Haihui printre sunete

Johnny Hallyday

La chanson du Roumain

Filmoteca de dinamită

Nina Cassian

(un poet rătăcit)

Jurnal de-a bușilea

Nu mă va convinge nimeni că iubirea de Dumnezeu este una și aceeași cu iubirea pămînteană dintre doi oameni... Există, bine-mersi, amîndouă, dar au doar infinitezimale legături, la anumite nivele... 

*

Eu pe adevăratul meu Dumnezeu am reușit să-l identific în mine, în urma propriilor căutări, ajutat fiind și de alții, puțini. Dumnezeul meu este în mine. În clipa în care îl voi găsi și dacă mi-l voi apropria, nu voi înceta să-l caut...

*

Sfinții Părinți au scris cărțile lor (din care reproduc, uneori, cuvintele care-mi plac și-n care mă regăsesc și nici măcar cu scopul de a le fi altora cuvinte de folos) aici, pe Pămînt, nu „în ceruri” și nici altundeva. Valorificînd din plin propriile lor vieți îmbunătățite, în apoftegmele lor. Aceste maxime, adagii, sentințe, sau cum s-or fi numi ele, s-au născut dintr-un îndelung exercițiu spiritual alături de credincioșii lor. Împreună cu OAMENII, deci. Ei, Sfinții Părinți, au fost vii, pipăibili cu ochii, cu inima, cu sufletul, așadar... Sfînta Scriptură și cuvintele vii ale Sfinților Părinți ai Pustiei (și nu numai ale lor), m-au ajutat decisiv să mă descopăr... Să mă dumiresc, să-mi răspund la multe întrebări (nu la toate) despre mine și despre lumea în care mai am, hélas!, puțin de trăit... Să mă regăsesc după greșeli, rătăciri sau gîndurile-mi mai negre... Ei au fost printre cei mai importanți dascăli (învățători, precum întîiul dintre ei, Mîntuitorul Hristos) (și) ai mei, care au „aplicat” aceste mirifice cuvinte înțelepte, celor lumești, celor spirituale, tuturor văzutelor și nevăzutelor, nu eu. Ei, acei oameni cu existența îmbunătățită, nu păcătosul de mine.

*

Duhovnicul meu, care a plecat anul trecut la cele veșnice, a fost, totodată și marele meu prieten, înainte să-mi fie duhovnic și așa a rămas pînă a închis ochii... De aceea, pentru mine, frăția-sa (cum ne plăcea să ne spunem) va fi o pierdere insubstituibilă. Este acela pe care bunul Dumnezeu mi l-a scos, nu întîmplător, în cale, cu alte cuvinte, pe care nu l-am căutat. Și care mi-a spus că dacă va fi să-mi aleg, vreodată, un alt duhovnic, după ce el nu va mai fi, să nu-l caut, pentru că Dumnezeu mi-l va dărui la momentul potrivit. Și nutresc această convingere. A fost omul (și nu a fost singurul) care m-a înțeles și m-a povățuit necontenit, printre multe altele, să nu înghit cuvinte nemestecate. Să le rumeg. Să mă întreb, să cercetez, să fiu curios și să nu îmi însușesc „pe dinafară” idei de-a gata, pe care apoi să le reproduc, în timpul vieții mele, mecanic. Să fiu bun și iubitor de oameni. Lucruri fundamentale pentru oricine e de bună credință. Așa simt acum...

*

A dobîndit într-un timp relativ scurt, o puzderie de informații nesistematizate, din varii domenii, care au mai mult sau mai puțin legătură cu teologia. Și care încă nu i s-au sedimentat îndeajuns. Faptul că a făcut acea a doua facultate (teologia), n-a avut darul să o lămurească/dumirească vizavi de multe lucruri delicate ale propriei sale vieți. Și, atunci, cui prodest? Poate că multe i-au făcut chiar rău, obligînd-o să învețe pe de rost cuvinte și sintagme care nu-i sînt proprii, învălmășind-o, îndepărtînd-o de esențe. Nici duhovnicii pe care i-a avut de-a lungul timpul, din cele ce mi-a relatat și din ce-am simțit eu, nu i-au fost cei mai potriviți. Or fi avînd ei har și tot ce le trebuie din punct de vedere profesional (condiție necesară dar nu suficientă) pe care-o practică, dar nu i-au fost, lucru capital, prieteni. Duhovnicul dacă nu-ți este ȘI prieten, nu te poate ajuta cu mai nimic. Doar să-ți gîlgîie niște vorbe goale de conținut, precum un medic obișnuit, care după ce ți-a pus un diagnostic, îți spune ce ai sau n-ai voie să faci și cum să iei medicația prescrisă. Restul te privește. Duhovnicii nu i-au spus că tot ce este între ea, și Dumnezeu, nu reprezintă o RELIGIE, ci o RELAȚIE. Una specială, e foarte adevărat, care printre altele, să o dumirească vizavi de iubirea ei față de El și viceversa. În schimb, i-au împuiat capul cu tot felul de locuri comune și stereotipii, folosind acel limbaj de lemn care, din păcate, s-a împămîntenit tot mai mult în conferințele, predicile și cuvîntările a tot mai mulți dintre slujitorii bisericii, blocîndu-i accesul la adevăratele valori ale tezaurului inestimabil al ortodoxiei și al scrierilor teologale (și nu numai).

