Cu îngerul în călimară!

Cu ceva ani în urmă, făceam parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se “mănâncă“ gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămânală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bântuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine!

Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la câteva săptmâni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, de care, poate, mă voi ocupa cândva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci când Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă…

Vorbeam, deci, de acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi de linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimit în muzee sau la fier vechi desuetele utilaje tipografice.

Ei bine, atunci când din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte…”mirodenii”, am fost încercat de-un sentiment asemănător – păstrând proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului meu. Şi lucrul acesta avea să se întâmple de fiecare dată când aveam să particip la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strânseseră atunci în jurul nostru, împărtăşindu-ne parcă bucuria – se citea asta în privirile lor -, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii într-un cuvânt: erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să mă ierte aceia dintre ei ale căror nume le-am uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – l-am numit pe domnul Ştefan Androne, directorul de atunci al tipografiei - il capo di tutti capi, pe care aveam să-l reîntâlnesc, peste ani, ca tânăr pensionar, în tipografia - boală incurabilă, cerneala asta! – poetului Marian Ruscu, alături de ei urmând să mă îngrijesc de apariţia unei alte reviste săptămânale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care mă voi ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit.

Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvântul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu “picioarele pe pământ”, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile.

Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Judo Sport Magazin, Concurentul, Repere. Le păstrez aceeaşi dragoste tuturor, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel şi copiii mei. Tocmai de aceea n-am cum să nu le iubesc la fel. Chiar dacă multe dintre ele au dispărut între timp, rămânând vii doar undeva, în memoria mea afectivă (…)

Am rămas până în ziua de azi în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rândul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decât atunci când şi acolo unde se întâmpla naşterea vreunei gazete. Iar când acest lucru nu se producea, n-aveam răbdare să aştept prea mult, căutând prin orice mijloace să … provoc evenimentul!

Aşa s-a întâmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care i-am propus prietenului Marian Ruscu să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvântului scris? – am strâns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care am plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni ni l-am ales – Concurentul -, ne-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cât de dificilă, pe atât de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doream să intrăm în concurenţă cu nimeni, ci doar cu noi înşine. Şi, cred eu, am reuşit. Chiar dacă gazeta noastră, după ceva timp, şi-a întrerupt apariţia. Temporar, mi-ar plăcea să cred. Însă atât cât a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin.(…)

De mai bine de zece ani, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa mea a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pântece matern, vibrând de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvântul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea unică bucurie pe care o ai în faţa colii albe de hârtie atunci când, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, îţi deschizi cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsând să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-ţi fiinţă.

Hai-hui printre cuvinte (3)

Zori de zi dilematici

Dimineaţă umedă şi neguroasă. Presărată cu burniţă cenuşie. În drum spre bibliotecă, mă opresc la chioşcul de ziare. Dacă e vineri, e Dilema. Şi nu oricare, ci chiar numărul aniversar. Aşadar, zic:

- Bună dimineaţa. Dilema a sosit?

- Da. Imediat.Tocmai acum o fac!!?? (cum anume “o face”, nu pot pentru ca să pricep; mi se sparie gândul, vorba cronicarului…)

Chioşcarul îmi întinde o revistă. Cam murdară şi boţită bine.

- Rogu-vă, nu aveţi, cumva, alta mai în fire?

- Ba da. Alegeţi. Poftiţi…

Îmi întinde prin borta din geam încă două exemplare, aflate cam în aceeaşi stare. Mă rog. Aleg, poftesc… Întreb, într-o doară:

- Doar trei exemplare primiţi?

- Doar trei, dom’le, că e o revistă cerută doar de cititori!

No comment.

Scuzaţi. Pardon. O iau şi plec.

Bogdan Stoicescu

Întâlniri la ceas de taină, lângă tâmpla munţilor …

Trebuie să

luăm în călătoria noastră (…)

întâi şi întâi rugăciunea şi postul.

Apoi osteneala, apoi citirea

sfintelor cărţi, paza minţii,

privegherea minţii; grijă mare de minte,

că tot păcatul de la minte începe

şi trezvia atenţiei ne trebuie în toată clipa.

Arhimandrit Ilie Cleopa

Călătorii spre nicăieri. Hotărît, nu iubesc vara. Iar cât despre cumpăna ei, iulie, aceasta mi se pare o lună urâţită de febra paranoică a vacanţelor, în care segmente importante ale unei populaţii româneşti heteroclite se înghesuie, hălăduind în aşa-zise “excursii” ori “drumeţii”, fără o ţintă precisă, pe cărările ultra-bătătorite ale munţilor, ale malurilor mării ori ale altor “pitoreşti”¹ coclauri mioritice, neînţelegînd mai nimic din rostul prezenţei lor în respectivele locuri, în căutarea doar a unei “binemeritate” şi iluzorii “odihne” cu unicul scop (trîmbiţat viguros!) de (re)încărcare a unor “baterii” uzate de prea multă folosire.Nu ştiu cum ar putea fi numite asemenea deraieri în peisaj, în urma cărora nu rămîn decît rănile deschise ale unei naturi mutilate la propriu, agresate de comportamente peştericole şi înecate în dejecţiile unei aşa zise “civilizaţii” ce se doreşte a fi de sorginte europeană.

