(sursa foto: vrn.ro)

Ouǎ de fluturi și alte gulgute umanitare

Octombrie este, prin excelenţǎ, luna marilor pelerinajele naţionale (prilejuite de sărbătorirea Sfîntei Parascheva şi a celor doi Dumitru) care, ca în fiecare an, ne aduce în faţă imaginea tristă a mii de români dezabuzaţi, minţiţi, furaţi, sărăciţi, bolnavi, disperaţi, debusolaţi, umiliţi, veniţi din toate cele patru zări, să se calce în picioare - după ce şi-au atins hainele şi portofelele de raclele cu moaşte sfinte – lîngă cazanele cu sarmale, căutîndu-şi o iluzorie vindecare (= mîntuire, pre greceşte) a suferinţelor care le macinǎ trupurile și sufletele urgisite. De fiecare dată, aceste jalnice imagini, care fac zile-n şir obiectul predilect al canalelor de ştiri însoţite de comentarii docte slobozite de mari „teologi creştini” precum Gigi Becali sau Marean Vanghelie, îmi întǎresc convingerea că habar n-am ce este Biserica. În schimb, parafrazînd vorba înţeleaptă a unui filozof, voi îndrăzni a spune cîte ceva despre ce n-ar trebui ea să fie. O voi face in extenso într-un articol viitor, acum mă voi rezuma doar la a da cîteva mici exemple (edificatoare, vreau sǎ cred, în sprijinul demersului meu) de ceea ce n-ar trebui să facă slujbașii Bisericii noastre, „păstorii de suflete” cum prea frumos li se mai spune, care în loc să tămăduiască şi să călăuzească sufletele rătăcite ale membrilor „turmei” lor, întru dreapta şi adevărata lor mîntuire, le cer doar supuşenie oarbă, confundînd impardonabil umilinţa cu smerenia. Pentru că, în fond, cum pot fi traduse acele căderi din condiţia umană prezentate în imaginile despre care pomeneam mai sus, dacă nu o umilire fără margini a acelor năpăstuiţi, care după ce pǎrǎsesc biserica se îmbulzesc pentru un blid cu mîncare? Mai scunzii sau mai înalţii (în rang) slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, aglutinaţi în soboare cu atît mai mari cu cît „acţiunea” e mai importantǎ, nu scapă nici un prilej de a se da în stambă (a se citi: „slujbe”, „binecuvîntǎri”, „prînzișoare cu rugǎgiuni”, „sfeștanii” etc.), profitînd la maximum de orice se ivește, dînd cu Doamne ajutǎ și aruncînd tot felul de gulgute în stînga și-n dreapta, fǎrǎ nici o noimǎ, la tot soiul de manifestări, care de care mai uşchite după fix: ianugurări de sedii de firme, de telegondole, de stadioane ori sǎli de sport, de șosele și poduri, statui și parcuri dar și la toatǎ gama de sindrofii ale mai marilor zilei, încît mi-e tot mai greu sǎ inţeleg raţiunea de-a fi a Bisericii, al cǎrui mesaj e tot mai palid și mai neconvingǎtor în timp ce prestaţiile ei în lumina reflectoarelor rampei vieţii laice sînt, pe zi ce trece, tot mai vizibile. Și vrednice de rîs, precum sînt și cele ce urmeazǎ. 

(sursa foto:newsbucovina.ro)

„Oul lui Flutur” vs „Ouălele lui Năstase”. Cel mare ou tradiţional din lume (recunoscut de „Guinness World Rrecord” și intrat în folclorul nostru urban sub denumirea „Oul lui Flutur”) a fost ridicat în centrul Sucevei, fiind confectionat din fibră de sticlă şi avînd următoarele dimensiuni: 7,25 metri înălţime, un „diametru” de 4,6 metri şi o greutate de 1,8 tone. A fost decorat cu desene tradiţionale româneşti imprimate pe autocolant. Apoi a fost sfinţit, primind și binecuvîntarea unui sobor de preoţi (în frunte cu venerabilul arhiepiscop Pimen al Sucevei şî Rădăuţilor), fiind amplasat în centrul oraşului, în entuziasmul general al celor prezenţi la acest sui-generis numǎr de circ. Păi, în faţa unui astfel de „monstru avicol” artificial, bietele ouǎ naturale, devenite celebre prin exortaţia caustic-mobilizatoare a ex-premierului Adrian Năstase de a fi numărate, au fost pur şi simplu umilite şi reduse la meschina condiţie – prin dimensiuni dar mai ales prin semnificaţie - de ouă de guguştiuc! 

(sursa foto: newsbucovina.ro)

Pască à la Rǎdǎuţi, conform STAS - B.O.R..

În aceeaşi ogradă bisericească a părintelui Pimen însă la Rădăuţi – tot Moldova a fost fruncea şi de data asta, ar zice cu năduf bănăţeanul!– a fost confecţionată şi cea mai mare pască dupǎ o reţetǎ bǎștinașă, evident. N-aţi auzit de asta? Pǎi nici specialiştii celebrei instituţii de colecţionat recorduri zǎrghite, „Academy World Rrecord”, veniţi să omologheze minunea, nu auziseră, de vreme ce nimănui, pînă la vajnicii urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan Cel Mare (şi Sfînt, să nu uit, cǎ mǎ afurisesc preasfinţii!), nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Mult mai mare decît roata oricărui car, pasca preparată de cinci patiseri şi patru bucătari dibaci a avut 2,5 m în diametru şi peste 150 de kilograme. Tot preacuvioasele feţe bisericeşti prezente la eveniment au fost cele care, în ciuda altor voci care susţineau că pasca trebuie să fie pǎtrată sau dreptunghiulară, au decis  că ea va fi rotundă, cu o cruce la mijloc şi un inel pe circumferinţă (ambele din acelaşi aluat), pentru că aşa glăsuieşte tradiţia. Pasca a fost sfinţită şi apoi împărţită în prima zi de Paşti, primind şi o diplomă pe care scrie „Cea mai mare din lume (Easter Bread with Cheese)”. Atfel am aflat că există „tradiţii”, practic pentru orice, inclusiv pentru modul în care trebuie să arate o…pască! 

(sursa foto:townhall.com)

Colivă pentru Decebal.

Cea mai mare colivă din lume, cîntărind peste 2 tone, a fost pregătită la Orăştie, în cadrul unor „complexe manifestǎri” („Zilele Daciei”) cluul fiind comemorarea a 1900 de ani de la moartea regelui Decebal (în cadrul unor manifestări megalomane, pentru care ar plesni de ciudǎ însuși Ceauşescu), un ghiveci inept organizat de douǎ fundaţii ardelene cu nume de echipe de fotbal din divizia judeţeanǎ („Dacia Braşov” şi, „Dacia Revival”). Coliva a trebuit sǎ aibǎ peste 2 tone pentru a fi omologatǎ ca record, pentru cǎ japonezii facuserǎ înainte una cu acest tonaj, cu ocazia comemorǎrii victimelor de la Hiroșima și Nagasaki. Coliva s-a fǎcut şi a fost așezatǎ în faţa statuii lui Burebistǎ, unde a fost sfinţitǎ de un sobor de 20 de preoţi, asistaţi de reprezentanţi din alte 40 de parohii din zonǎ și, în prezenţa unei numeroase asistenţe (gurile rele spun cǎ ar fi fost vreo 20.000 de cetǎţeni strînși pe-acolo), ea a fost omologatǎ, spre marea satisfacţie a celor prezenţi. Nu se știe însǎ cîte persoane au apucat sǎ guste din ea în cadrul acestei minunate „Daciade” post-revoluţionare și nici nu s-a cîntat „Veșnica pomenire!”, deoarece participanţii la lucrǎrile celui de-al șaptelea „Congres Dacologic” (desfǎșurat printre picǎturi) au considerat cǎ funebra melodie nu e de sorginte precreștinǎ. Amin! 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Creme, văpsele, farduri (6)