*

Așa cum i-am mai spus, duhovnicii ei ar fi trebuit să-i spună că însuşi Bunul Dumnezeu aprinde focul iubirii pămîntene dintre un bărbat și o femeie, atîta vreme cît el lucrează prin noi, oamenii. Prin trimişi. Cel de care te îndrăgostești este, în fond, trimisul lui Dumnezeu, pe care El ți-l dă numai ție. Iubirea pe care ți-o poartă un om este un inestimabil dar al lui Dumnezeu. Iubirea pămînteană dintre doi oameni este o fuziune spirituală, care frizează transcendentul și am convingerea că ea n-are nicio legătură cu extazul iubirii de/lui Dumnezeu, care este o cu totul altă formă de manifestare a iubirii... Sigur, se poate opta pentru una dintre cele două iubiri. Însă ele, pentru mine, n-au legătură decît, poate, prin faptul că, prin iubirea mea pămînteană (mare, mică, așa cum o fi ea) pentru ființa iubită, eu pot ajunge la Dumnezeu. În sens invers, nu. Pentru că, iubindu-L, rămîn acolo, doar cu El. Cu alte cuvinte, prin femeia pe care-o iubesc, pot ajunge la Dumnezeu dar prin iubirea de Dumnezeu, nu pot ajunge în veci la iubita mea. De fapt, poate am și ajuns la un Dumnezeu al meu. Sau sînt foarte aproape. Sau chiar dacă n-am ajuns, L-am identificat, de bună seamă. Ceea ce nu-i puțin. Pentru mine.

*

Spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Dragostea este bucuria de a face altora bucurie”. Iar părintele Dumitru Stăniloae: „Iubirea e tare pentru că poate merge pînă la moarte.” Două splendide apoftegme mai mult decît adevărate și, deci, de necomentat.

Haihui printre imagini (... și sunete)

Clin d'oeil

***

Lîngă dalbul tău picior

Unde se îngeamănă

Fărdelege cu cellalt

Și-s strînși fluturii ciopor

Coborîți lin din înalt,

Surioară, cheamă-mă!

Căci de cînd nu ne-am văzut,

De genele ochilor uzi

Mi-atîrn lacrimi de doi puzi,

C-au trecut și-au tot trecut

Printre flori mari de bostan

Căruțe grele cu ani

Și-mi simt sufletul în mine

Ca mațul de becaține

De subțire.

Pupa-ți-aș în amintire,

Într-un antresol,

Sub capot, pe trupul gol,

Să-mi mîntui viața nătîngă,

Coapsa stîngă,

Și să-mi fac mintea-nțeleaptă,

Coapsa dreaptă...

Emil Brumaru

(„Dintr-o scorbură de morcov”)

(Yasmina Alaoui de © Marco Guerra)

Texte, închipuiri și alte razne

N-am crezut niciodată, nici o iotă, din ce am auzit vorbindu-se despre o femeie. Asta pentru că, într-o proprție covîrșitoare, cuvintele vin din două direcții, diametral opuse: dinspre bărbații care nu pot avea niciodată acces  la ea, pe de o parte iar pe de alta, dinspre femeile care nu se pot ridica niciodată la nivelul ei...

Altițe și bibiluri

Cînd ne-am despărțit, ochii ei erau, de data aceea, negri...

