In memoriam pr.prof. dr.Constantin Galeriu* CHIPUL MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GîNDIREA LUI MIHAI EMINESCU** Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profiunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gîndul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi pe cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încît, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mîntuitorului, făcîndu-se asemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnînd: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun. Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gîndire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfîrşitului veacului trecut, sînt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adînc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci cînd nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lîngă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian(1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curînd, Profesorul Virgil Cândea(2), pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrîuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut Verena...”, „Gelozie”, unde întîlnim termeni şi expresii comune: „nălucire”, „idol”, „împătimire”, „împietrit” „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gîndirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”. În altă parte, versul „A ochilor privire ca mîna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 [de] mîini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mîntuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mîntuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adîncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui. De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu:Dacă ne-ar întreba cineva: „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plîngerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie. Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrîuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profund ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, pînă la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii. Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atît de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adîncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”(3). Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiă cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decît cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi, trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mîntuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era[u] vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mîna mea copilă pe-ochiul sînt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”(4). Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornint şi din orizontul secularizat al timpului său, cînd „gîndirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”. Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipătrit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu. Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”(5). Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor. Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfînta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(6). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, al românului mare”. Cu acest crez puternic, tînărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia. Vom trece, deşi cu simţămîntul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă in 1879(7), atît de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întîi chemat”. Primele versuri: „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sîmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe cînd pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Era din rîndul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gîndul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existernţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14). Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe cînd erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!” Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mîntuire, / Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În sfânta Liturghie ortodoză există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfînta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adîncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adîncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adînc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel. „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă, / Îndură-Te, Stăpîne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugăndu-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic. Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, a morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta-al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tînăr fiind, dar cu o rară maturitate de gîndire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostru - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectînd neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”(8), publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul e scris pentru marele praznic al Învierii-Paştile, cînd, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormînt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicîndu-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mîine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mîntuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr[,] Hristos Domnul nostru, moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. De aceea orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea găsim germenele vieţii şi rodul împlinirii. Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune; „Iată, două mii de ani aproape, de cînd biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”(9). Mai mult, poetul, de data aceasta gînditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerînd de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă”(10). Mărturie adînc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mîntuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate aşa-zisele înrîuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea : „Calea, Adevărul, Viaţa!” prin iubire. Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine, acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătînd instinctele şi pornirile pămînteşti din sine”(11). Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor...în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problmei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine...Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dînd mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”(12). Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclamă Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profund-existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului, are valoarea întregimii existenţei şi vieţii. Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfînt al harului în care lucrează Semănătoruil divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens; „Dacă sîmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”(13). Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu incheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scînteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelatorului nostru nu ni se cer decît în momente excepţionale, nu se cer decît de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”(14). Dar dacă Eminescu arată o atât de adîncă înţelegere a jerfei, în primul rînd a Mîntuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză. „Şi iarăşi bat la poartă...”evocat pînă acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”(15). Amândouă răsar din acceşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte-înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „ astăzi încă în mormânt, pentru ca mîine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Invierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, / Cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica Viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie: „Cântări şi laude-nălţăm Noi, Ţie Unuia, Primindu-L cu psalme şi ramuri Plecaţi-vă neamuri Cîntând Aliluia! Christos a înviat din morţi, Cu cetele sfinte Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!” Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea e ca moartea de tare” (Cîntarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte cînd afirmă „ importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”(16); veşnic renăscînde tocmai în puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase. Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gînduri pascale din 1881 : „Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşulor noştri străbuni”(17). Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit :„Cu voi sînt în toate zilele pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostrui a Mîntuitorului şi a mesajului Iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut, atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei? Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin al culturii româneşti”, Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adînc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos. Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu” invocarea lui se înalţă în Duhul pînă la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem. În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şir de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posteritşţii acest catren: Atîta foc, atîta aur Atîtea lucruri sfinte Peste-ntunericul vieţii Ai revărsat Părinte! Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”. Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sînge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului. „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”(18). Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtînd încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cîntecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa[,] la Sfânta Liturghie[,] să fie mereu pomenirea numelui său. 

