Bunicul, fie-i țărîna ușoară!, își făcuse un obicei, printre multe altele, de-a mă duce, cînd și cînd, la cimitirul „Bolovani” (aflat în timpul copilăriei mele, undeva la marginea de sud a Ploieștiului, astăzi înconjurat de blocuri și alte construcții ale orașului) unde se aflau două morminte în care, zicea el, se odihneau străbunii noștri. Era aproape sigur că el nu știa etimologia cuvîntului cimitir (în greacă, koimetérion, adică dormitor sau loc de zăcut), însă așa-i plăcea să spună: „Aici se odihnesc ai noștri, obosiți de prea multă viață, tataie!” Cele două morminte erau, pe atunci (și așa sînt și-n ziua de azi), străjuite de-o singură cruce și împrejmuite cu un gărduț din plasă de sîrmă. Pe cruce, de altfel, erau trecute și numele celor plecați, în ordinea anilor dispariției lor iar deasupra, grafiat frumos, cu litere de mînă, dăltuite atent în carnea albă de marmură a crucii, pe un rînd semi-rotund, Familia Vasile Ioan Stoicescu. Adică numele și prenumele lui, lucru pe care aveam sa-l înțeleg eu mult mai tîrziu, explicat de bunica, mult timp după ce bunicul trecuse la cele veșnice. Așa era obiceiul, îmi spunea dumneaei, ca pe crucea familiei să se treacă numele bărbatului celui mai în vîrstă, care din acest motiv, devenea un fel de lider al familiei, încă din timpul vieții acestuia...
Apoi, amîndoi, aprindeam lumînări din ceară de albine și cîteva bucățele de tămîie, într-o tăcere deplină, după care dumnealui își aprindea o țigară pe care o fuma la fel de tăcut, învăluit în nori groși de fum albăstriu... Mi s-a fixat definitiv în memoria olfactivă parfumul inefabil al fumului scos de acele țigări (fără filtru) amestecat (la început, cu mirosul chibritelor arse) și apoi cu acela al tămîii și cerii de albine...
După acest ritual, plecam amîndoi prin cimitir, eu în urma dumnealui, pe alei și cărărui numai de el știute, oprindu-ne în fața unor morminte despre ai căror ocupanți (aproape numai bărbați, foști prieteni sau cunoscuți ai dumisale) îmi spunea mici povestioare cu haz, unele chiar ușor deșuchiate... De cele mai multe ori rîdea cînd îmi povestea, însă, uneori, se întîmpla să-i sclipească și cîte-o lacrimă în colțul ochilor, pe care și-o ștergea discret cu dosul palmei, întorcîndu-și capul să nu-l văd eu...
Ieșeam, apoi, pe aleea principală unde ne opream. Atunci bunicul se întorcea și, cu un gest larg cu mîna către marea de cruci care se întindea pînă la orizont (așa mi se părea mie atunci, că acel cimitir cu nume ciudat se întinde pînă la orizont) și-mi spunea, cu voce scăzută: „Vezi, mătăluță, stimabile, toată puzderia asta de cruci? Cimitirul ăsta nu-i altceva decît un loc plin cu oameni, care în timpul vieții lor au nutrit convingerea că lumea nu se poate descurca fără ei! Pe unii dintre ei i-am cunoscut. Noroc că mai vin eu din cînd în cînd să le-aprind cîte-o amărîtă de lumînare, că altfel, nu mai întreabă nimeni de ei!”
*
Acolo unde viața nu valorează nimic, se pune preț pe moarte...