Călătoriile şi-au pierdut de mult acel spirit al drumului iniţiatic, de îmbunătăţire spirituală şi elevare culturală. Întotdeauna o călătorie mi s-a părut a fi cu atât mai advărată şi mai întremătoare cu cât în timpul ei am avut şansa aflării unor oameni care, într-un fel sau altul, mi-au marcat profund şi definitiv destinul.

Întâlniri providenţiale.Cu ceva timp în urmă, într-un asemenea miez de iulie, pluvios şi ostil, un grup important de profesionişti ai cărţii călătoriţi din toate colţurile ţării – i-am nu mit pe colegii mei bibliotecari – s-au reunit pentru al doilea an consecutiv la Buşteni, întru desăvîrşirea şi dumirirea lor profesională şi nu numai.

Îngerii noştri păzitori – la propriu şi la figurat! – au fost profesoarele Silvia Nestorescu şi Alexandra Ionescu, care cu comprehensiune, delicateţe şi competenţă incontestabile ne-au convins, o dată în plus, de rostul fundamental al unei profesiuni hăruite de Dumnezeu.

Astfel, toţi cei prezenţi au avut şansa audierii unor conferenţiari de primă mână precum doamna Hermina Angelescu, distinsa profesoară care-i instrumentează pe tinerii studenţi americani (şi nu numai!) în ştiinţa cărţii, explicându-le, printre altele şi faptul că România înseamnă cu totul altceva decât Ceauşescu, mineriadele sau Nadia Comăneci ori Ilie Năstase.

La scenă deschisă l-am aplaudat pe fermecătorul profesor Sergiu Găbureac, un om de spirit cu alonjă intelectuală, care cu inteligenţă, umor şi aplicaţie ne-a lămurit pe deplin că, mai presus de orice există, ca-n orice altă ştiinţă, un mod de-a gândi biblioteconomic: asociativ, profund, elastic, elaborat.

Profesorii Sultana Craia, Victor Petrescu şi Gheorghe Buluţă au abordat în prelegerile proprii teme de ultimă oră din domeniile biblioteconomiei şi ştiinţei informării, aducând lămuriri suplimentare asupra rolului extrem de important pe care îl ocupă şi-l va ocupa biblioteca în viaţa comunităţii, privită din perspectiva transformării ei imediate în centru cultural şi informaţional, organizat conform ultimilor standarde europene². În sfîrşit dar nu în ultimul rând, definitorie (din punctul meu de vedere!) a fost întâlnirea pe care am avut-o cu colegii mei bibliotecari care, fiecare în parte şi toţi laolaltă, mi-au readus în faţa inimii o Românie natur, nepomădată şi limpede, pe care doar o bănuiam: spirituală şi sensibilă, hulită şi adulată, şugubeaţă şi sentimentală, uneori înnegurată de necazuri şi copleşită de drame, alteori senină, caldă şi prietenoasă ca o tînără femeie ce-şi dezmiardă iubitul.

În acest context, am considerat că o întâlnire a profesorilor şi a colegilor mei cu doi scriitori importanţi ai momentului ar putea constitui un moment emblematic într-o conjunctură extrem de propice, un intermezzo cultural benefic, elevat şi împlinitor.

Marta şi Simion Bărbulescu

Extrem de greu

e să fii om

şi foarte puţi

ni supravieţuiesc

....

(Hemingway)

Într-o după amiază în care cerurile păreau a se mai odihni după ploile grele prăbuşite din baierele lor larg deschise, am lansat invitaţia scriitorilor Marta şi Simion Bărbulescu de a participa la o întîlnire cu colegii mei bibliotecari. Acceptând pe loc cu o bucurie nedisimulată, cei doi maeştri ai cuvântului mi-au mulţumit, împreună stabilind şi un mic scenariu sine qua non al întîlnirii.

Numele domniilor lor nu mai reprezintă de mult două necunoscute în ecuaţia gigantesc-luxuriantă numită literatura română contemporană. Când spun aceasta nu mă gândesc în primul rând la prodigiosul şi longevivul travaliu desfăşurat pe tărâmul accidentat al vieţii literare autohtone de către cei doi scriitori, ci mai cu seamă la reala valoare dublată de o totală sinceritate a întregii lor creaţii.

Cu certitudine că Bunul Dumneazeu a fost Acela care a alăturat de timpuriu existenţele şi destinele scriitoriceşti ale acestor doi oameni obişnuiţi, exemplari graţie tocmai acestui fapt. Retraşi dintru început în micul oraş ghemuit la poalele munţilor – altar viu zidit din trupuri de brazi seculari cu frunţile sprijinind cerul, în aerul pur-diamantin răcorit de boarea răcoroasă a undelor râului din vale –, impunîndu-şi deliberat o însingurare vecină cu un anonimat bine lucrător, Marta şi Simion Bărbulescu îşi petrec în tihnă şi serenitate clipele vieţii, înconjuraţi de cărţile şi tablourile din micul şi prietenosul lor apartament, la adăpost de toate asperităţile şi zarva unei lumi măcinate malign de orgolii şi interese meschine, aşternându-şi neostoit gândurile şi propriile trăiri pe albul imaculat al hîrtiei.