 Text stabilit şi prezentare de Bogdan-Lucian Stoicescu 

 * Parintele Constantin Galeriu s-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău - Răzeşi (judeţul Bacău). A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1973 a devenit doctor în teologie cu teza „Jertfă şi răscumpărare”. Între 1947 şi 1973 a slujit în calitate de preot paroh la biserica „Sf. Vasile” din Ploieşti, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între 1974 şi1977 a fost lector iar între 1977-1991, profesor titular la acelaşi institut. Din 1992 îl găsim profesor consultant şi conducator de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A mai fost profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Bucureşti, unde a predat istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august - 7 septembrie 1950 şi 16 august 1952 - 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. Între 1974 şi 2003, a fost preot parhoh la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989 a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Romane. Părintele Galeriu a fost preşedinte de onoare al „Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni”, membru in Comisia Naţionala UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al „Asociatiei medical-creştine Christiana”, preşedinte al Editurii „Harisma”, preşedinte al Asociaţiei Sf. Stelian - copiii strazii al Fundatiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Fraţia Ortodoxă Română“. A fost distins, printre altele, cu Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti (1942), Diploma de onoare a Societăţii Academice „Titu Maiorescu” (1993) şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti (1992). A avut o susţinută activitate publicistică, textele sale apărînd în publicaţii româneşti şi din străinătate. A fost şî autorul unor volume precum „Jertfă şi răscumpărare” (1973), „Paştele în viziunea ortodoxă” (1989), „Tâlcuiri la rugăciunea Tatăl Nostru şi la Cartea celor Nouă Fericiri” (1990). A fost căsătorit şi a avut patru fii. A trecut la cele veşnice în 10 august 2003. 

  Petre Ţuţea „Părintele Galeriu cînd vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şî unul sare şi îmi zice admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!” 

 ** În „Studii Teologice”, seria a II-a, nr.1, ian.-feb. 1991, an XLIII, p. 45-54 

Note 

1. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc. Studii şi cercetări bibliologice, nr.1, Bucureşti, 1955, pag. 132-133 

2. Virgil Cândea, Glosse la "Fereştile Gîndirii", Almanah 1989 editat de Parohia Ortodoxă din Viena, pag. 45-50 

3. Răsari asupra mea..., în vol. Poezii de Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius, ESPLA, Bucureşti, 1958, pag. 489 

4. Dumnezeu şi om, ibidem, pag. 348 

5. Colinde, colinde!, ibidem, pag.486 

6. M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 32 

7. Rugăciunea unui dac, ibidem, pag. 92 

8. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 134-135 

9. Ibidem. 

10. Ibidem. 

11. Ibidem. 

12. Ibidem. 

13. Ibidem. 

14. Ibidem. 

15. Învierea, în vol. Poezii de M. Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius ESPLA, Bucureşti, 1958, pag. 486. O analiză mai profundă a poeziei Odă (în metru antic) dezvăluie aceeaşi viziune a devenirii prin acest ritm existenţial: moarte-înviere. 

16. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 134-135 

17. Idem ibidem, Opere. 

18. Cf. Arhim. B.V.Anania, Ipostaze lirice eminesciene, în „Telegraful Român”, nr. 21-22 şi 23-24, 1989

Românii şi monarhia *

„Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”
Mihai I, Rege al României