*
Prostituatele din București: „Lili
Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant,
Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa
Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la
Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50
şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000
lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris,
decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi
Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta
regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din
strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun,
fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140
briliante mari.” Constantin Beldie în Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de
veac în Bucureşti (1906-1950), Ed. Albatros, 2000
*
Noapte
bună, viaţă bună! Lucian Vasilescu
*
De multe ori am senzația (tot mai des mă trezesc diminețile cu ea) că sînt un fel de
„pacient” și că lumea în care trăiesc nu este altceva decît un fel de sanatoriu, aidoma aceluia din minunata carte Zbor deasupra unui cuib
de cuci... Să fi devenit un... cuc, altminteri? Sanatoriu din care unii abia așteaptă să evadeze (unde?) iar alții se simt mult mai în
siguranță în el decît în jungla de „afară” (care?)! La asta s-o fi gîndit, oare și G.B. Shaw, cînd a spus că există nebuni pretutindeni, chiar și-n ospicii? Noroc că starea asta a mea e una trecătoare, fiind alungată de alte întîmplări mirobolante a ceea ce numim, cu un termen generic, viața noastră și, brusc, capăt un soi de încredere să merg mai departe, lucru care mă face, totodată, să sper că nu-i chiar
totul pierdut... Nici intra și nici extra muros...
*
,,E important să nu mai lăsăm să treacă timpul
pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenţei, în
care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem
identifica şi vizavi de care nu poţi să reacţionezi decât afişând o detaşare
ironică.‟ Adrian Pintea
*
Nume faine pentru cartea mea (Texte, închipuiri și alte razne): Mediana Stan, Irina Zorzon & Indira Spătaru, Luiza
Răpănoiu, Gheorghe Marafet...
*
Ăstora care ne conduc (cum zic ei), ruinează (cum zic eu) țara, le vine ca o mănușă vorba: dușmanii lor număru' unu': limba română și săpunu'!
*
Un amic, prof' de română la un liceu cu ștaif din Urbea X, îmi dă o mostră de zicere a unui elev, proaspăt absolvent de bac, cum s-ar spune: Ștefan Augutin Doi Nași a scris Mistrețul cu
dinți de argint în care la sfîrșit el moare dar porcu scapă. Dacă nu mi-ar veni să plîng, aș rîde...
*
Sincer să fiu, mi se par cam plictisitoare și
destul de previzibile loviturile astea de teatru din politichia băștinașă... Cam răsuflate și cam
dese... Bunăoară, mi-ar plăcea să văd una de... film! Fie el și
un scurt metraj. O lovitură de film scurtă și la obiect. Care să-ți meargă la
lingurică. Făcută cu profesionalism, cu mult dinamism dar care să nu fie
lipsită de ștaif. În genul filmelor de „acțiune”, de tipul „Eroi de sacrificiu”, par egzamplu. Care să te țină cu sufletu' la gură, să n-ai timp să-ți bei berea și
să-ți halești floricelele! Cu actori unu' și unu', nu ca politrucii de teapa
ăstora alor noștri, cum le-ar zice herr Iohannis. Dacă-i bal, bal să fie! Păi,
nu? Vorba maestrului Victor Eftimiu: „M-am săturat de lichele, dați-mi o
canalie!”
*
„Artiștii perfecți ai pereților drepți!” (ce slogan mișto!)
*
*
Iova: „Bakunin, bătrânul leu, cum îi spunea Marx,
străluceşte cu o propoziţie din 1844: trebuie să ştim să distrugem, distrugerea e vitală, ca şi creaţia.”
*
Dincolo de tot ce s-a spus de-a lungul timpului despre el (și-n timpul vieții dar mai ales după), trebuie
să ținem cont (și) de faptul că maître Cioran era un mare ghiduș și un mare admirator (și
iubitor) al „eternului feminin” (nu-mi place deloc sintagma asta dar nu-mi vine
alta-n cap!)... Mă gîndesc doar la faptul că, în timp ce o iubea pe Simone Boué
(cu care era, cum îi plăcea să spună, „semi-însurat”), mai înspre amurgul
vieții sale (avea 70 de ani!), în paralel, a dezvoltat (nici asta nu-mi place
cum sună dar n-am găsit altă vorbă) o pasiune mai mult decît adolescentină față
de juna doctorandă în filosofie și admiratoare a sa, Friedgard Thoma (vezi
povestea ei în „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran”, Editura EST –
Samuel Tastet Editeur, 2005). A la guerre comme à la guerre...