Marta

De multă vreme am renunţat să trăiesc!

De fapt, ceea ce fac acum,

Am făcut toată viaţa –

Nefăcând nimic să pot scăpa

Din acest marasm al iluziilor.

(Iluminare)

Născută pe meleaguri băcăuane, lujer sfielnic deci al acelei eterne sensibilităţi moldave, poetă rafinată, profundă şi gravă, mînuind varii registre stilistice cu o abilitate lesne detectabilă pentru cititorul atent şi cultivat, prozatoare subtilă şi inteligentă, nu lipsită de forţă imagistică şi perfect stăpână pe mijloacele sale de exprimare artistică, memorialistă pe cât de comprehensivă faţă de personajele sale (în marea lor majoritate provenind din rândul colegilor de breaslă dar nu numai!), pe atît de precisă şi incisivă în a le portretiza, în tuşe cînd păstos-viguroase, când suav-diafane, doamna Marta Bărbulescu este, dincolo de toate acestea, o fiinţă delicată, jovială, cu o mare ştiinţă a convivilalităţii şi a artei folosirii cuvîntului. Haruri mai presus de orice, polisate de-a lungul anilor în sutele de întîlniri avute cu cititorii dar mai ales cu acei foarte tineri oameni, discipoli ai domniei sale într-ale scrisului, pe care, cu osebire, îi păstoreşte şi-i iubeşte nespus.

Creaţia domniei sale s-a coagulat coerent în peste 25 de volume de poezie, proză, literatură pentru copii, cîteva dintre ele fiindu-i traduse în Franţa şi Cehoslovacia.

În acel an, la început de iunie, distinsa scriitoare a mai urcat – biologic vorbind! – încă o treaptă pe scara vieţii, apropiindu-se cu paşi repezi de rotunjirea – aidoma anilor concentrici strînşi în trupurile arborilor – unei splendide vârste a deplinei maturităţi de om şi creator.

Simion

Între hieratismul unei vieţi paradisiace,

etern-neschimbătoare, mereu egală cu sine

şi dinanmismul cunoaşterii mereu înnoitoare,

între o fericire dăruită şi între bucuria

căutărilor nesigure, între drumurile dinainte

aflate şi cărările pieptişe cu poticniri şi găuri

la capătul cărora se află înţelegerea,

omul a optat pentru acţiune,

pentru dezechilibrul generator

de conştiinţă morală…

(Calea spinoasă a înţelegerii)

Venit din spaţii molcome muntene cu păduri de lemn şi ierburi înalte peste grui, argeşean verde, cu sufletul curat/strecurat ca argintul din doine şi spiritul tînăr, nealterate în vreun fel de trecerea inexorabilă a timpului, în ciuda celor optzeci de ani împliniţi de curînd, cu ochi vioi şi priviri limpezi precum apele cerului, cu mustăcioara albă-sidefie aşezată cuminte peste zîmbetu-i şăgalnic, sobru, introvertit şi cerebral, riguros în gîndire şi precis în discurs, cum numai un splendid ceas elveţian, impecabil în funcţionare este, domnul doctor Simion Bărbulescu reprezintă de mult o personalitate a criticii şi istoriei literare contemporane, numele domniei sale apărînd în dreptul a peste 700 de articole, studii şi eseuri tipărite în cele mai prestigioase publicaţii culturale ale vremii. Este autorul a peste 20 de volume de critică şi istorie literară, poezii, romane, eseuri şi traduceri şi îngrijitor a patru ediţii critice din opera (pe nedrept aflată într-un con de umbră) a excepţionalului scriitor care a fost Simion Stolnicu. Alături de soţia sa, s-a preocupat, timp de aproape un deceniu, de descoperirea unor extrem de talentaţi tineri scriitori, îngrijind nemijlocit volumele de debut ale acestora.

Epilog

Într-o atmosferă lipsită de orice urmă de artificialitate (catifelată de sonuri beethoveniene), s-au depănat amintiri din lumea scriitoricească, s-a vorbit despre personalităţile celor doi invitaţi, s-au citit ample fragmente din operele lor. Au fost prezentate şi cele mai recente apariţii editoriale purtînd semnăturile Martei (volumul de poeme Moira) şi Simion Bărbulescu (lucrarea Profiluri – Eseuri – Comentarii, care reuneşte o suită amplă de articole, exegeze, interpretări despre scriitori clasici şi contemporani) apărute la editura “Scrisul Prahovean”. Scriitorii au răspuns întrebărilor celor prezenţi, într-un dialog neconvenţional, dezinhibat, firesc.