Îmi încheiam rîndurile postării anterioare punîndu-mi o întrebare: fǎrǎ monarhie, noi românii, am fi avut, oare, istorie? Eram motivat în demersul meu de faptul că, în ultima vreme, în mass-media dar şi în rîndul societăţii civile, s-a dezbătut cu dîrzenie „spinoasa” problemǎ a monarhiei românești şi eventualităţii (re)instaurării ei, încercîndu-se oferirea unor rǎspunsuri la cîteva întrebǎri generate, pe de o parte, de un remarcabil eveniment întîmplat recent - sǎrbǎtorirea împlinirii venerabilei vîrste de 90 de ani de cǎtre Regele Mihai I-ul și desfǎșurarea cu acest prilej a unor manifestǎri de o înaltǎ ţinutǎ, culminînd cu excepţionalul discurs ţinut de Majestatea Sa, în ziua de 25 octombrie, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului ţǎrii) iar pe de alta, de declaraţiile frizînd imbecilitatea, dublate de comportamente absolut schizoide, ale unor așa-ziși politicieni și demnitari ai statului, în frunte cu însuși președintele ţǎrii. Întrebǎri care, inevitabil, au gravitat în mod explicit în jurul conceptului de monarhie constituţionalǎ (ce a însemnat ea pentru România, dacă mai poate reprezenta ea astǎzi o alternativǎ autenticǎ la actuala guvernare pentru a scoate ţara din marasmul în care s-a prǎbușit și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, dacǎ mai reprezintǎ ea o instituţie autenticǎ sau este demult perimatǎ) în dorinţa evidentǎ de a înlǎtura vǎlul de minciuni aşternut, timp de peste 40 de ani. de deşănţata propagandă securisto-comunistǎ de pe aceastǎ importantǎ perioadǎ a istoriei noastre moderne și de a lǎmuri controversata problemǎ a viabilităţii monarhiei pentru România la acest început de mileniu. Au curs rîuri de cernealǎ, a vuit internetul, au avut loc dezbateri zile-n șir pe mai toate posturile radio-tv, în care tot felul de neica nimeni şi ambuscaţi (excepţiile fiind rare dar atunci cînd s-au întîmplat, au fost salutare!) au molfǎit într-un asemenea hal subiectul, încît jalnicele prestaţii ale acestor fanfaroni m-au convnis pe deplin cǎ geniala vorbǎ a lui Petre Ţuţea, cum cǎ aflatul în treabǎ la români a devenit o nesmintitǎ metodǎ de lucru, e cum nu se poate mai valabilǎ și extrem de actualǎ.

Răspunsul la această întrebare (pe care eu, unul, mi l-am dat fără ezitare) ar trebui să fie unul singur pentru orice român a cărui gîndire şi mod de a percepe realitatea n-au devenit atît de mioape încît el să poată accepta o altă soluţie de ieşire din fundătura în care a fost adusă ţara, în afara acestei tradiţionale forme de guvernămînt**. Aşadar, am convingerea că dacă monarhia a însemnat totul întru devenirea României pînă la 1947 şi în continuare, rostul şi importanţa ei pentru această ţară au rămas absolut neştirbite. Bref, e limpede pentru oricine faptul că românii (sau, mă rog, aceia dintre ei care încă mai simt că aparţin acestei naţii),fără monarhie n-ar fi avut istorie, deci n-ar fi existat. Din foarte multe considerente care astăzi, mai mult decît oricînd, pot fi sesizate de orice individ cu fler, educaţie şi bun simţ (şi fără ca neapărat să aibă cunoştinţe vaste de istorie sau politică), cu ochiul liber, cum se spune, prin simpla comparaţie cu ceea ce s-a întîmplat în celelate regimuri (cel de dinainte de 1989 şi cele care i-au urmat) şi care au adus azi România în sapă de lemn.

„Regimul monarhiei constituţionale a creat cadrul celei mai rapide dezvoltări a naţiunii pe plan economic, cultural şi general de civilizaţie din întreaga istorie românească. În acest cadru, care a solidarizat energiile naţionale în problemele majore ale politicii externe, s-a înfăptuit independenţa, a fost proclamat Regatul României, adică afirmarea şi recunoaşterea internatională a independenţei şi s-a realizat intregirea naţională” afirma, pe bună dreptate, academicianul Şerban Papacostea.