Ilfov şi Petrov. Pe net circulă de-o vreme această miştoacă „perlă” anonimă. Oare autorul ei să fie un proaspăt picat la bac-ul de anul trecut sau mai degrabă un profesionist (anonim) al butadelor? Dumnezeu ştie... În schimb, într-o revistă culturală cu ştaif (nu-i dau numele din pricina respectului pe care încă i-l port) citesc o ştire (nesemnată) în care autorul anonim o ţine gaia-maţu’, comentînd isprăvile galonatului campion de ciclism... Louis Armstrong! Cum numele apărea astfel de cîteva ori în cuprinsul textului, orice greşeală de corectură era exclusă... Aştept cu nerăbdare ştirea bombă despre concertul pe care-l va susţine pe Lună, trompetistul Lance Armstrong! La cît de mediatizate au fost în ultima vreme amarele veşti legate de retragerea tuturor titlurilor şi premiilor campionului la ciclism (din pricina dopajului dovedit) Lance Armstrong şi a morţii cosmonautului octogenar Neil Armstrong (primul om care a păşit pe Lună în 1966) mă cuprinde brusc amocul la gîndul că redactorul prestigioasei reviste a putut comite o asemenea gafă impardonabilă... „O.M.G.!” şi-ar fi spus, crucindu-se, regretatul muzician şi trompetist de geniu Louis „Satchmo”Armstrong, la citirea unei asemenea trăznăi...

O.M.G. Pot să pariez că puţini dintre dvs, iubiţii mei cetitori, ştiti ce reprezintă „sigla” O.M.G.. Nici io n-am ştiut pînă deunăzi, dar nu m-am lăsat pînă ce n-am dezlegat misterul, cu „tupeu obraznic”, cum se spune pe la noi, punînd pe şleau întrebarea amicului Goagăl... Încercasem pînă atunci tot soiul de căutări folosind cuvinte cheie de genul Organizaţia Mondială a  Gentlemanilor, a Graşilor, a Guşaţilor, a Guralivilor, a Mamelor Gravide, a Guguştiucilor a etc. etc. etc., trecînd apoi la Organisme Modificate Genetic şi ajungînd la alte comitete şi comiţii, care de care cu nume mai uşchite de pe fix. Însă ioc, vorba investitorului turc! Asta pînă în clipa în care, un forumist simpatic şi cam slobod la tastatură, mi-a luminat neuronii capului: „Noooo, bade, lasă-mă-n durerea mea cu găselniţele matale! E din ingliş, bre moşule, şi vrea ca să zică Oh My God!(pre româneşte O, Doamne!- n.m.). Ţi-am zis-o aşa din prima, ca să nu-ţi mai forţezi muşchii cheliei, că miroase pînă la mine a creier prăjit!… Ai priceput care e şpilu’, tataie? Se vede treaba că nu le ai nici cu engleza nici cu prescurtările astea de pe forumuri şi mess-uri, hăhăhă…” Am mulţumit amicului (anonim) virtual de pe forum pentru lămurire şi, fără să mai dezvolt subiectul - deşi taaaaare mă mîncau buricele deştelor pe tastatură să-i dau puţin restul ipochimenului - am lăsat-o baltă, gîndindu-mă că, le-oi fi avînd, nu le-oi fi avînd io cu engleza dar cu prescurtările din ea, chiar că sînt complet p-afară. Başca ălelalte abrevieri din conversaţiile internauţilor (alea scrise, evident), care cred că sînt pe cale să nască un nou limbaj... Dacă nu cumva l-or fi şi născut între timp şi io habar nu ştiu!

Yehuda Elkana (1934-2012): 

„N-am decît un singur secret: credinţa sinceră că 95 la sută din ceea ce ni se întîmplă nu trebuie luat prea în serios.” (apud Andrei Pleşu,

„Yehuda Elkana”, în „Dilema Veche”, nr. 450/2012)

U.A.P. Că tot am adus vorba despre sigle. Cine nu ştie că U.A.P. înseamă „Uniunea Artiştilor Plastici”? Io, unu’, de cînd am auzit pentru prima dată sintagma asta „artişti plastici” (care îmi sună alăturea cu drumul rău de tot) nu contenesc să mă tot întreb: oare de ce aceia care au botezat instituţia nu i-au zis pur şi simplu Uniunea Plasticienilor din România (mai cu seamă că de pe la sfîrşitul anilor ’60 ai secolului trecut apăruse şi o fabrică avînd aceeaşi siglă: Uzinele de Autoturisme Piteşti)? Nu că aş avea ceva cu numele breslei lor dar parcă plastician sună mai altfel, mai artistic, mai şic, nu? Păi atunci, am putea, bunăoară, să-i numim şi pe  chirurgii care ne îndreaptă cu bisturiul meclele şifonate, „chirurgi plastici”, nu? Chestia asta cu „artişti plastici” îmi aminteşte, invariabil, de un anunţ citit cu ani în urmă la mica publicitate în care nu-ş’ ce firmă angaja, nici mai mult, nici mai puţin, decît „sudori electrici şi cu gaze”! Iar deunăzi citeam, reprodus într-o revistă, un anunţ de mică publicitate, în care o firmă racola muncitori specialişti, printre care şi un „strungar paralel, oriunde în ţară”. Mai că-ţi vine să te întrebi tăcut, în sediul conştiinţei (vorba lui Marin Preda) via Caragiale: care va să zică paralel, da’ paralel cu ţe, neicusorule-puicusorule? 

Safta Varlam şi Neagu Djuvara
(sursa foto: www.ele.ro)

.Neagu Djuvara (istoric, 96 de ani): „Nu e bine ca un bărbat să fie prea dornic să-i facă plăcere femeii, pentru că ea devine tiranică în mod instinctiv şi, uneori, ajunge chiar să-l dispreţuiască pe partener. Aşa că trebuie să păstrezi, ca bărbat, o oarecare măsură. Dar, repet, la modul general, băieţii de pe vremea mea erau foarte atenţi la dorinţele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coadă de mătură, n-o vedeau ca pe-o persoană căreia să-şi permită să-i comande: 'Hai, treci în pat şi gata!' ”. Ştiiiiiiie (moş)Neagu ăsta uns cu toate alifiile ce spune, he-he-he...

© Bogdan-Lucian Stoicescu

In memoriam Ion Stratan

Portret

Ion Stratan (1 octombrie 1955, comuna Izbiceni, judeţul Olt - 19 octombrie 2005, Ploieşti) a absolvit Liceul ,,Al. I. Cuza” din Ploieşti şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti • A fost membru al ,,Cenaclului de Luni”, al Cenaclului ,,Amfiteatru” din Bucureşti şi al Cenaclului ,,I.L. Caragiale” din Ploieşti • A debutat publicistic în anul 1972 în revista ,,Amfiteatru” • A debutat editorial cu volumul Ieşirea din apă (la editura Cartea Românească, 1981) • A publicat următoarele volume de poezie: Aer cu diamante (volum colectiv, ed. Litera, 1982), Cinci cîntece pentru eroii civilizatori (ed. Albatros, 1983), Lumină de la foc (ed. Cartea Românească, 1990), Lux (ed. Albatros, 1992), Ruleta rusească (ed. Cartea Românească, 1993), Desfacerea (ed. Eminescu, 1994), O zi bună pentru a muri (ed. Pontica, 1995), Cîntă, zeiţă, mînia… (ed. Cartea Românească, 1996), Mai mult ca moartea (ed. Axa, Botoşani, 1997, ediţia a II-a, 2003), De partea morţilor (ed. LiberArt, Ploieşti, 1998), Apa moale (ed. Albatros, 1998), Celebra specie umană (antologie, ed. Helicon, Timişoara, 1999), Oameni care merg (ed. Premier, Ploieşti, 1999), Crucea verbului (ed. Paralela 45, Piteşti, 1999), Zăpadă noaptea (Ploieşti, 2000), Biblioteca de dinamită (antologie, ed. Cartea Românească, 2001), Jocurile tăcute (ed. Călăuza, Deva, 2001), O lume de cuvinte (ed. Limes, Cluj, 2001), Spălarea apei (ed. Eminescu, 2001), Biserica ploii (ed. Fundaţiei "Gheorghe Cernea", Ploieşti, 2001), Ţara dispărută (ed. Noul Orfeu, Bucureşti, 2003), Pămînt vinovat (antologie, ed. Premier, Ploieşti, 2003), Cartea ruptă (ed. Premier, Ploieşti, 2005). Postum i-au apărut volumele: Cafeaua cu sare II (paradoxuri şi parafraze, ed. Premier, Ploieşti, 2005) şi Cimitirul de maşini (antologie, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005) • În anul 1998 a publicat la editura ,,Athenaeum” din Ploieşti, volumul de aforisme paradoxale Cafeaua cu sare •