În final s-au acordat cu generozitate obişnuitele autografe şi dedicaţii. N-au lipsit nici fotografiile - acele suave eternităţi de-o clipă cum le numea cineva - cei prezenţi dorind să păstreze şi sub această formă, în memoria lor afectivă, imagini ale unor momente de mare sensibilitate şi încărcătură emoţională.

¹ Nu poate gusta ,,pitorescul” unui loc decît cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător. Căci el nu leagă ceea ce vede de nici o experienţă, de nici o necesitate, de nici un trecut. Sînt suspecţi, prin urmare, românii care vorbesc de ,,România pitorească”. România pitorească e o ficţiune turistică: produsul unei mentalităţi de român sezonier, care îşi petrece timpul în străinătate, sau în înstrăinarea citadină şi plonjează, din cînd în cînd, semiadormit, în ,,sînul naturii”, pentru a-şi măguli patriotismul. A vorbi, ca străin, de pitorescul românesc e legitim, după cum e legitim a vorbi, ca român, de pitorescul pădurilor bavareze. Dar a vorbi, ca român, de ,,România pitorească” e semn de inaderenţă la tragicul românesc, la patosul ţării şi al oamenilor. (Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani).

² Aici se impune să amintesc numele şi să adresez mulţumiri profesorilor Maria Necula, Ana Lambru, Iuliana Râmniceanu, Mirela Mărgăritaru şi Marian Chirulescu, profesionişti deplini şi colegi de nădejde din biblioteca judeţeană “N. Iorga” din Ploieşti, al căror sprijin acordat cu gentileţe în toată perioada dificilă a elaborării lucrării de absolvire, a contribuit decisiv la întruparea acesteia.

Bogdan Stoicescu

Haihui printre sunete (1)

                                                                   

Dane dragule,*

‘s întru totu’ de acord cu consideraţiunile lu’ matale vis-à-vis de Queen + Paul Rodgers. Albumul e minunat şi, aşa cum cred că ţi’am mai spus, se simte din plin “laba” (nu de urs, ci de...bijutier!) lu’ Paul Rodgers... 

Iar cît despre ½ Queen (May & Taylor), nimic de zis, jos pălăria! Profesionişti totali, dom’le! Io am zis de mult că Brian May e un muzician excepţional şi un chitarist aşişderea (mulţi nu mi’or da dreptate, da’ e treaba lor...) dar care a avut, poate, neşansa să stea mult prea retras în umbra lu’ Freddy, despre care n’aş zice, totuşi, că a fost un vocalist lipsit de talent... 

O dovadă ar fi şi faptul că o soprană de talia doamnei Montserrat Caballé, nemaivorbind de domnul numit Luciano Pavarotti , au cîntat alături de/împreună cu ‘mnealui... Din păcate, vedetismul lui excesiv şi, nu în ultimul rînd, o uriaşă doză de extravertire l’au împins (inevitabil!) către zona kitsch-ului şi a unor lucruri superficiale, de slabă factură artistică şi muzicală (nu, nu vreau să fac nici o referire la preferinţele lui sexuale, care şi ele, la un moment dat, n’aveau cum să nu’şi pună amprenta, în sens negativ, evident)... Queen a însemnat ceva în muzica rock serioasă, după umila’mi părere, cam pînă la albumul The Game (şapte albume, dacă nu mă înşeală memoria ţinerii de minte, parcă)... Adică pînă în clipa în care ei au renunţat la propriu la sintagma No  synthesizers, care apărea, aşa cum bine ştii, invariabil, pe coperta ultimă a albumelor lor.

Iar ce se întîmplă acum pe albumul The Cosmos Rocks (Queen & Paul Rodgers), n’are nici o legătură cu sound-ul vechiului Queen... Poate nici măcar ăi 20 la sută cît ai zis tu... Sonorităţile care ni se par cunoscute (şi care apar ici şi colo) sînt ale lui May... De altfel, nici n’ar aveau cum să lipsească... Doar “le style c’est l’homme même”, nu? Parc’aşa a zis Buffon ăla... Sound-ul Queen, după părerea mea, este creaţia lui May...

Cît despre  Robert Plant – că tot vorbim despre vocalişti – el face parte din specia rară a geniilor… Cu tot respectul pentru domnul Chris Farlowe ot Collosseum – vocalist excepţional, e drept – dar Plant, parafrazînd spusa lui Nichita Stănescu, a fost atins de pana îngerilor... Omu’ cam face ce vrea cu vocea lui, moşule... Una, Janis Joplin, zicea în vremurile ei de glorie că dacă nu era Plant, nici ea n-ar fi fost... Cît despre  Led Zeppelin, aici intrăm pe teritorii “minate”... Nu degeaba a zis John Lennon la destrămarea “Beatles”-ului: “Nu fiţi trişti că a murit The Beatles...S-a născut Led Zeppelin!” ... Şi avea dreptate, barosanu’!!!

