regretatul chitarist Jeff Beck își distruge instrumentul à la manière de Pete Townshend, mult prea zburdalnicul (pe atunci) lider al grupului The Who. Este o filmare document, extrem de rară, chiar singulară, conform mai multor opinii avizate, în care Jeff Beck și Jimmy Page apar împreună, la chitări solo, cu foarte puțin timp înainte ca Page să preia definitiv trupa Yardbirds, pentru ca apoi să formeze ceea ce în istoria muzicii rock se va numi Led Zeppelin. 

Antonioni mai purtase discuții și negocieri, nematerializate însă din diferite pricini și cu alte grupuri rock ale vremii, precum The Velvet Underground (cu Lou Reed și Andy Warhol, în pole position), Tomorrow (cu Steve Howe, viitorul chitarist al celor de la Yes în componență), The Lovin' Spoonful (mici fragmente din piesa acestora auzindu-se în fundalul peliculei la un moment dat) și chiar cu The Who, atîta vreme cît regizorul era vrăjit de momentul culminant din concertele acestora în care, de fiecare dată, Pete Townshend își face zob chitara, dînd cu ea de podea sau de boxe, aruncînd apoi resturile publicului. 

Bref, coloana sonoră a variantei filmului din 1966 aparține, practic, în exclusivitate, tandemului Hancock - Yardbirds, la care Antonioni a avut un rol decisiv, alegerea interpreților trădînd și o profundă cunoaștere a mediului muzical contemporan. 

Așadar, filmul a șocat prin simbioza perfectă dintre imagine și sunet.

O capodoperă. 

* Reunește două direcții majore din jazz-ul anilor '50–'60: jazz-ul modal, în care instrmentiștii improvizează folosind moduri sau game muzicale specifice, rezultînd o muzică aerisită, meditativă, hipnotico-spațială și soul jazz-ul, care încorporează elemente din gospel, blues și rhythm and blues (R&B), folosindu-se orga Hammond B3, basul electric și ritmuri repetitive (groove). 

** Purtînd titlul Blow-Up (The Original Motion Picture Soundtrack), el fost, de altfel, prima încercare (izbutită) de muzică de film din cariera prodigioasă a muzicianului american. În afara pieselor lui Hancock, pe album a fost inclusă și transcripția Stroll On a celor de la Yardbirds, după versiunea originală a lui Tiny Bradshaw, Train Kept A-Rollin, înregistrată în octombrie 1966 , la Sound Techniques Studios din Chelsea, Londra. Pe edițiile recente ale albumului (apărute pe CD), au mai fost adăugate două piese de la Lovin' Spoonful (Butchie's Tune și Did You Ever Have to Make Up Your Mind?) și două piese de la Tomorrow, care fuseseră inițial prevăzute pentru film dar nu au mai intrat în montajul final. 

Blow-Up

(The Original Motion Picture Soundtrack)

Secvența din club

14 septembrie, ultimul bal…

Sunt conştient că noi, actorii, 

Trebuie să plătim pentru acest joc permanent 

De-a viaţa şi de-a moartea. 

Este ceva deasupra noastră. 

Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni. 

Deci poate fi şi în mine… 

Ștefan Iordache 

(1941-2008) 

„Ștefan era un om bogat pe dinăuntru și asta se vedea. Apariția lui impunea. Vocea, modul de a fi, de a se mișca, în rol, pe scenă și pe ecran, ținea și de ceea ce a câștigat din viață. Și viața lui a fost bogată și clară. De asta este un mare actor.” 

Gheorghe Dinică

 Happy 83th anniversary to Roger Waters!

To be here now, this is it. Make the most of it...

Să fiu aici acum, asta e. Profitați cît mai mult de asta...

Sînt multe voci care au spus că ar fi poet. 

Altele, la fel de multe, că ar fi un fel de profet.

 Iar foarte multe, că e un geniu. 

Nimic mai adevărat. 