Volumul Ruleta rusească a fost tradus şi în limba franceză (La roulette russe, ed. Royaumont, 1995) • A publicat poezie, eseuri, critică literară, traduceri, publicistică politică în majoritatea revistelor literare din ţară şi în reviste din străinătate • Este prezent în numeroase antologii de poezie din România şi din Canada, Franţa, Anglia, SUA, Serbia, Macedonia, Germania • A primit Premiul ”Nichita Stănescu” al Fundaţiei Nichita Stănescu (1990), Premiul pentru Literatură al oraşului Slobozia (1993), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul ,,Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995), Premiul ,,Frontiera Poesis” (Satu Mare, 1999), Premiul ,,Marin Sorescu” la Festivalul Internaţional de Poezie “Europa km 0” (Sighetul Marmaţiei, 2001), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2001, Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO (2002), Premiul ,,Radu Enescu” al revistei ,,Familia” (Oradea, 2002), Premiul ,,Dafora“ la Zilele revistelor din Transilvania şi Banat (Mediaş, 2002), Premiul Fundaţiei ,,Constantin Stere” (Ploieşti, 2003), Premiul ,,Orient-Occident’’(pentru arte) acordat de Fundaţia şi Organizaţia de Utilitate Publică ,,Orient-Occident’’, pentru întreaga operă poetică (Curtea de Argeş, 2004) • Ion Stratan a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al ADELF (Association des Écrivains de Langue Française) • A fost redactor-şef adjunct al revistei „Contrapunct” a Uniunii Scriitorilor din România • Avea în pregătire volumele de poeme Viteza vieţii, Criminalii şi crinii şi Ridicarea privirii precum şi romanul Concertul de Crăciun •

„Eu sînt cărţile mele...”*

Despre poezie.

„Marea teoreticiană a literaturii care este Susan Sontag spune că poezia contemporană este, pur şi simplu, o declaraţie de dragoste. Deci, consideră că după poezia de cunoaştere, după aceea experimentalist-formală, după cea gramaticală, după cea socială, poezia la sfîrşit de mileniu este declaraţie de dragoste. Eu cred că spiritul feminin porneşte de la chipul îngeresc al mamei mele, al verişoarei mele şi al soţiei mele Letiţia, ei bine, spiritul feminin - nu neapărat ca în cazul lui Faust pe care îl înalţă în tării - privit sub chipul Maicii Domnului, privit în termeni creştini, este un simbol de complementaritate şi de regăsire a propriului sine de către fiecare creator. (...) Poezia este paradoxală şi viaţa este paradoxală. Poezia este paradoxală pentru că propune un gen de sensibilitate care nu urmează cursul logic al evenimentelor. O sensibilitate selectată, în funcţie de viaţa cuvintelor. În funcţie de blocurile lexicale. În funcţie de dialectică şi literatură. În funcţie de dialectica faţă de numele volumului. În funcţie de dialectica propriilor cărţi. Cu vîrsta. Şi aşa mai departe...”

Poetul şi poezia lui.

„(...) poezia mea este o dialectică cu poezia interbelică. Deci, nu este experimentalistă ca a lui Mircea Cărtărescu, nu este ludică aidoma celei a lui Florin Iaru, nu este sentimentală ca a lui Traian T. Coşovei. Poezia mea este o dialectică permanentă cu poezia interbelică a lui Arghezi, Barbu şi Blaga, avîndu-l în prim-plan pe sfîntul literaturii româneşti, George Bacovia. Bacovia este sfîntul preacurat al versului românesc, după părerea mea iar poeziile pe care le scriu sunt sentimentale şi conceptuale, ele aflîndu-se sub girul acestei sensibilităţi moldave, care este un eminescianism de sfîrşit de secol, o sinestezie în sens baudelairian şi o încercare de engramare a Universului într-un sistem de culori şi sunete. (...)Aşa cum spuneam, la Florin şi la Mircea sînt experimente. La Traian, nu. Este mai mult sentiment. Cred că Florin şi Mircea sînt puri experimentatori lexicali. Cred că dimensiunea afectivă lor le lipseşte. Traian este un poet ornant, baroc şi sentimental. Am îndrăznit să spun într-un articol despre unul din volumele sale, că este un poet rococo cu o bună regie în ceea ce priveşte sentimentul în poezie. Traian vrea să placă cu orice preţ. (...). Sentimentul meu este bacovian, este unul mai ascuns, mai apropiat de unele zone poetice ale sufletului. Depinde, însă, de ceea ce înţelegem prin poetic. Putem spune, bunăoară, că poetic este romantismul. Apoi venim şi spunem: nu, poetic este simbolismul. Eu cred că fiecare perioadă are o poeticitate a sa. Traian T. Coşovei este un poet de un simbolism „tîrziu”, în timp ce Bacovia este un poet de un expresionism devreme. Eu mă consider un expresionist devreme. Deci, cît mai este tinereţe în mine, eu o alătur expresionismului devreme al lui Bacovia. Acolo este situat criteriul poeticului meu.”

Un tip viu şi incomod.

„…da, sînt un tip viu dar şi literal. În revista „Luceafărul” a apărut un articol foarte bun, scris de Octavian Soviany, Cimitirul de semne, în care autorul vorbeşte despre literalitatea şi textualismul poeziei mele. Am fost foarte încîntat. Sînt un tip viu, atît cît pot fi de viu. Am scris pamflete îm-potriva lui Ion Iliescu. Am plătit pentru duşmanii pe care mi i-am făcut dar m-a bucurat mult faptul că poezia mea este privită sub un unghi textual şi literal. (...) Sînt incomod. Am fost înjuraţi în '83 de Corneliu Vadim Tudor în revista Săptămîna, numai pentru că fusese descoperit plagiatul lui Eugen Barbu de către Nicolae Manolescu iar noi, toată generaţia optzecistă, am plătit pentru asta: Cenaclul de luni era atacat tot timpul de „Săptămîna”. Unii dintre noi - precum Cărtărescu - s-au acomodat. Eu, nu. Apoi, Manolescu a ajuns să călătorească cu Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor în Africa de Sud. Sigur că am fost incomod atunci cînd am pomenit în scris despre această călătorie. Mi s-a părut o capitulare a domnului Manolescu.”

 Cenaclul de Luni.
„A însemnat mult. În primul rînd, o socializare. Eram foarte prieteni. Ne întîlneam la Traian - care pe atunci era disc-jokey la Universitate şi se plimba cu toate fetele care dansau frumos - iar Florin citea tot timpul, la toate ceaiurile. Aveam poemele noastre puse pe pereţi şi cînd unul dintre noi citea o poezie, Traian spunea: Cînd citesc poeziile voastre, îmi vine să-mi deschid venele de invidie…. 

De la stinga la dreapta: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cǎrtǎrescu și Florin Iaru

(fotografie de © Tudor Jebeleanu)



Apoi, fiecare pleca acasă şi se întorcea la cenaclul următor cu o poezie şi mai bună. Aşa l-am încurajat pe Mircea (Cărtărescu – n.m.), care ne-a dezamăgit. O seară la operă, volumul său care făcea antologia poeziei româneşti, era o idee luată - fără s-o recunoască şi criticîndu-ne – din Aer cu diamante, unde eu pomenesc de Coşbuc, de Eminescu şi de nu ştiu mai cine, într-un singur mugur de idee a poeziei româneşti. Cenaclul de luni a mai însemnat pentru mine un exerciţiu de tinereţe, nişte versuri mai grăbite, o experienţă primăvăratică...”

