Creme, văpsele, farduri (5)

Gînduri de vacanţă (2)

Democraţia, departe de România. 

Fǎceam, deunǎzi, în acest fals jurnal de vacanţǎ, o mǎrturisire de suflet: recunoșteam fǎrǎ nici un echivoc, sincer pînǎ la os și cu mîna pe inimǎ, cǎ am votat „da” la referendumul pentru demiterea președintelui suspendat T.B. și cǎ, în concluzie, mǎ prenumǎr pritre cei peste 7,4 milioane de români care-și repudiazǎ pe faţǎ președintele. Nutream, în naivitatea mea funciarǎ, speranţe cǎ, în ceasul al 12-lea, cînd, cum s-ar spune pe românește, funia s-a apropiat de par la refuz, din toate puctele de vedere, pe de o parte, românii din România (îndeobște dar nu numai) se vor trezi și vor ieși masiv la vot, luîndu-și singuri, în acest fel, în sfîrșit, soarta în mîini în confruntarea lor directǎ cu președintele suspendat, talonat de argaţii lui iar pe de alta, cǎ instituţiile statului implicate în acest demers, își vor lua cu demnitate și profesionalism atribuţiile în serios și cǎ vor renunţa odatǎ pentru totdeauna la statutul lor de cozi de topor (unelte, cu alte cuvinte) aflate pînǎ acum la discreţia cetǎţeanului T.B. Mofturi!

Ambele tabere s-au comportat în nota obișnuitǎ. Indolenţa a triumfat și de data aceasta și, în ciuda prezenţei semnificative la vot, numǎrul celor care au spus „da” pentru demitere s-a dovedit a fi însuficient pentru întrunirea fǎrǎ emoţii a cvorumului impus de o lege șchioapǎ și acceptatǎ cu mult prea mare ușurinţǎ de niște guvernanţi prea timizi și atinși de-un limfatism pernicios în demersul lor, care au pornit prea devreme, extrem de precipitat și complet nepregǎtiţi la o confruntare de-o asemenea avergurǎ, avînd în pole position un adversar redutabil și, bașca, fǎrǎ a fi în posesia „armamentului” sine qua non susţinerii unei astfel de bǎtǎlii pe viaţǎ și pe moarte. Cît despre unele „instituţii” ale „statului de drept”, aflate în mod explicit la cheremul cetăţeanului T.B. (Curtea Constituţională, Procuratura, DNA-ul, Consiliul Superior al Magistraturii, la pachet cu S.R.I şi S.I.E.) s-au întrecut pe sine în slugǎrnicie și obedienţă faţǎ de președintele suspendat și unii dintre acoliţii sǎi (motivele comportamentului lor fiind extrem de cunoscute sau ușor de bǎnuit), îndeplinind la timp și de bunǎ calitate cum se spunea odinioarǎ, „sarcinili” primite pe diferite cǎi de la cei mai sus pomeniţi, mai voalat sau mai pe șleau, cu tupeu și aroganţǎ, fǎrǎ jenǎ sau vreo urmǎ de reticenţǎ. Pentru a nu mai pune la socotealǎ și imixtiunile unor personalitǎţi politice (și nu numai!) externe, manifestate toate în sprijinul președintelui suspendat. Asupra evenimentelor post 29 iulie (ziua referendumului) nu voi insista. Ele sînt deja tocite prin repetare, totul culminînd cu decizia invalidǎrii referendumului (din 21august) de cǎtre adunǎtura de marionete senescente de la „Curtea Constituţionalǎ”, care deși n-a mai avut darul sǎ mǎ surpindǎ, nu m-a privat de-a avea un nou coșmar (aidoma celui avut la mineriade) pe care nu mi-l mai doream. Atunci, în anii ’90, alǎturi de ai mei, am fost la un pas de a mǎ replia ca azilant politic într-o ţarǎ normalǎ. Dar visul venirii unor vremuri mai bune a fost mai puternic iar credinţa în reînvierea ţǎrii a învins. Și am rǎmas. Dar, vis de vei visa, vis va rǎmînea (sic!). România nu numai cǎ nu a revenit la viaţǎ, ba, mai grav, a dvenit catalepticǎ, pentru ca mai apoi sǎ intre într-o comǎ profundǎ, acum ea fiind dependentǎ exclusiv de „aparatele” care-o ţin în viaţǎ. Iar democraţia ei originalǎ se risipește ca un fum, cu fiece respirare gîfîitǎ. Gîndurile negre din anii ’90 mǎ bîntuie din nou. Am convingerea că retragerea nu e echivalentǎ cu o capitulǎre: pierzi o luptǎ, nu și rǎzboiul, vorba nu ştiu cui… 

Din registrul ideilor gingașe. 