Însă Roger Waters este unanim considerat drept unul dintre cei mai influenți, compleți, complecși și străluciți muzicieni ai timpurilor noastre. Sunetul a ceea ce cu un termen generic ne-am obișnuit a numi Pink Floyd este creația lui și, într-o bună măsură, al celuilalt co-fondator, Syd Barrett, supranumit Crazy Diamond (a se reasculta splendida Shine on you Crazy Diamond de pe albumul Pink Floyd, «Wish you Were Here», din 1975), care a părăsit formația în 1968, după apariția celui de-al doilea album de studio, A saucerful of secrets, din pricina abuzului de droguri și a precarei sale sănătăți mintale...

Oceans apart* 

She was always 

Here in my heart 

Always 

The love of my life 

We were strangers 

Living oceans apart 

But when i laid eyes of her 

Part of me died... 

Oceane ne despart 

Ea a fost mereu 

Aici în inima mea 

Întotdeauna 

Dragostea vieții mele 

Eram străini 

Trăind la oceane distanță 

Dar cînd am văzut-o 

O parte din mine a murit... 

*Oceans apart are doar 67 de secunde și este cea de-a 11-a piesă de pe al patrulea album solo de studio al lui Roger Waters, «Is this the life we really want?»/«Aceasta este viața pe care ne-o dorim cu adevărat?», apărut în anul 2017 la casa americană de discuri „Columbia”.

Amerikon (1)

 

6.duminică.septembrie.2026

Marblehead, Massachusetts

Întîlnirile titanilor

 

(Sursa foto: Ron Galella Collection via Getty Images)

Brian May (79) l-a văzut pentru prima dată pe Eddie Van Halen (71) cîntînd live pe 30 octombrie 1978. Trupa omonimă a chitaristului american evolua în deschiderea concertului celor de la Black Sabbath (aflați atunci într-un moment de declin) la Circus Krone (o fostă arenă de circ din München, Germania), în cadrul unui turneu care a intrat ulterior în legendă drept un veritabil schimb de ștafetă în lumea hard rock-ului. 

La ceva timp după acest eveniment, May avea să mărturisească: Stăteam acolo și îi priveam, iar fața mi-a căzut pur și simplu. Să-l urmărești pe Ed era ca și cum l-ai fi văzut pe Jimi Hendrix pentru prima dată. Eram uluit.

Cei doi au păstrat legătura. Din cînd în cînd, unul sau celălalt aducea în discuție eventualitatea de a cînta împreună. Deși sînt prieteni de-o viață, această întîlnire pe scenă nu s-a petrecut niciodată!

Opt ani…

 

Gorgova. 2018.

Cu Vlad.

Boston. Septembrie 2026.

Linii moi…

Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înțelegi un lucru ca să-l simți.

Carlos Ruiz Zafón
(Umbra vîntului)

S-au rotunjit, pe negîndite, șase ani de cînd în văzduhul inimilor noastre s-a ivit Buburuza, cea mai frumoasă floare dintre toate florile lumii! 

Nu știu dacă deocamdată, dumneaei, domnișoara Hannah Eve, bănuie cam cît de fericiți ne-a putut face apărînd în viața noastră, schimbîndu-ne rostul în această lume… 

Dar, cu siguranță, va afla foarte curînd... 

29 - 30 august 2026

(Melrose & Manchester by the Sea, Massachusetts, USA)

Goange

(Domnului Andrei Pleșu, un om definitiv instalat în neliniștea sa, azi, de ziua dumisale)

La ora de biologie, profesorul îl întreabă pe Ițic:
– Știi cîte membre are măgarul?
– Patru, domnule profesor.
– Și cum se numește un astfel de animal?
– Patruped, domnule!
– Tu cîte membre ai?
– Tot patru, domnule.
– Și tot așa te numești?
– Nu, domnule! Mă numesc Levenson!

N.B. „Dar parcă niciodată și niciunde ca în România contemporană n-a reușit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit și de euforic la suprafață. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiții, o operațiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur și simplu, de ambianță.”* 

Andrei Pleșu 

* Din „Zoologie” în «Comédii la porțile Orientului», Humanitas, București, 2005

Muzicoteca

Cecilia Bartoli 

«Ave Maria»