Prima poezie.

 „Eu am scris poezie încă de la 10 ani, inspirat de acel Zeppelin de prins muşte: Şi cu aer sunt umplute/ Şi-s din cînepă făcute… Era prin '65. Uimit de ce este acela un Zeppelin, am scris prima mea poezie. Apoi am scris poezii inspirat fiind de Corabia, locul unde mi-am petrecut copilăria. Am debutat în clasa a X-a în revista Amfiteatru cu poeme în proză, Căutătorii de perle. Era momentul schimbării generaţiei dogmatice şi erau la modă poemele în proză. Scriam şi noi poeme în proză, nu făceam rău nimănui!”

Poeţii români. 

„Îmi plac poeţii români. Îi admir pe toţi poeţii contemporani. Sînt poeţi străluciţi, de la Constantin Abăluţă la Mihai Ursachi, de la Mircea Ivănescu la Gellu Naum. Sînt poeţi cu adevărat străluciţi. Admir întreaga poezie românească. Inclusiv pe toţi colegii mei de generaţie. Cu micile animozităţi cu tot.”

Nino și Liana, prima sa soţie



Femeia. 

„Eu am o teorie disjunctă între creier şi fratele trup. Nu sunt un tip senzual. Sunt un cerebral. Sunt şi un ideatic dar stările mele sunt afective.Femeia, dragostea sunt atmosferă. O înlesnire a vieţii. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci când scrie are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o ţigară. Femeia este un bun conducător de poezie.”

                                                       

Nino și Bogdan (foto: Letiţia Ilea)

Prietenii.

„Sînt pentru mine aproape totul. Stau şi tremur ca o frunză cînd aştept să vină un prieten, mă întristez ca o mătrăgună cînd întîrzie, mă usuc şi cad ca o frunză după ramură cînd nu vin, mă îngălbenesc cînd îmi spun la telefon că au uitat să vină şi înfloresc atunci cînd îi văd.”

Ploieştiul.

„Iubesc enorm de mult Ploieştiul. Mi-e tare drag. Aici, la „Galeriile Comerciale” mi-am petrecut tinereţile bînd şi cinci cafele pe zi, atunci cînd scăpam de la bibliotecă. Librăriile îmi sunt dragi iar buchinişti ca aici n-am găsit decît la Paris. Cărţile de aici sunt cu mult mai interesante. Acolo sînt tot felul de cărţi vechi la preţuri halucinante. Îmi este drag parcul, îmi este dragă Catedrala, Casa Sindicatelor, Palatul Culturii şi Sala Sporturilor… Unde timp de patru ani, jucam cîte patru ore pe zi tenis de  cîmp.  Am pierdut la Comănescu, în „Cupa Galea”, cu 2-6, 2-6 şi atunci s-a încheiat cariera mea de jucător profesionist. Am agăţat racheta de junior în cui şi m-am apucat de învăţat gramatică.”

Moartea.

„Pentru mine, sentimentul morţii este o definiţie subiectivă. Este o delimitare. Este modul în care eu mă aşez, ca fiinţă gînditoare, în cercul lucrurilor finite şi al timpului infinit.” 

© Bogdan-Lucian Stoicescu



*Fragmente dintr-o convorbire cu Ion „Nino” Stratan avutǎ în luna noiembrie a anului 1999 şi inclusă apoi în volumul „Convorbiri la lumina gîndului” (editura „Libertas”, Ploieşti, 2006)



Aer cu diamante

O poveste mică după 30 de ani: 

„Aer cu diamante”...

„viul sau mortul

 viermele, mărul

va grohăi Adevărul.”

Ion Stratan

În 1982, anul apariţiei volumului Aer cu diamante*, eram student la Politehnică. Nu ştiam mai nimic din culisele sau despre mondenităţile vieţii literare româneşti. De altfel, nici nu mă prea interesau aceste chestii. Citeam, evident, multe dintre cărţile şi revistele care apăreau, fiind cît de cît la curent cu noutăţile. Aveam cîţiva prieteni, studenţi la filologie cu care mă întîlneam dar nu frecventam nici un cenaclu literar. Comentam, ne miram atunci cînd era cazul, mergeam la lansări de cărţi, la vernisaje, îi cunoşteam pe mulţi dintre scriitori şi plasticieni. Scriam dar nu publicam decît foarte rar, deşi aveam ceva oferte. (…) Într-o bună zi am observat – atenţie unde -  în vitrina librăriei ,,Mihail Sadoveanu” de pe Magheru (lîngă cinematograful ,,Scala”), volumul.  Nino nu-mi spusese nimic despre apariţia lui. Deci, într-o librărie din capitala unei ţări cu regim dictatorial-securist, văd un volum purtînd  titlul Aer cu diamante. Imediat mi-am spus că nu-i în regulă ceva, gîndul ducîndu-mă pe dată la o celebră piesă a Beatles-ilor, ,Lucy In The Sky With Diamonds, cu care şi ei avuseseră ceva probleme datorită alăturării iniţialelor substantivelor (LSD), care nu era altceva decît sigla drogului făcut celebru de generaţia flower-power. M-am întrebat: ce carte e asta? Am intrat şi-am cumpărat-o rapid. În clipa aceea am văzut numele celor patru, printre care era şi acela al prietenului meu Ion Stratan. Am plecat urgent acasă, chiulind de la cursurile din ziua aceea. Am terminat-o de citit în cursul aceleiaşi după-amieze, începînd cu versurile şi încheind cu prefaţa. Citind, eram stăpînit de strania senzaţie că poemele sînt adaptările extrem de reuşite ale textelor cîntecelor aparţinînd unor mari muzicieni de peste ocean. Era ceva cu totul nou pentru cititorul de poezie care eram pe atunci. Apoi, imediat, m-am dus şi-am mai cumpăra un volum pe care l-am dăruit unui bun prieten, care şi ăsta, după lectură, a rămas meduzat. Îmi amintesc cum, peste cîteva zile, la o bere, într- o grădină de vară, am luat cartea şi am citit-o unui grup de amici. După lectură, toţi au rămas tăcuţi. Apoi ne-am spus, în naivitatea noastră, mai în şoaptă mai cu glas tare, că trebuie să se întîmple ceva (…).