Dacă nici aceste rînduri cu valoare de simbol nu sînt destul de convingătoare pentru acei „gînditori” republicani neo-stahanovişti care continuă, făcînd spume la gură, să conteste plini de vehemenţă modernitatea sistemului monarhic ca formă de guvernămînt pentru România şi că aceasta n-ar mai corespunde, chipurile, „exigenţelor democraţiei” (fără însă a pomeni măcar una dintre aceste „exigenţe”) secolului al XXI-lea, aducînd în sprijinul afirmaţiilor lor argumente atît de şubrede şi şchioape, încît pledoariile lor doar au orbecăit jalnic, le reamintesc doar faptul că, aşa cum în cele mai dezvoltate şi civilizate state europene ca şi de aiurea (exemplul Japoniei este notoriu el nemaiavînd nevoie de nici o prezentare)forma de guvernămînt este monarhia constituţională, nu văd de ce în România aceasta ar fi perimată şi, deci, inadecvată. Exemplul Regatului Spaniei, bunăoară, mi se pare edificator: după căderea regimului dictatorial al generalului Francisco Franco (în 1975), s-a ajuns - prin reconciliere naţională şi recurs la dinastia regală a Bourbonilor - la o monarhie constitutională începînd cu 1978. Cred că problema noastră, a românilor secolului al XXI-lea, constă, de fapt, în absenţa totală a solidarităţii, consensului şi voinţei naţionale şi nu a perimării, în vreun fel sau altul, a instituţiei noastre monarhice…

S-au văzut, de altfel, „realizărili” republicii „populare” şi apoi „socialiste” de după 1947 şi pînă în 1989, cum, de altfel, se pot observa şi cele ale prezentei republici. Însă tragic este faptul că actualii noştri diriguitori („politicieni”, „tehnocraţi” „înalţi funcţionari” ş.a.m.d.) - în marea lor majoritate o şleahtă analfabetă de puşlamale penale şi arivişti de profesie, a căror unică preocupare este căpătuirea prin orice căi şi cu orice mijloace - nu au nici cea mai mică legătură cu extraordinarii noştri oameni de stat din perioada în care Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatatnt cu putinţă, „Micul Paris” şi cînd înfăptuirile monarhiei constituţionale şi avantajele pe care ea le-a adus poporului român pe plan intern şi, deopotrivă, extern, cu alte cuvinte, necesitatea acestui regim a fost înţeleasă profund şi complet de această generaţie de patrioţi luminaţi. S-a spus zilele acestea de către inşi cu creierul odihnit cum că republica – în ceea ce ne priveşte, clocită în laboartoarele Kremlinului, apoi importată şi „implementată” cu otuzbirul, împotriva firii, de activişti-avortoni ale căror fantome bîntuie şi astăzi, fără absolut nici o noimă şi cu pierderi greu cuantificabile pentru ţară – a reprezentat/reprezintă o formă de guvernămînt raţională. Atît de raţională încît vedem şi astăzi cam ce „valori” generează ea: ambiţii idioate şi deşarte, parvenitism exacerbat devenit politică de stat, cumetrii, fripturism şi pungăşii la drumul mare, precum şi o gamă atît de vastă, variată şi „originală” de şarlatanii, încît tu, ca om zdravăn la cap, te miri, justificat, cum de nu li se pun cîrcei la muşchii gîndirii de atîta efort!


„Res publica” înseamnă „treburile publice”. Aşa-zisele forme de guvernămînt republicane prin care a trecut şi trece România, s-au ocupat şi continuă să se ocupe de cu totul alte lucruri, lăsînd de izbelişte treburile publice. În timp ce monarhia românească s-a îngrijit de aceste treburi publice zidind, republicile năpîrlite de după ea au năruit şi continuă s-o facă. „Se va mira posteritatea şi ne va stigmatiza pe noi toţi, cei de astăzi, că, atunci cînd există Regele Mihai, cu experienţa, cu autoritatea, cu inteligenţa, cu dezinteresarea, cu onoarea, cu prestanţa sa, cu relaţiile lui convingătoare în lume, ne cîcîim între toţi aceşti candidaţi de mascaradă şi de grotesc. Revenirea lui Mihai pe tron este singura cale ca să obţinem ceea ce nu avem: credibilitate şi credibilitate economică şi siguranţa că nu vom luneca în cine ştie ce altă orientare...”, scria Alexandru Paleologu.