Prietenii despre Nichita

Variantă la un portret

(sursa foto: „Agenda Literară”, 1985)

„(...) Mi-a dăruit, într-o zi, pe cînd lucram împreună la «Gazeta Literară», un ceas Seiko. Nu mai merge de mult, dar îl păstrez în amintirea poetului care se lepăda ușor de toate bucuriile materiale. Pasiunile lui colaterale (să le numim astfel) erau intense și scurte. Reprezentau, desigur, o fugă a spiritului său spre o lume de obiecte din afara poeziei. Cît de afară? Asta numai Nichita Stănescu ar fi putut-o spune. Ce-l lega pe el, ca poet, de acele monede vechi pe care le cerceta cu lupa, le controla identitatea în cataloage de specialitate, le discuta îndelung cu prietenii săi numismați?

Poetul își crea, îmi vine să zic, disponibilități, evaziuni, care-i înnoiau și îmbogățeau spiritul. Trăia cu ardoare, pentru oarecare vreme, în interiorul unei pasiuni și își construia un univers de obiecte pe care îl însuflețea cu extraordinara sa fantezie. Cînd dispărea pasiunea pentru obiecte, dispăreau și obiectele ca atare. (...) Nichita Stănescu dăruia ceasurile, tablourile, cărțile, monedele, poemele sale cu un sentiment ciudat de orgoliu și recunoștință. Nu voia să-ți facă o favoare, voia să-și dăruiască sieși o plăcere. Era sărac lipit pămîntului și se purta ca un boier valah din alte timpuri. Dacă ar fi avut moșii, le-ar fi dăruit, probabil, și pe acelea. Pentru el, nu păstra decît un pulovăr sur de lînă groasă și un pantalon larg de cow-boy. Călugăria lui Nichita Stănescu se oprea la veșminte. Veșnic dator, trăia cu fervoare sentimentul complex al risipitorului. Existența putea fi pentru el, chiar în aceste condiții, o lungă și spectaculoasă petrecere.”

Eugen Simion

Nichita Stănescu și Eugen Simion

Gîndul de azi

În viață este imperios necesară și vremea rea. 
Numai astfel vei putea constata cine este dispus să împartă umbrela cu tine.

Psalm real (XV)

Fără putere, fală, voință sau un ban

Stau singur cu mîncarea rămasă peste an

Stau singur iar în casa-mi de nedereticat

Neridicat la masă și singur cu un pat

Ca o lumină-n lampă, ca steaua fără plozi

Sunt fluturii doar îngeri și clipele Irozi

Sunt singur fără Tine, Tu, Doamne, Tu, Iubire

Ce ești înfăptuire și ești nemărginire

Mai singur ca Psalmistul mă-ntreb pentru o dată

De merită și viața atîta lăudată

Fără vedere, auz, fără plecări, nădejde

M-arunc în somn bicisnic și singur între perne

Și-n inimă nu-mi joacă lumina unei vieți

Stau, de materii grele și tot privesc pereți

Și-acum, cînd semnul crucii pe foaie îl însemn

Văd în icoane sensul rupînd putridul lemn

Ion Stratan

(Din volumul „Mai mult ca moartea”, editura Axa, Botoșani, 1997)

Ion Stratan, 13 martie 2003

Texte cu elice

„Dumnezeu este autor de bestseller, dar este un autor nefericit, pentru că e foarte dezamăgit de publicul lui, cărţile lui sînt prost citite. A scris o carte, Vechiul Testament, apoi a scris Noul Testament, apoi a scris Coranul şi s-a hotărât să se oprească aici în cariera lui literară, pentru că e înţeles prost. A scris cărţi bune, pe care oamenii le citesc prost şi, cînd se uită la umanitate, are impresia că oamenii nu au înţeles nimic. Nu trebuie să ne supărăm pe cărţi, ci pe cititorii lor. Sunt persoane care vor citi Vechiul şi Noul Testament, Coranul şi vor deveni mai spirituali, se vor înălţa moralmente. În urma lecturilor, devin optimişti, deschişi către ceilalţi, generoşi. Dar alte persoane vor citi aceleaşi cărţi şi vor păstra din ele doar ceea ce poate să fie o justificare pentru violenţa pe care o dezvoltă. Şi în Coran sunt lucruri minunate, dar sunt şi chemări la crimă, la infidelitate. Trebuie să înveţi să citeşti nu doar litere, ci să-ţi exersezi spiritul critic. Nu poţi citi lucrările sacre fără să ai un simţ critic, trebuie să ştii să reflectezi. Literatura religioasă e critică, pentru că există contrarii în interiorul ei.
Încerc să-l salvez pe Dumnezeu, pentru mine Dumnezeu nu este autorul violenţei.”

Éric-Emmanuel Schmitt