Chiar din ’82,  Aer cu diamante a devenit pe loc un „manifest”, graţie sintagmelor tocite ale epocii venind dinspre acel tip de critică literară atașată regimului: manifestul generaţiei '80 sau manifestul unei noi generaţii literare. De la bun început, imediat după ce am închis ultima filă a aceestei aşa-zise cărţi, prin ochii minţii mele căpuşite cu lecturile celui care eram atunci, cu experienţele şi trăirile acelei miraculase vîrste tinere, am simţit-o nu ca pe-o carte ci, mai degrabă, ca pe o revistă altfel: cu alte cuvinte, ca pe prima revistă de poezie cu adevărat liberă pe care mi-era dat s-o ţin în mîini. N-am simţit-o ca pe un volum în sensul obișnuit al cuvîntului. Ce cuprindea ea? Un fel special de editorial (Bilete de papagal) scris de Nicolae Manolescu, un critic foarte bun şi aflat pe val în epocă; era prezent cu grafica, fotografia şi desenele sale Tudor Jebeleanu (pe care îl mai întîlnisem ilustrînd şi alte volume), care propunea o viziune artistică inedită, cu totul altceva decît ceea ce văzusem eu prin cărţile de poezie de pînă atunci (poate cu excepţia graficii lui Sorin Dumitrescu la Epica Magnaşi Operele imperfecte ale lui Nichita Stănescu dar acolo era, totuşi, altceva); erau apoi cei patru poeţi despre care auzisem foarte puţine lucruri (cu excepţia lui Nino, evident) cu textele lor formidabile, vii, proaspete, deşuchiate pe alocuri, neinhibate, nonconformiste, mustind de-o ironie fină, fanteziste, care mă duceau cu gîndul la unele poeme cîntate de trupe sau de interpreţi de ,,dincolo” (Grateful Dead, The Soft Machine, Steppenwolf, Jefferson Airplane, Ten Years After, Janis Joplin, Bob Marley, Beatles pe alocuri, însă mai ales Joan Baez, Leonard Cohen ori Bob Dylan şi alţii asemenea lor) şi pe care le ştiam pe de rost. Atunci m-am gîndit că acest Aer cu diamante prevesteşte ceva. Nu ştiam prea bine ce dar era oricum ceva de bine. Se întrezărea ceva. Se produsese, parcă, o breşă în sistem. Se spuneau acolo, pe şleau sau mai voalat, nişte adevăruri ale unei generaţii, în faţa cărora pălise toată gargara vremii. Brusc, m-am simţit solidar cu ei. Mi se părea că am aceleaşi gînduri şi trăiri. Nu mă mai săturam privind fotografia de pe ultima copertă: patru pletoşi/mustăcioşi/bărboşi, zîmbind sfidător/feciorelnic, în blugii ăia tociţi, căţăraţi pe o bătrînă locomotivă cu aburi, ţinîndu-se pe după umeri. Doar pe Nino îl cunoşteam la acea vreme iar el părea a fi cel mai sobru între ei, în costum, cu cămaşă albă, fără cravată şi descheiat la nasturele de la gît. Citindu-le apoi volumele care le-au apărut ulterior, recitindu-le, am înţeles că tinerii poeţi ştiu totul și ceva în plus despre poezie (şi nu numai!), nefăcînd nimic să disimuleze acest lucru, dimpotrivă, arătîndu-se cu degetul, unii pe alţii, ei fiind noile burice al poeziei şi ale lumii. Dar o făceau într-un mod extraordinar, cu aplomb şi cu o candoare bine controlată, dovedind cu argumente imbatabile că realmente au talent şi sînt cultivaţi. Cine citea printre rînduri, mai ales versurile lui Nino, simţea pe bune şi revolta despre care aminteam mai devreme. Versurile lor, atunci, mi-au oferit cîteva grade de libertate noi şi mi-au repus la loc multe din cele pe care le pierdusem.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*Aer cu diamante (poeme de Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru și Ion Stratan; prefaţă de Nicolae Manolescu; coperta și ilustraţiile de Tudor Jebeleanu; ed. Litera, Bucureşti, 1982; lucrare apărută pe spesele autorilor) 

Amfor(m)ele lui Ovidiu

„Orice act de creaţie  e mai întîi un act de distrugere.” 

Pablo Picasso

„Noi nu avem misiunea

de a desfăşura numai

 latenţele situate în materia fizică,

ci şi pe acelea, cu mult mai valoroase

 şi mai spirituale, aflate în noi.”

Dumitru Stăniloaie

Aflîndu-mă pe ultima sută de metri a mult prea scurtei mele vacanţe din această infernal de lungă vară fierbinte, primesc un telefon de la un bun amic bucureştean, spre a mă invita să-i fiu alături la o expoziţie de artă decorativă (ceramică) al cărui protagonist avea să fie. Toate bune şi la locul lor, însă pînă în finalul convorbirii noastre, în care omul mă roagă, nici mai mult nici mai puţin, să ţin şi o scurtă precuvîntare asupra creaţiilor lui din  expoziţia care urma să fie vernisată la galeriile „Orizont” din Capitală. Trebuie să recunosc că propunerea lui a avut darul să mă ia pe nepregătite, atita vreme cît unul ca mine, departe de a fi un specialist în domeniu, e doar un simplu consumator de artă (horribile dictum), başca faptul că nu-i place absolut deloc să vorbească în public, nefiind înzestrat cu harul oratoriei. Dar oare puteam eu să refuz rugămintea unui bun amic? Sigur că nu, drept pentru care am acceptat pe loc, însă cu destulă parcimonie în forul meu lăuntric, gîndindu-mă cu toţi creierii din dotare şi cu toată seriozitatea de care sînt capabil, cam ce-aş putea spune unei asistenţe scrobite, docte şi gomoase pe care-o bănuiam a fi la locul faptei. Drept pentru care m-am pus cu burta pe carte ca un elev sîrguincios, căutînd pe te miri unde, să aflu cam cu ce-ar spune alţii mult mai instruiţi ca mine - un umil receptor/contemplator de mesaje artistice – că s-ar mînca multimilenara artă a ceramicii artistice în general şi a celei contemporane, în special. Cum nu ştiam nici prea multe amănunte despre lucrările amicului meu, i-am cerut şi lui toate informaţiile sine qua non. Blindat cu toate acestea, mi-am creionat cîteva idei – nu multe – pe care, costumate într-un minimum de cuvinte, le-am prezentat unei asistenţe toropite de caniculă şi cu gîndurile bulucite mai mult spre partea finală a vernisajului, în care nectarul de la gheaţă cu ambrozia de rigoare alături, aveau să-i ostoiască toate poftele lumeşti. O seamă dintre aceste idei îmi voi permite să le împărtăşesc, pe scurt, în cele ce urmează. 

„Dialog” şi-a botezat expoziţia de ceramică Ovidiu Ionescu (amicul meu, adică). Însă un dialog nevăzut între artist şi pubic, avînd ca interfaţă opera sa cu toate mesajele transmise de aceasta. Un nume fericit ales, dublat de unul şi mai şi, „Amfor(m)e”, un splendid şi cu schepsis joc de cuvinte, plecînd de la ciclul de lucrări prezentate, închipuind, aţi ghicit, amfore. Pentru că, aşa cum însuşi plasticianul mi-a spus, lucrările sale sînt „forme ce întruchipează ideea de sedimentare a unor elemente volumetrice cu suprafeţe texturate ce amintesc de depunerile sedimentare, constituite într-un ansamblu compoziţional compact, spre o piesă ceramică predestinată prin naştere depozitării: amfora.” (sublinierile îmi aparţin) Aşadar, pe scurt, cam asta ar fi calea ideatică a lucrărilor lui Ovidiu, sintetizată de el însuşi: anevoiosul drum cu punct terminus forma, plecînd, conceptual, de la amforă. Creaţiile lui Ovidiu nu sînt, aşadar, simple amfore ci, vrea să sugereze artistul, ele reprezintă propria şi originala sa viziune asupra Formei.

Cum personal nu cred că amănuntele legtate de biografia unui artist ar spori în vreun fel bucuria contemplatorului (şi a mea, adică) şi nici n-ar spune nimănui mai mult decît opera în sine (cu excepţia devoratorilor de tabloide, care juisează privind prin gaura cheii în viaţa pseudo-personalităţilor), despre autor n-am să mai spun decît că este un ceramist extrem de valoros, cu multe expoziţii la activ (în tară şi aiurea) şi că, în timpul rămas este lector doctor la Universitatea Naţională de Arte iar lucrările lui se regăsesc în multe colecţii particulare (şi eu am cîteva pe acasă). Am subliniat contemplator dintr-un motiv temeinic: eu cred că inexistenţa binomului autor-contemplator induce implacabil absenţa mesajului artistic generat de operă. Mai mult: dacă cei doi nu empatizează, înseamnă că arta creatorului nu şi-a atins rosturile ei fundamentale: aceea de a ne învăţa să înţelegem şi să preţuim frumuseţea lumii, asta pentru că doar frumuseţea – cum îi plǎcea sǎ spunǎ poetului Ion Stratan, citîndu-l pe Dostoievski – va mîntui lumea. Bref, între mine, contemplatorul şi Ovidiu, artistul, s-a stabilit, mai presus de orice, o complicitate: prin stilul lui puternic individualizat, înţelegerea dintre noi s-a produs. Pentru că, în ultimă instanţă, stilul este însuşi forma, stilul este amprenta, stilul e, în fond, aşa cum bine spunea contele Buffon, omul însuşi. Prin stil, mesajele operei lui Ovidiu au ajuns nemijlocit la mine, contemplatorul ei, fără de care opera lui n-ar fiinţa.