„Dintre toate aşezările constituţionale, monarhia este cea care asigură mai multă linişte unei ţări prin continuitatea ei. Se fereşte astfel Statul de zguduiri. Se asigură mersul neîntrerupt al treburilor publice şi al propăşirii naţionale. Căpetenia Statului nu este, ca în alte orînduiri, o pradă a tuturor ambiţiilor; ea se găseşte pusă deasupra luptelor politice şi a patimilor lor.

Istoria noastră este pildă a luptelor neîncetate pentru alegerea domnilor, lupte care îndreptăţiseră înţelepciunea populară să spună „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Regimul monarhic ereditar, înlăturînd sistemul electiv, a încheiat, în 1866, frămîntările care au ţinut slăbite şi despărţite ambele Principate.

Regimul monarhic constituţional, scoţînd conducerea Statului din vâltoarea luptelor politice, pentru a o aşaza pe planul superior al intereselor naţionale, a asigurat României pacea şi propăşirea care au dus-o la mărirea de azi.”
Ion I. C. Brătianu (4 ianuarie 1926)

Aşadar, ne revine misiunea istorică de a-l (re)aşeza pe Regele nostru acolo unde-i este locul, acum, în ceasul al 12-lea, pentru că numai Majestatea Sa este persoana providenţială şi nepereche de care Ţara are nevoie. Pînă nu va fi prea tîrziu.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Conform „Dicţionarului Explicativ al Limbii Române” (DEX), monarhia şi formele ei de manifestare au urmǎtoarele definiţii: 1. Formă de guvernământ în care puterea supremă aparține unei singure persoane (rege, împărat, țar, șah etc.) și se transmite, de obicei, ereditar. Monarhie absolută = formă de conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului. Monarhie constituțională = formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție. 2. Stat care are ca formă de guvernământ monarhia. Etimologic, substantivul este rezultatul alǎturǎrii cuvintelor grecești „monos” (singur) și„arkhein” (a comanda). De-a lungul timpului, monarhia a evoluat de la forma ei absolutistǎ – ca singurǎ sursǎ de emitere a legilor și pilon fundamental al administraţiei – la cea constituţionalǎ, prezentă în majoritatea statelor contemporane, în care suveranul (monarhul) devine, practic, un adevărat arbitru pe eşichierul luptei politice și parlamentare.

** România, începînd cu 10 mai 1881 (cînd Alteţa Sa Regală, Pricipele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, devine Rege al României şi şef al statului, sub titulatura de Carol I şi pînǎ la 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I), a avut ca formǎ de guvernǎmînt monarhia constituţionalǎ, Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România de pînă la 1947 era aceea că regele conduce însă nu guvernează.

„Să ne trăieşti întru mulţi ani,
Măria Ta!!”