© Bogdan-Lucian  Stoicescu

*Scrisoare aproape deschisă către pretenaşu’ Dan Costineanu, drept răspuns la articolu' lui, citibil la adresa                                                             http://www.phonline.ro/2008/10/31/costineanu-stie-queen-paul-rodgers-free-bad-company/)                                                                         

Serghei Bulgakov *

CĂRBUNELE ÎNFLĂCĂRAT

" Şi a fost trimis către mine un serafim şi în mîna sa avea un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic..." (Isaia 6, 6) 

"Biserica Rusă prăznuieşte astăzi un centenar de la sfîrşitul pămîntesc al marelui ales al lui Dumnezeu, vestitorul cerurilor, Preacuviosul Serafim de Sarov¹. Precum serafimul ceresc din vedenia proorocului Isaia, care s-a atins de inima omenească cu cleştele şi cărbunele aprins de pe jertfelnicul ceresc, tot aşa şi acest Serafim pămîntesc se atinge de inimi, doar se vor inflăcăra şi ele de la cărbunele ceresc...Preacuviosul Serafim este aproape contemporanul nostru, apropiat şi înrudit nouă prin patria terestră, prin limba şi prin toate datinile. Minunat şi însemnat este faptul că, în vremurile noastre, s-a dovedit posibilă apariţia lui - după cum şi el învaţă întotdeauna, prevenind de la părerea greşită că numai în vremurile îndepărtate, din vechime, puteau să apară cuvioşii lui Dumnezeu. Nu numai prin cuvînt, ci prin sine insuşi el ne incredintează că Dumnezeu, în toate timpurile, işi arată harul Său celor ce doresc să-L primească prin fapte de credinţă şi dragoste, prin strădania inimii şi a voinţei. În diferite perioade din viaţa sa el săvîrşeşte mari şi numeroase fapte de nevoinţă: monah-pustnic, eremit² desăvîrşit, dar şi stareţ plin de iubire, stîlpnic³ şi nevoitor, părea că a întrecut orice limită omenească pe toate căile urcuşului său ascetic iar vieţuirea lui era o neîntreruptă rugă, cugetare, contemplare şi călăuzire către Dumnezeu. Ca şi proorocii din vechime în mijlocul seminţiilor lor - Amos păstorul, Ioil, fiul lui Petuel sau preoţii Iezechiel şi Ieremia şi ceilalţi - aşa şi Preacuviosul, în mijlocul poporului său, a devenit asemenea unui prooroc al Noului Testament, vestind Împăraţia lui Dumnezeu. Misiunea proorocilor se vădeşte nu atît în prevestirea viitorului sau a demascării şi propovăduirii, ci mai înainte şi mai presus de toate, în descoperirea lui Dumnezeu prin om. Nu acela e prooroc, care este capabil sa teologhisească, ci acela ce prin sine însuşi îl propovaduieşte pe Dumnezeu în această viată şi prin a cărui gură vorbeşte Dumnezeu. Prin aceasta, marele Stareţ, prin sine afirmîndu-L pe Dumenzeu pe pămînt, devine părtaş al slujirii profetice.Înaintea unor cumplite şi neînchipuite încercări pentru credinţă, nemaivăzute vreodată, trimis-a Domnul patriei noastre [Rusia] pe proorocul Său, ca prin exemplul său sa-i întoarcă pe oameni la credinţă şi rugăciune, să-L arate lor pe Dumnezeu Cel Viu din cer. Ce poate fi acum mai trebuincios şi ce este în acelaşi timp mai anevoios pentru un creştin? Ceea ce din afară pare cel mai simplu şi parcă de la sine înţeles: credinţa şi rugăciunea... Nu cuvintele de învaţătură despre pravila monahală, trebuincioasă doar unui mod de vieţuire mănăstiresc şi nici învăţămintele comune, notate din memorie, ci acest chip viu al credinţei înflăcărate şi al rugăciunii cutezătoare care învinge totul este comoara noastră nesecată. Şi dacă a fost văzut înălţîndu-se în chip miraculos de la pămînt în rugăciune şi făcînd minuni prin ea, apoi cea mai mare minune a fost el însuşi, cu inima sa înflăcărată de iubire! Aceasta vedenie, plină de lumină şi bucurie, străbate pînă şi întunericul iadului în care ne scufundăm noi în prezent.Prin cea mai anevoioasă asceză, Preacuviosul Serafim a dobîndit harul Sfîntului Duh, despre a cărui agonisire propăvaduia - ca fiind scopul principal al vieţii creştine - şi această izbîndă a fost încununată de Cer, fiindcă dintru început Preacuviosul a fost alesul său deosebit. Istoria cunoaşte mari cuvioşi al căror eroism a fost ascuns întru Dumnezeu, ei rămînînd neîncoronaţi în viaţa pămîntească; alţii trec prin lume cu mesajul lor acuzator, în profetica lor slujire, părăsind lumea fără a-şi lua răsplata; aşa au fost marii nevoitori ai Pustiei şi chiar profeţii, marele Ieremia şi cel mai mare dintre cei născuţi din femeie – Sf. Ioan Înainte-Mergătorul. Dar nu acesta a fost să fie destinul Preacuviosului, pentru că el, "sărmanul Serafim", ştia cît de mare este la Dumnezeu şi cît de puternică este mijlocirea sa înaintea Domnului. În el s-au arătat puterea şi triumful ortodoxiei în preajma măreţelor încercări care urmau să se abată asupra ei [perioada ateistă, comunistă]. Acestui ale s i-au fost descoperite dumnezeieştile taine cereşti şi pămînteşti. Încă tînăr diacon fiind, aflat la începutul căii monahale, L-a văzut pe Domnul Iisus cu ceata sfinţilor