Spunea cîndva, pe bună dreptate, scriitorul-monah Nicolae Delarohia (Steinhardt): „Creatorul, prin operă, se dă, se dăruieşte. Opera e pentru toţi şi pentru toate. E un act temerar şi nesăbuit, deoarece nu se ştie dacă toţi receptorii (sau măcar unii dintre ei) vor fi vrednici de darul făcut lor. Opera e o poliţă în alb, o cumpărare pe nevăzute, o loterie. Tuturora creatorul le face credit, pe toţi socotindu-i solvabili.” Parafrazîndu-l pe Ion Creangă, nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, unul, în ceea ce priveşte opera lui, îl asigur pe Ovidiu că voi fi întodeauna solvabil!

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Tribul amazoanelor

(sau despre cum am devenit bărbat)

Nu mai știu cîţi ani aveam cînd mi-au picat sub ochi primele pagini din Cioran. Habar n-am. În orice caz, eram adolescent. Să fi fost, oare, prin liceu ? Tot ce se poate... Numai Bunul Dumnezeu mai poate să ştie... Însă îmi amintesc perfect cum am găsit io o cărţulie a maestrului, ferfeniţită, fără coperţi și cu multe dintre pagini - îngălbenite şi răscoapte de trecerea inexorabilă a timpului - lipsă: într-un coşcogeamite lădoi din lemn masiv, cu vopseaua scorojită şi lemnul ciupit de cari, ferecată cu un lacăt uriaș, trecut prin urechile unor belciuge groase, aflată în podul casei bunicilor dinspre tată, Dumnezeu să-i odihnească! De cîte ori o întrebam ce-i în lada aia, bunica îmi răspundea, invariabil: „Ei, mamă, nişte hîrţoage de demult... Niscaiva acte, ceva fotografii, nici io nu mai ştiu, că de cînd a murit tac-tu mare, amar de vreme, nici c-am mai deschis-o...” Era un pod misterios (sau așa mi se părea el mie pe atunci), cum cu siguranţă au fost toate podurile caselor bunicilor noştri. Într-o bună zi m-am hotărît şi, negăsind io cheia lacătului, m-am înarmat cu ceva unelete, am urcat în pod pe scara din cămară şi am trecut la deschiderea lăzii. N-a fost uşor, că belciugele prin care era trecut lacătul ruginiseră şi se înţepeniseră în lemnul lăzii. Într-un tîrziu am izbutit şi capacul s-a deschis cu un scîrţîit lugubru, balamalele fiind şi ele la fel de ruginite. Înăuntru, o groază de hîrţoage. Avusese dreptate bunica: teancuri de dosare cu tot felul de documente şi acte legate cu sfoară groasă în pachete şi multe fotografii dezrămate înfăţişînd tot felul de personaje în sepia, care mă priveau parcă de pe celălalt tărîm, zăceau ticsite, claie peste grămadă, îmbibate de pulberea anilor aşternuţi peste ele. Şi, printre toate astea, cartea cu pricina. Sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea. Cum ajunsese ea acolo, n-aveam să aflu niciodată. Întîmplător sau nu (o fi ceva întîmplător pe lumea asta?) în cărţulia pe care am citit-o rapid chiar acolo, în podul prăfuit, am găsit, printre multe alte ziceri deştepte rău, o confesiune a autorului (despre care la vremea aceea nu ştiam nimic): „M-am format sub zodia curvei”. Uau !!! Mi-a plăcut aşa de mult chestia asta, că mi s-a înşurubat în creier defintiv. Adică, ce voia să zică scriitorul ăsta? Cu alte cuvinte, că devenirea lui se petrecuse şi se împlinise sub aripa ocrotitoare a Femeii? Așa se părea. Din clipa aceea mi-a plăcut de Cioran la nebunie, mai ales pentru că, aşa cum mi se părea el mie atunci, era un pişicher fără pereche, de care nu puteai fi sigur cînd e serios sau cînd se joacă în scrisul lui. Ori era o joacă serioasă? Tot ce se poate…

Cert e că vorbele astea ale lui (pe lîngă multe altele) m-au pus pe gînduri serios şi, tîrziu, peste ani, aveam să realizez că şi cu mine lucrurile stătuseră cam la fel. 

Nici io nu  prea mă bucurasem în anii formării mele (copilărie, adolescenţă, tinereţe, cum ar spune prinţul Tolstoi) de atenţia bărbaţilor din familie sau a altora din preajmă. Bunicii îmi muriseră de timpuriu, pe tata îl vedeam extrem de rar din pricina meseriei sale care îl ţinea departe de casă iar ceilalţi se încăpăţînau să rămînă într-un fundal palid, imperceptibil ochiului meu lăuntric. Am rămas pe mîna mamei, bunicelor, mătuşilor şi cercului lor de prietene. Eram stăpînit clar de senzaţia că mă aflu într-un trib de amazoane (îmi amintesc că, într-un an, am primit în dar de la Moş Crăciun o păpuşă pe care, de altfel, mi-o doream foarte mult!). Ba chiar, peste cîţiva ani, aveam să aflu că în rolul lui Moş Crăciun, „cel” care îmi aducea daruri an de an, era o... fină de-a bunicii! Amazoanele mele nu puneau bază pe bărbaţii lor nici în astfel de momente sensibile!

Erau vremuri frumoase… Mă simţeam la adăpost de toate relele lumii, inclusiv de cele provenind dinspre tribul bărbaţilor, care atunci cînd se întîlneau (des!) jucau table, beau, fumau şi priveau la televizor numai la fotbal (sau aşa mi se părea mie). Pe femeile lor nu prea le băgau în seamă (doar uneori, la nunţi şi la alte paranghelii cînd se lăsa cu danţ) iar pe noi, mucoşii, nici atît. Doar atunci cînd îi sîcîiam, ne trăgeau cîte-o scatoalcă! Cînd m-am mai mărit puţin, vajnicii masculi mă luau la stadion, la „meci”, unde crănţăneau seminţe - „albe” sau „negre” - în draci (cumpărate de la ţigănci balabuste cu fuste creţe şi înflorate, care umblau desculţe printre gradene, cu pungile în mînă, hodorogind ca nişte mori stricate:„Hai săminţe, săminţe calde, băeţii, bomboane agricole, patru la leu !” ; astea „patru” erau niște păhăruţe din lemn plin, goale doar ¼ şi-negrite de prea multă folosire, cu care balaoacheşele îţi puneau seminţele grămăjoară în palmă) şi scuipau cojile pe jos, printre scaune, fumau ca turcii şi apoi striveau mucurile cu vîrful pantofului, printre aceleaşi gradene. Cînd „ai noştri” ratau, înjurau, huiduiau din toţi bojocii şi-şi smulgeau părul de pe cap iar cînd marcau, urlau şi ţopăiau ca apucaţii, de le ieşeau ochii din cap, feţele li se schimonoseau, făcîndu-i de nerecunoscut, de credeam că or să dea ortu’ popii (poate tocmai și de aceea nu-mi place fotbalul, drept pentru care nici în ziua de azi nu mă duc pe stadioane).