Cred că aveam vreo 7-8 ani, nu mai mult şi-mi amintesc cum bunicul, de 10 mai, 25 octombrie şi 8 noiembrie (aceste date mi s-au întipărit în memorie pentru că el le încercuia, an de an, cu roşu pe calendarul creştin-ortodox lipit pe perete, sub icoana cu candelă), punea la fotografia în „sepia” a Regelui (care îl înfăţişa pe Majestatea Sa, Regele Mihai I, tînăr, costumat în uniformă militară de gală, fotografie înrămată şi aşezată la loc de cinste, lîngă icoana a cărei flăcăruie nu se stingea niciodată) o mică eşarfă tricoloră, în fiecare an, alta... Apoi, lua o poziţie marţială şi, pus la şapte ace, îmbrăcat fiind cu hainele lui de sărbătoare cele mai bune, spilcuit, proaspăt bărbierit şi pomădat, avînd în mînă un pahar de cristal cu picior, plin pe jumătate cu un vin gălbui ("Busuioacă de Bohotin", aveam să aflu eu mult mai tîrziu, de la bunica, un vin care-l costa bani grei şi pe care îl bea doar el, la prilejuri deosebite) şi, cu faţa către fotografia lui Vodă, zicea cu glas tunător: „Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!” Apoi, dintr-o răsuflare, golea paharul ăla cu vin. Eu stăteam smirnă lîngă el, abia răsuflînd, în poziţie de „drepţi”, cu mîinile lipite la o vipuşcă imaginară a pantalonilor (îmbrăcat „cuviincios” şi instruit de însuşi bunicul) şi îl priveam de jos în sus, emoţionat la culme. Odată ceremonialul încheiat, bunicul îşi aprindea o ţigară din foiţă, pe care şi-o răsucea singur dintr-un tutun blond, aromat (pe care-l ţinea într-o tabacheră de argint) şi, învăluit în nori groşi de fum albăstrui-parfumat, îmi spunea poveşti fabuloase cu regi şi voievozi, începind cu Burebista şi terminînd cu Regele Mihai I (care poveşti, dacă mă gîndesc eu bine acum, cred că erau „adaptate” de el pentru a le înţelege eu). Tîlcul unora dintre aceste poveşti îl pricepeam de bine de rău, cu mintea mea de atunci însă pe al altora, aveam să-l pricep mult mai tîrziu. Ce-am reţinut cu străşnicie eu, ţincul care eram atunci, a fost că noi, românii, am avut regi de cînd ne ştim iar faptul că atunci, în anii ’60, nu mai aveam era o tragedie de neînchipuit, neplăcută la culme pentru cei mari. printre care se prenumărau şi bunicii mei. De altfel, bunicul, ori de cite ori avea prilejul, îi spunea bunicii pe un ton plin de siguranţă şi extrem de sobru însă cu o anume linişte în glas, că vor veni americanii, nu ne vor lăsa ei pe noi de izbelişte şi că Regele nostru va fi iar la „cîrma ţării”, adică acolo de unde l-au alungat cu samavolnicie „păcătoşii de bolşevici”. Nu prea înţelegeam eu în acei ani de unde şi de ce să vină americanii şi ce legătură era între aceşti americani şi Regele nostru. Cum nici despre „păcătoşii de bolşevici” nu prea ştiam eu mare lucru, decît că erau ruşi şi că nu-i iubea nimeni din jurul meu şi că bunicul îi înjura de mama focului, gospodăreşte, birjăreşte ori de cite ori aducea vorba despre ei. L-am întrebat eu o dată despre toate acestea dar mi-a spus că nu sînt treburi pentru copii şi că o să aflu mai multe cînd o să mă fac mare. Nu-mi spunea decît că bolşevicii şi comuniştii sînt cei mai mari duşmani ai Regelui nostru şi că-s doar o şleahtă de hoţi, de proşti şi de depravaţi şi că dacă ţara nu va fi condusă iar de Rege, va fi vai şi-amar de soarta noastră! Drept pentru care, eu, încă de atunci, am considerat ca aşa e normal şi bine, să fim conduşi de un rege iar ţara noastră să se numească regat şi nu republică. Poate de aceea n-am înţeles eu nici pînă în ziua de azi sintagma „a fi sau a nu fi monarhist/regalist”. Cum vine treaba asta? Ca şi cum am fi membri ai unui partid oarecare sau ai unor secte??? Căpătasem covingerea (insuflată de bunicul, evident şi cu care am rămas pînă în ziua de azi) că toţi românii, dar absolut toţi trebuie să fie de partea Regelui nostru cel drept şi bun. Mai cu seamă pentru că Regele, aşa cum îmi mai spunea apăsat bunicul, e „unsul lui Dumnezeu pe pămînt” şi trebuie respectat ca atare, pentru că tocmai de aceea, după Bunul Dumnezeu, continua el, „Regele este mult mai important decît toţi sfinţii ăia pe care-i vezi tu în calendar, drept pentru care el trebuie să fie persoana de cea mai mare însemnătate din viaţa oricărui bun român, pentru că el, dincolo că e trimisul lui Dumnezeu pe pămînt, mai inseamă şi altceva: el e însuşi Patria”… Aşadar, toţi românii care cred în Dumnezeu, imediat după El, trebuie sa creadă în Regele lor… Apoi, vin toate celelalte…