Săi, în timpul vohodului mic⁴ la liturghie; asemenea marelui apostol Pavel şi a întîiului mucenic Ştefan, în repetate rînduri i-a vazut pe locuitorii cerului - puterile cereşti care slujesc nevăzut împreună cu noi. I-a fost dat să se ridice în lăcaşurile cereşti, în cerurile cerurilor, în puterea minunatului Pavel. I-a fost dat să cunoască arătarea Sfîntului Duh în strălucirea slavei dumnezeieşti şi chiar să-L facă accesibil ucenicului şi prietenului său duhovnicesc Motovilov. Acea lumină a Taborului prin care Dumnezeu Şi-a manifestat slava Sa ucenicilor prin lucrarea Sfîntului Duh o descoperă Dumnezeu şi aleşilor Săi. Iar Preacuviosul Serafim a avut puterea s-o arate prietenului sau duhovnicesc - căruia i-a înfaţişat chipul preschimbării lumii, noua făptură, noul cer şi noul pămînt, prin lucrarea Sfantului Duh, aici pe pămînt. Preacuviosul - însuşi purtător de Duh - a devenit alesul deosebit al Purtătoarei de Duh, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ea însăşi a dat de ştire că el este "din neamul Meu" şi s-a arătat lui împreună cu Sf. Ioan Înainte-Mergătorul, cu primii apostoli Petru şi Ioan, cu mucenicii şi cuvioşii, de 12 ori în decursul vieţii sale, cît nu a apărut Ea nici unui alt sfînt. Lui i-a împărtăşit Ea voinţa sa iar el a îndeplinit-o în proiectele pămînteşti, lucrînd întocmai după poruncile Ei. Maica Domnului Însăşi a coborît pe pămînt pentru el, "picioruşele Împărătesei Cerurilor" păşind pe pămînt. Trăind pe pămînt, fericitul Stareţ era în acea comuniune cu lumea de sus şi cu cei primiţi acolo, care este fagăduită celor ce vor impărăţi cu Hristos după prima înviere, precum era în comuniune şi cu lumea naturală, locuind "împreună cu fiarele" ( Marcu 1, 13) şi fiarele îl ascultau. Străbătînd pînă la capat drumul pocăinţei, fericitul Stareţ era preaplin de acea pace pe care Mîntuitorul a lăsat-o ucenicilor Săi: "Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă" (Ioan 14, 27). "Dobîndeşte duh paşnic şi mii se vor mîntui în jurul tău", îi învaţa el pe cei din preajma sa, din el însuşi revărsîndu-se această pace. Preacuviosul a cunoscut acea bucurie cerească pe care Hristos a lasat-o ucenicilor Săi: "Bucuria Mea să fie cu voi şi bucuria voastră sa fie deplină" (Ioan 15, 11) El a înfăţisat lumii chipul credinţei creştine biruitoare, bucuria veşnică. Aceasta bucurie creştină este bucuria pascală. Pe parcursul întregului an bisericesc, sfîntul Serafim îi întîmpina pe toţi cei ce veneau la el cu salutul pascală "Hristos a înviat!". Acea bucurie în Duhul Sfînt pe care ne este dat să o simţim în noaptea de Paşti ilumina sufletul său şi cînta cîntarea sa pascală, ca şi în timpul înălţării sale după moarte, în faţa poporului rus, la proslăvirea sa de la Sarov. Arătarea sa a fost albă precum veştmintele albe ca neaua ale îngerilor învierii: "Biruitorului (...) voi da o pietricică albă" (Apoc. 2.17) De sub mantia monahală cernită a chipului său îngeresc se zăreau aripile îngereşti. Preacuviosul ne-a arătat împlinirea primei porunci: de a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, îndeplinind însă şi a doua poruncă, asemănătoare celei dintîi, de a iubi pe aproapele, dezvăluind cu adevărat "identitatea" launtrică şi nedespărţită a celor două porunci. Săvîrşind plinătatea ascezei pustniceşti, Preacuviosul se întoarce la slujirea aproapelui, devine prietenul tuturor: stareţ, închinator, tămăduitor, mîngîietor, prooroc, căci din muntele Sinai s-a coborat la oameni iar faţa lui era străluminată de lumina dumnezeieştii slave. Sfîntul a dobîndit darul iubirii de oameni - dar nu al sentimentalismului uman, fiindcă iubirea omenească adeseori poate fi neputincioasă, oarbă, părtinitoare - ci al iubirii duhovnicesti, rîvnitoare. Şi în acestă iubire i s-a desluşit revelaţia despre om, cum l-a iubit şi l-a cinstit Dumnezeu pe acesta, dîndu-i chipul Său şi suprema bucurie a Înteţelepciunii Sale, care rămîne în fiii omeneşti ( Ioan 9, 31). Întrezărind chipul lui Dumnezeu în fiecare om, minunatul Stareţ îl întîmpina cu cerească salutare: "Bucuria mea!", bucurîndu-se de el. Aceste paradisiace, umile şi luminoase cuvinte tăinuiesc în sine o întreagă învăţătură despre om, ele vădind dumnezeiasca dragoste şi dumnezeiasca bucurie fără de creaţie. "Homo hominis lupus est" susţine înţelepciunea demonică; "omul pentru om este bucurie", spune înţelepciunea creştină! În ajunul celei mai cumplite profanări a chipului dumnezeiesc în om, a celei mai mari silnicii şi injosiri a fiinţei umane[perioada bolşevică, atee], Preacuviosul l-a proslăvit pe om, l-a iluminat cu razele iubirii sale, binecuvîntîndu-l, parcă, pentru patimile ce aveau sa vină. El singur a devenit pentru ruşi "bucuria noastră" şi cum să nu se aprindă inima de bucurie la gîndul despre Stareţul alb, "sărmanul Serafim", îmbrăcat în alb, cu crucea la gît şi cu mîna dreaptă pe inimă...