Un vecin de-al bunicii, nea Nicu Cîrnu’, zis şi Gandi (de uscat ce era, ca un ţîr), care le trăgea la măsea cu meticulozitate şi fuma ţigară de la ţigară (doar „Select” fără filtru; se scula şi noaptea să fumeze) de parcă avea ciudă pe el, mă chema deseori în atelieru-i improvizat într-un garaj de lemn (fusese legător de cărţi la atelierele marii uzine „1 Mai” din Ploieşti) unde, în timp ce lucra, mă iniţia, printre multe altele, şi în arta înjuratului (n-am pus arta între ghilimele, pentru că la români- și nu numai ! – e chiar o artă, nene, pe bune, despre care voi vorbi în la timpul cuvenit). Îmi amintesc cum odată, mama (aveam, cred, vreo 5-6 ani), m-a muşcat de spate în joacă (eram destul de dolofan şi cam pufos). Atunci s-a trezit pentru prima oară bărbatul (dur) din mine, care-a apostrofat-o implacabil: „De ce mă muşti, măăăăăăăh, că mă doooooare, futu-ţi gura mă-tii !!!”, fără să realizez, pe moment, că gura mă-sii mamei era chiar gura bunicii, fiinţă la care ţineam ca la ochii din cap, ca şi la mama, de altfel! Mama a rămas siderată şi, pe un ton scăzut, cu ochii holbaţi de uimire, m-a întrebat de unde am auzit io aşa gozăvie. „De la Gandi, de unde să aud !” i-am răspuns sec şi nici că mi-a mai păsat de strigătul ei de luptă: „Dacă te mai aud vreodată, să ştii că-ţi rup gura aia spurcată!” (aha, mi-am zis în sinea mea, de la gură mi se trag mie toate pocinoagele, hehehe!).

Toate amazoanele au aflat imediat „nenorocirea” (Bogdǎnel  înjură !) şi aşa s-a terminat, pentru o vreme, cu vizitele mele în atelierul lui Gandi, unde îmi plăcea atît de mult să zăbovesc. Şi asta mai ales din pricina fabuloasei atmosfere din acel loc magic, înţesat cu tot felul de unelte minunate şi îmbibat cu miresme pe care le simt şi acum în nări: cele ale cleiului de oase pus la topit şi al sforii de cînepă, ale vopselurilor, bronzurilor şi lacurilor misterioase dar mai ales al hîrtiei şi cartoanelor de tot felul care umpleau pînă la refuz acel spaţiu de basm. Pedeapsa amazoanelor a fost necruţătoare: mi s-a închis poarta cu cheia şi mi s-a intezis cu desăvîrșire să ies din curte. Asta pînă cînd, într-o bună zi, disperat de dorul atelierului şi-al lui Gandi, mi-am luat inima-n dinţi și am sărit hoţeşte gardul, netemător şi fără să-mi rup hainele sau să mă julesc în cădere...

Păstrez şi acum un volum tare drag mie, Toate pînzele sus !, de Radu Tudoran, legat de Gandi. Şi cînd mi-e dor de atelierul lui (adică de cei mai frumoși ani petrecuţi pe planeta de mult dispărută a copilăriei mele) iau cartea şi-o adulmec. Păstrează şi acum, între paginile ei, parfumul fabulosului atelier, cu toate că de atunci a trecut noian de vreme… Ori poate fi doar o părere ? Dumnezeu știe...

După Cioran, al doilea adagiu care mi-a limpezit decisiv procesul de dumirire privind „eternul” feminin (ale cărui reprezentante începuseră să mă intereseze tot mai mult), a fost (ceva mai tîrziu), acela a lui Nichita Stănescu: „Bărbatul este o femeie ratată”. Care m-a întors pe dos dar, paradoxal, nu m-a revoltat. Dimpotrivă. Din clipa în care l-am citit prima oară, mi l-am tot repetat, ca pe-o rugăciune, pînă am priceput ce vrea să spună.

Bref, nu sînt ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi feminist dar nici nu cred în așa-zisa „supremaţie” a „speciei” noastre, a bărbaţilor. Pur și simplu îmi plac oamenii deştepţi (vorba ceea: mai bine la pagubă c-un deştept, decît c-un prost la cîştig!), a căror companie o agreez şi a căror amiciţie, cînd mi se oferă, o cultiv. După umila mea opiniune, singurul nostru atu, al bărbaţilor, este doar mușchilatura (cum i se mai spune pe „champzelizeul” nostru local). Și atît. În rest, cred că bărbaţii fac prostii mult mai mari și mult mai des decît femeile, pentru că se bazează pe acest singur avantaj, care le oferă imboldul sine qua non de-a face tîmpenii. Şi io, uneori, cînd comit cîte una, simt aşa cum mi se încordează toţi muşchii. Îmi creşte brusc forţa, simt cum adrenalina îmi diluează uzul raţiunii şi-mi zbîrleşte exponenţial tot sistemul osteo-muscular. După ce-mi trece, îmi pare rău. De prostia făcută...

Echipa de handbal (juniori II) a Şcolii Sportive nr. 2 din Ploieşti în anii '70.
De la stînga la dreapta:
Gică Cosak, Ion Marin, Bogdan-Lucian Stoicescu, Dan Ionescu, Mihai Dârdiac, Laurenţiu Voroneanu,
prof. Nicole Danieleanu (antrenorul nostru), Dragoş Badea, Mircea Neagu, Radu ?, 
Alexandru Ghiocel Nica şi Dan Velicu

Unul dintre antrenorii mei de pe vremea cînd făceam handbal de performanţă obișnuia să răcnească la noi, de pe marginea terenului, în timpul meciurilor, cînd gafam sau jucam anapoda: „Ia-o cum trebuie de mîner (la minge se referea!), joci ca o pizdă, băi, femeninuleeee ”(sic!)! Ei, toate ca toate, da’ chestia asta cu femeninule, pe mine, unu’, mă scotea din minţi… Mă putea înjura de mamă, de tată (cu care fusese chiar coleg de liceu), de rude, mă putea compara cu toate organele anatomice posiblie, da’ de ce să mă facă el pe mine „femenin” ? Pînă într-o zi cînd, în timpul unui meci, după ce m-a cadorisit cu apelativul obișnuit, m-am oprit cu mingea în mînă şi, privindu-l fix în ochi, i-am spus calm şi suficient de tare încît s-audă toată lumea: „Pupa-m-aţi în pizdă!” Evident că s-a întrerupt partida cîteva minute să poată rîde arbitrii şi toţi oficialii, başca ăia din tribune, care se tăvăleau pe jos. Era şi o statuie într-un mic scuar la intrarea pe teren: cred că şi aia se prăbușise de pe soclul ei, hohotind! După meci, antrenorul ăsta a venit la mine în vestiar, mi-a strîns mîna şi mi-a zis:„Băi, maimuţoiule, de data asta mi-ai plăcut !Ai gîndit cu creierul tău, nu cu muşchii bucepşi! Acu’ s-a văzut că nu ţi-a dat statu’ cap doar ca să nu te plouă-n gît !!! Hă, hă, hă!!! Acum eşti bărbat adevărat, băi, sulă! Bravo!” Aşa am devenit io bărbat, pe la vreo 15-16 ani, pe un teren de handbal, graţie acestui antrenor (despre care o să vorbesc pe larg la timpul potrivit). Am devenit bărbat mental, evident, în creier, adică acolo unde, foarte mulţi dintre aceia din rîndul cărora fac parte, ar trebui să fie şi nu-s.

Din păcate, acest om a trecut, de curînd, în lumea celor drepţi. În ultimii ani ai vieţii sale, mă vizita la birou pentru a mă vedea și a mai sporovăi cu mine, ca la plecare să-mi spună, aşa cum numai el ştia s-o facă: „Tăticu', ai crescut cum trebuie, sub aripa mea protectoare!” Dumnealui e unul dintre extrem de puţinii bărbaţi puternici și adevăraţi, pe care destinul mi i-a dăruit, pe care l-am preţuit enorm şi de la care am învăţat multe lucruri care mi-au prins bine, după aceea, în adevărata mea viaţă de bărbat... Și nu numai!

Bogdan-Lucian Stoicescu



Creme, văpsele, farduri (5)

Gînduri de vacanţă (2)

Democraţia, departe de România. 