*
„Chiar dacă Salman Rushdie se va căi în asemenea măsură încât va
deveni cel mai pios om din vremurile noastre, pentru fiecare musulman rămâne
valabilă obligaţia de a-l trimite în iad cu orice preţ, chiar cu preţul
sacrificării propriei vieţi.” (Ali Hosseini Khamenei) Cam așa suna condamnarea la moarte a scriitorului Salman Rushdie, imediat după apariția cărții sale „Versetele satanice”... E tot lumea în care trăim, în fond, nu?
*
„O alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o
încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump
platită.”, spunea cu mai bine de 100 de ani în urmă istoricul A.D.Xenopol. Să se fi schimbat ceva, între timp?
*
Un citat mult mai hard, dintr-un scriitor (care la începuturile carierei sale literare, prin anii 80 ai secolului trecut, chiar îmi plăcea, dar pe măsura trecerii timpului, mi-a devenit indiferent), nu
lipsit de talent (mai ales ca poet), devenit de multișor și cam cu otuzbirul un
brand, un „clasic în viață”, ce mai, tradus de ICR (pe foarte mulți bani
publici), în foarte multe limbi ale pămîntului - toate cele de circulație,
inclusiv în norvegiană, finlandeză, ebraică și suedeză, că, de, se pare că omul
nostru își dorește foarte tare Nobelul pentru literatură - și ale cărui scrieri
în proză abundă de astfel de descrieri obscen-scatologice. Paradoxal aș spune,
atîta vreme cît tot el, într-o altă carte a sa - „Pururi tînăr, înfășurat în
pixeli”, titlu parafrazînd cam forțat versul din Odă (în metru antic) – făcea
destul de tranșant distincția între erotism și obscenitate („A fi vulgar nu înseamnă a fi erotic, dimpotrivă. Erotismul
este inversul obscenităţii. Cu cât o societate e mai obscenă în limbaj, cu atât
e mai primitivă în sexualitate. Erotismul ţine de cultură ca orice alt fapt de
viaţă socială, e un rafinament necesar, ca a mânca folosind cuţitul şi
furculiţa. Obscenitatea echivalează cu mâncatul cu mâinile, cu lipăitul supei
din farfurie.”). Așadar, iată și citatul, în care este vorba despre orificiile aflate
la antipodul acelora despre care scria poetul... „Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul
altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii
cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe
unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te
mănîncă, viermişorii.” („Orbitor. Aripa dreaptă”).
*
„Prăbuşit nu l-am văzut niciodată. Îmi
amintesc însă că o dată a plâns, de faţă cu mine. Îl conduceam pe Monşer,
luând-o agale în direcţia parcului. Spre a face să uite dezamgirile nopţii, am
reînviat ceva din serile petrecute la Bakonschi, seri în care poetul ironiza
Moromeţii, în timp ce soţia lui, doamna Clara, îl apostrofa convinsă de
valoarea cărţii: Tolea, nu ai dreptate. Fii cinstit şi recunoaşte că nici nu ai citit cartea! Oprit din mers,
Monşer şi-a sprijinit piciorul pe unul dintre stâlpii de fier puşi să bareze
trecerea maşinilor şi, brusc, în fiinţa lui s-a produs o rupere zguduitoare: A
spus aşa ceva Clara? a întrebat el, după care a trecut fulgerător la hohote de
plâns… Da, hohote de plâns, repetând întruna: Clara săraca, vai, Clara, a fost
o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?. Îl priveam neputincios. Nu
puteam spune nimic despre moarte, despre destin, despre deşertăciune. Amuţisem.
Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţile lui de
moment… Mi se părea. A murit biata Clara, au murit Tolea şi Gafiţa… S-au stins
cu toţii. Monşer îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual
consolatoare, nu puteau fi decât impietate. Stăteam amândoi nemişcaţi la
capătul aleii slab luminate, sub cerul vânăt. Era ceasul morţilor fără candelă
şi stele. Faţa lui emaciată avea culoarea lemnului îmbătrânit de ploaie. Încă
nu ştiam că, împinşi de mâini nevăzute, paşii noştri se despărţeau chiar în
clipa aceea. Nu peste mult timp, aveam să aflu vestea morţii lui.” Petre Stoica în Amintiri despre Marin Preda (sursa:
https://www.facebook.com/pages/Petre-Stoica/150310491689586?fref=nf)