Adevărata viaţă a Preacuviosului Serafim este ascunsă în culmile duhului său. Ea se înălţa ca un pisc înzăpezit, învăluită în nori şi inaccesibilă, descoperită oamenilor doar în anumite privinţe. Nu întotdeauna şi nu toţi au inţeles această taină, chiar şi celor mai vrednici şi renumiţi contemporani ai săi ea rămînîndu-le necunoscută. După măsurătorile omeneşti, viaţa Preacuviosului a decurs într-un mediu rusesc obişnuit, după rînduiala mănăstirilor retrase şi a aşezămintelor monahismului rus pe care şi el dorea să le păstreze şi să le înmulţească, străduindu-se mai ales pentru obştea de călugăriţe de la Diveevo, "al patrulea Pămînt al Maicii Domnului în univers". Potrivit cugetării omeneşti, aceste bastioane păreau statornice şi neclintite. Dar a trecut timpul statorniciei pe pămînt şi a venit epoca unei alte statornicii - a celei duhovniceşti, nepămînteşti. Preacuviosul a prevăzut în duh îngrozitoarele destine ce aveau să vină asupra patriei şi a Bisericii, precum şi slava lor viitoare, în timpul de faţă încă nedezvăluită [1933]. Aceste presmiţiri clarvăzatoare îl făceau uneori să plîngă şi să pronunţe cuvinte enigmatice, incoerente, de neînţeles pentru ceilalţi. Dar putem noi oare să ne împotrivim voinţei lui Dumnezeu, silind evenimentele? Dumnezeu a îngăduit să se săvîrşească ceea ce s-a săvîrşit. Şi totuşi, rămîn adevărate cuvintele proorocului, ca şi ideea cuprinsă în ele. Cu adevărat "picioruşele Maicii Domnului", atingînd acest pămînt, l-au sfinţit şi acesta este neamul Ei, ales pe pămînt, sub cereasca îndrumare a Preacuviosului, şi această credinţă nu ne-o vor răpi distrugătorii. Pe înălţimi inaccesibile se află cetatea sfinţilor, de unde se revarsă izvorul viitoarelor inspiraţii şi bucurii, a noii vieţi şi creaţii. Şi chiar dacă în această nouă Rusie nu vor rămîne zidurile şi pietrele de mai înainte, chiar dacă mediul şi rînduiala în care a decurs viaţa pămîntească a Preacuviosului au fost distruse, va rămîne în lume acea lumină taborică a Duhului Sfînt, care a fost revelată prin El pămîntului rusesc. Ea ne cheamă şi ne călăuzeşte către o nouă viaţă şi noi aspiraţii... 

Cînd nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormîntul meu... Vorbiti cu mine ca şi cum aş fi viu, pentru că eu sunt pururea viu pentru voi. Acest legămant răsună în inima noastră. Însuşi Preacuviosul a dorit să fie călăuzitorul nostru şi lui putem să-i vorbim pe limba noastră despre necazurile zilelor noastre. Credem şi nădăjduim că Preacuviosul Serafim, împreună cu Preacuviosul Serghie de la Radonej^{5 şi alţi mărturisitori rămîn împreună cu poporul rus în toate suferinţele şi încercările, căutarile şi cuceririle, năzuinţele şi aspiraţiile lui.}

Preacuviosului i-a fost dată făgăduinţa Paştelui lui Hristos în mijlocul verii, a dulceţei cîntărilor pascale, a noii bucurii a Învierii. 