Fǎceam, deunǎzi, în acest fals jurnal de vacanţǎ, o mǎrturisire de suflet: recunoșteam fǎrǎ nici un echivoc, sincer pînǎ la os și cu mîna pe inimǎ, cǎ am votat „da” la referendumul pentru demiterea președintelui suspendat T.B. și cǎ, în concluzie, mǎ prenumǎr pritre cei peste 7,4 milioane de români care-și repudiazǎ pe faţǎ președintele. Nutream, în naivitatea mea funciarǎ, speranţe cǎ, în ceasul al 12-lea, cînd, cum s-ar spune pe românește, funia s-a apropiat de par la refuz, din toate puctele de vedere, pe de o parte, românii din România (îndeobște dar nu numai) se vor trezi și vor ieși masiv la vot, luîndu-și singuri, în acest fel, în sfîrșit, soarta în mîini în confruntarea lor directǎ cu președintele suspendat, talonat de argaţii lui iar pe de alta, cǎ instituţiile statului implicate în acest demers, își vor lua cu demnitate și profesionalism atribuţiile în serios și cǎ vor renunţa odatǎ pentru totdeauna la statutul lor de cozi de topor (unelte, cu alte cuvinte) aflate pînǎ acum la discreţia cetǎţeanului T.B. Mofturi!

Ambele tabere s-au comportat în nota obișnuitǎ. Indolenţa a triumfat și de data aceasta și, în ciuda prezenţei semnificative la vot, numǎrul celor care au spus „da” pentru demitere s-a dovedit a fi însuficient pentru întrunirea fǎrǎ emoţii a cvorumului impus de o lege șchioapǎ și acceptatǎ cu mult prea mare ușurinţǎ de niște guvernanţi prea timizi și atinși de-un limfatism pernicios în demersul lor, care au pornit prea devreme, extrem de precipitat și complet nepregǎtiţi la o confruntare de-o asemenea avergurǎ, avînd în pole position un adversar redutabil și, bașca, fǎrǎ a fi în posesia „armamentului” sine qua non susţinerii unei astfel de bǎtǎlii pe viaţǎ și pe moarte. Cît despre unele „instituţii” ale „statului de drept”, aflate în mod explicit la cheremul cetăţeanului T.B. (Curtea Constituţională, Procuratura, DNA-ul, Consiliul Superior al Magistraturii, la pachet cu S.R.I şi S.I.E.) s-au întrecut pe sine în slugǎrnicie și obedienţă faţǎ de președintele suspendat și unii dintre acoliţii sǎi (motivele comportamentului lor fiind extrem de cunoscute sau ușor de bǎnuit), îndeplinind la timp și de bunǎ calitate cum se spunea odinioarǎ, „sarcinili” primite pe diferite cǎi de la cei mai sus pomeniţi, mai voalat sau mai pe șleau, cu tupeu și aroganţǎ, fǎrǎ jenǎ sau vreo urmǎ de reticenţǎ. Pentru a nu mai pune la socotealǎ și imixtiunile unor personalitǎţi politice (și nu numai!) externe, manifestate toate în sprijinul președintelui suspendat. Asupra evenimentelor post 29 iulie (ziua referendumului) nu voi insista. Ele sînt deja tocite prin repetare, totul culminînd cu decizia invalidǎrii referendumului (din 21august) de cǎtre adunǎtura de marionete senescente de la „Curtea Constituţionalǎ”, care deși n-a mai avut darul sǎ mǎ surpindǎ, nu m-a privat de-a avea un nou coșmar (aidoma celui avut la mineriade) pe care nu mi-l mai doream. Atunci, în anii ’90, alǎturi de ai mei, am fost la un pas de a mǎ replia ca azilant politic într-o ţarǎ normalǎ. Dar visul venirii unor vremuri mai bune a fost mai puternic iar credinţa în reînvierea ţǎrii a învins. Și am rǎmas. Dar, vis de vei visa, vis va rǎmînea (sic!). România nu numai cǎ nu a revenit la viaţǎ, ba, mai grav, a dvenit catalepticǎ, pentru ca mai apoi sǎ intre într-o comǎ profundǎ, acum ea fiind dependentǎ exclusiv de „aparatele” care-o ţin în viaţǎ. Iar democraţia ei originalǎ se risipește ca un fum, cu fiece respirare gîfîitǎ. Gîndurile negre din anii ’90 mǎ bîntuie din nou. Am convingerea că retragerea nu e echivalentǎ cu o capitulǎre: pierzi o luptǎ, nu și rǎzboiul, vorba nu ştiu cui… 

Din registrul ideilor gingașe. 

În vacanţǎ fiind, cu ceva timp în urmǎ, pașii m-au purtat întîmplǎtor într-o librǎrie prizǎritǎ dintr-un oraș ardelean, tare drag inimii mele. Aici ochii mi-au picat pe-o cǎrţulie (reeditatǎ în 2010) pe care am început s-o rǎsfoiesc pe loc cu febrilitate. Știam multe lucruri despre Paul Zarifopol, autorul ei, pentru care am un cult, și ale cǎrui eseuri, strînse în douǎ volume consistente (apǎrute la editura „Minerva” în 1988), mǎ marcaserǎ profund și din care aflasem, printre altele, despre existenţa opului „Din registrul ideilor gingașe” (ce titlu senzaţional!). Pe care acum îl ţineam în mîini, în librǎria cu pricina. L-am cumpǎrat pe loc și într-o noapte l-am citit. Și din acea clipǎ îl recitesc neostoit, bulversat de actualitatea, acuitatea, acurateţea și vizionarismul nesmintit al ideilor expuse, în ciuda celor 86 de ani trecuţi de la prima tipǎrire în volum a eseurilor: „În faptǎ așadar, tipul politic este o fiinţǎ care, prin calitǎţile sale materiale și sociale, se afirmǎ cu deosebire destoinicǎ a pune stǎpînire pe bunuri produse prin activitatea specificǎ altor tipuri umane.Așa a fost la origini. Numai cǎ la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astǎzi, peste mǎsurǎ complexe și greu de pǎtruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte sǎ recurgem pentru a înţelege raporturile dintre oameni, învingǎtorul devine bǎrbat politic prin însuși faptul învingerii, iat învinsul, adversarul politic de adineauri, devine simplu bun de consumaţie și cade sub guvernarea celui care l-a doborît, iar acesta îl administreazǎ, din momentul în care începe sǎ-l rupǎ în bucǎţi, pînǎ în ultima fazǎ a digestiei (...).  

Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrǎpǎreaţǎ pe care prea lesne și-o închipuie uneori prostimea necǎjitǎ.

Trepǎdușul electoral, reporterul ignar și neastâmpǎrat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea încarnǎri de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacǎ ajung și rǎmân la nivelul ministrabilitǎţii șî la un regim susţinut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutatǎ marcǎ. Tipul cu adevǎrat politic gustǎ, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realitǎţi care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fǎrǎ a se putea opri la dânsele; pentru cǎ lui îi este cu deosebire dat, nu sǎ se bucure de anume realizǎri ale vieţii sociale, ci sǎ doreascǎ cu sete nestinsǎ a le stǎpâni pe toate. Nu obiectul stǎpânit, ci stǎpânirea este ţinta voinţei politice. Sǎ poruncești și sǎ fii ascultat fǎrǎ împotrivire, sǎ fii admirat și lingușit cu cea mai fanaticǎ stupiditate, sǎ te rǎzbuni așa ca sǎ îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, sǎ dobori și sǎ strivești pe cel care-ţi stǎ împotrivǎ, pânǎ la a-i lǎsa numai putere ca sǎ-și ia otrava fǎrǎ seamǎn a înfrângerii celei de pe urmǎ – din aceste voluptǎţi de o grozavǎ simplicitate se ţes visele și se realizeazǎ paradisurile creaturii politice. (...)

Însǎ trântele gǎlǎgioase, tragerile pe sfoarǎ solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie învǎţat bine pe dinafarǎ; pentru cǎ nǎzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricǎrui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnicǎ și teoreticǎ este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.” („Tipul politic”, 1926)

Bogdan-Lucian Stoicescu