În vacanţǎ fiind, cu ceva timp în urmǎ, pașii m-au purtat întîmplǎtor într-o librǎrie prizǎritǎ dintr-un oraș ardelean, tare drag inimii mele. Aici ochii mi-au picat pe-o cǎrţulie (reeditatǎ în 2010) pe care am început s-o rǎsfoiesc pe loc cu febrilitate. Știam multe lucruri despre Paul Zarifopol, autorul ei, pentru care am un cult, și ale cǎrui eseuri, strînse în douǎ volume consistente (apǎrute la editura „Minerva” în 1988), mǎ marcaserǎ profund și din care aflasem, printre altele, despre existenţa opului „Din registrul ideilor gingașe” (ce titlu senzaţional!). Pe care acum îl ţineam în mîini, în librǎria cu pricina. L-am cumpǎrat pe loc și într-o noapte l-am citit. Și din acea clipǎ îl recitesc neostoit, bulversat de actualitatea, acuitatea, acurateţea și vizionarismul nesmintit al ideilor expuse, în ciuda celor 86 de ani trecuţi de la prima tipǎrire în volum a eseurilor: „În faptǎ așadar, tipul politic este o fiinţǎ care, prin calitǎţile sale materiale și sociale, se afirmǎ cu deosebire destoinicǎ a pune stǎpînire pe bunuri produse prin activitatea specificǎ altor tipuri umane.Așa a fost la origini. Numai cǎ la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astǎzi, peste mǎsurǎ complexe și greu de pǎtruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte sǎ recurgem pentru a înţelege raporturile dintre oameni, învingǎtorul devine bǎrbat politic prin însuși faptul învingerii, iat învinsul, adversarul politic de adineauri, devine simplu bun de consumaţie și cade sub guvernarea celui care l-a doborît, iar acesta îl administreazǎ, din momentul în care începe sǎ-l rupǎ în bucǎţi, pînǎ în ultima fazǎ a digestiei (...).  

Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrǎpǎreaţǎ pe care prea lesne și-o închipuie uneori prostimea necǎjitǎ.

Trepǎdușul electoral, reporterul ignar și neastâmpǎrat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea încarnǎri de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacǎ ajung și rǎmân la nivelul ministrabilitǎţii șî la un regim susţinut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutatǎ marcǎ. Tipul cu adevǎrat politic gustǎ, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realitǎţi care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fǎrǎ a se putea opri la dânsele; pentru cǎ lui îi este cu deosebire dat, nu sǎ se bucure de anume realizǎri ale vieţii sociale, ci sǎ doreascǎ cu sete nestinsǎ a le stǎpâni pe toate. Nu obiectul stǎpânit, ci stǎpânirea este ţinta voinţei politice. Sǎ poruncești și sǎ fii ascultat fǎrǎ împotrivire, sǎ fii admirat și lingușit cu cea mai fanaticǎ stupiditate, sǎ te rǎzbuni așa ca sǎ îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, sǎ dobori și sǎ strivești pe cel care-ţi stǎ împotrivǎ, pânǎ la a-i lǎsa numai putere ca sǎ-și ia otrava fǎrǎ seamǎn a înfrângerii celei de pe urmǎ – din aceste voluptǎţi de o grozavǎ simplicitate se ţes visele și se realizeazǎ paradisurile creaturii politice. (...)

Însǎ trântele gǎlǎgioase, tragerile pe sfoarǎ solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie învǎţat bine pe dinafarǎ; pentru cǎ nǎzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricǎrui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnicǎ și teoreticǎ este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.” („Tipul politic”, 1926)

Bogdan-Lucian Stoicescu