HRISTOS A INVIAT ! "

Serghei Nikolaevici Bulgakov (1871-1944) – filozof, teolog, istoric al culturii, personalitate proeminentă a renaşterii religioase ruse, unul dintre cei mai importanţi gînditori creştini ai exilului rus din secolul XX. Se naşte într-o familie de preoţi. Urmează, timp de doi ani, cursurile seminarului din Orel, apoi absolvă facultatea de drept a Universităţii din Moscova. La 26 de ani îi apare primul volum, Despre pieţe în economia capitalistă. După cîteva călătorii de studii în Europa (Berlin, Paris, Londra) scrie volumul Capitalism şi agricultură. În 1906 se mută de la Kiev la Moscova unde devine profesor la Institutul politehnic de comerţ, apoi privat-docent la Universitatea din Moscova. Este colaborator al Societăţii de Filozofie şi Religie şi al revistei Russkaia mîsl’. Scrie şi tipăreşte la Moscova, Două oraşe. Cercetare despre natura idealurilor sociale (1911), volum cuprinzînd studii despre intelighenţia rusă şi o metafizică a economiei, Filosofia economică (1912), lucrare fundamentală a sa. Este făcut diacon, apoi preot. La 17 decembrie 1922 este exilat şi, după mai multe peregrinări prin Europa, se stabileşte la Paris unde fondează Institutul de Teologie Ortodoxă “St. Serge” (unde va fi profesor şi decan), considerat pînă în zilele noastre cea mai importantă instituţie a ortodoxiei occidentale. Personalitate teologică remarcabilă, unanim recunoscută de Occident şi de Răsărit, părintele Serghei Bulgakov a desfăşurat o impresionantă activitate în presă şi în mişcarea ecumenică, materializate în lucrări de referinţă: Despre divino-umanitate (I. Mielul lui Dumnezeu, II. Mîngîietorul, III. Mireasa mielului, 1933-1944), Sensul filosofic al trinităţii, Tragedia filosofiei etc. Predica aceasta, Cărbunele înflăcărat, este adresată poporului rus în 1933, la împlinirea a 100 de ani de la trecerea în veşnicie a Preacuviosului Serafim de Sarov. Din exilul său “nevolnic”, din îndepărtatul Paris, părintele Serghei Bulgakov s-a adresat către toate inimile ruseşti în care nu se stinsese încă flacăra luminoasă a ortodoxiei. 

Note

1.Sf.Serafim de Sarov (1759-1833) – călugăr şi ascet rus, trăitor în Mănăstirea Sarov, al cărui cult a cunoscut o mare răspîndire în întreaga lume ortodoxă (începînd cu secolul XX). Este prăznuit pe 2 ianuarie iar în unele biserici şi pe 19 iulie, data aflării moaştelor sale.

2.eremit - călugăr care s-a retras într-un loc ferit de lume, petrecându-şi viaţa în post şi rugăciuni

3.stîlpnic - pustnic care trăia retras pe vârful unui munte înalt; sihastru; supranume pentru Sf. Simion (serbat la 24 mai).

4.vohodul mic (sau Ieşirea sfinţilor slujitori  cu Sfînta Evanghelie) este procesiunea cu Sfânta Evanghelie a clerului, spre altar (mai este numită numită şi prima ieşire sau ieşirea mică). Atunci cînd preotul slujeşte singur (fără episcop) Sfânta Liturghie, ieşirea mică este făcută de cler care înconjură masa altarului şî apoi iese prin mijlocul bisericii cu Sfînta Evanghelie. Apoi intră in altar prin uşile împărăteşti ale iconostasului în timp ce este intonat imnul ieşirii. Dacă slujeşte un episcop, Sfînta Evanghelie îi este adusă afară de către un diacon (care o poartă în procesiune), în mijlocul bisericii, între credincioşi. Diaconul este urmat de preoţi, în ordinea rangului. Vohodul mic semnifică “epifania Domnului sau arătarea Sa în lume, mai întîi prin botezarea Sa în Iordan, cînd a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin începerea activităţii Sale publice, adică prin propăvăduirea Evangheliei.”(preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgică specială, ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p. 239)

5. Cuviosul părinte monah Serghie de la Radonej (1314-1392) a fost unul din înnoitorii vieţii monahale în Rusia secolului al XIV-lea, fiind întemeietorul lavrei Sfînta Treime din oraşul Sergiev Posad (situat la 50 de kilometri în nordul Moscovei), cunoscut mai ales sub denumirea de Zagorsk. Sf. Serghie a fost unul dintre cei mai de seamă artizani ai vieţii contemplative din Rusia (la doar 300 de ani de la încreştinarea acesteia). Lavra Sf. Treime pe care a fondat-o şi care-i adăposteşte moaştele a dat naştere la peste 50 de alte mănăstiri, care la rîndul lor au dus la apariţia altor 40 de aşezăminte monahale. 

Text stabilit, prezentare şi note de Bogdan Stoicescu