Avea dreptate bunicul: Nihil Sine Deo – Nihil Sine Rex…

Şi, în ciuda trecerii anilor şi a plecării bunicului în lumea celor drepţi, această convingere nepreţuită mi s-a înrǎdǎcinat parcǎ tot mai adînc în suflet. Și care convingere, iatǎ, în aceste zile, mi s-a confirmat, o dată în plus. Ca și cum ar mai fi fost nevoie…

Cred că bunicul meu, acolo pe unde o fi, e, în sfirşit, fericit… Drept pentru care, voi încheia, nu înainte de a repeta și eu urarea bunicului, așa precum o spunea dumnealui în urmă cu mult timp: „Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!”

© Bogdan-Lucian Stoicescu

p.s. În ultima vreme, pe toate canalele mass-media (și nu numai) se dezbate cu cerbicie „spinoasa” problemǎ a monarhiei românești, încercîndu-se oferirea unor rǎspunsuri la cîteva întrebǎri, generate acestea, pe de o parte, de un remarcabil eveniment întîmplat în urmǎ cu doar cîteva zile (sǎrbǎtorirea împlinirii venerabilei vîrste de 90 de ani de cǎtre Regele Mihai I-ul al României și desfǎșurarea unor manifestǎri de o înaltǎ ţinutǎ dedicate acestui eveniment, culminînd cu discursul ţinut de Majestatea Sa, în ziua de 25 octombrie, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului ţǎrii) iar pe de alta, de declaraţiile frizînd imbecilitatea dublate de comportamente absolut schizoide, ale unor așa-ziși politicieni și demnitari ai statului, în frunte cu însuși președintele ţǎrii. Întrebǎri care, în marea lor majoritate, au gravitat în jurul conceptului de monarhie constituţionalǎ (ce a însemnat ea pentru România, mai poate reprezenta ea astǎzi o alternativǎ autenticǎ la actuala guvernare pentru a scoate ţara din marasmul în care s-a prǎbușit și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, dacǎ mai reprezintǎ ea o instituţie de autenticǎ sau este demult perimatǎ) în dorinţa evidentǎ de a înlǎtura vǎlul de minciuni create mai bine de 40 de ani de propaganda securisto-comunistǎ vizavi de aceastǎ importantǎ etapǎ a istoriei noastre moderne și de a lǎmuri controversata problemǎ privind viabilitatea monarhiei la acest început de mileniu. Au curs rîuri de cernealǎ, a vuit internetul, au avut loc dezbateri zile-n șir pe mai toate posturile radio-tv, în care tot felul de neica nimeni au molfǎit într-un asemenea hal subiectul (excepţiile au fost rarisime!), încît m-au convnis pe deplin cǎ geniala vorbǎ a lui Petre Ţuţea, cum cǎ aflatul în treabǎ la români a devenit o imbatabilǎ metodǎ de lucru, e cum nu se poate mai valabilǎ și cît se poate de actualǎ. Toatǎ aceastǎ sarabandǎ infernalǎ, a avut asupra mea, în mod absolut natural aș spune, douǎ efecte: unul fast – aducerea în paginǎ a amintirilor despre fiinţa luminoasǎ a bunicul meu - și unul nefast- acela ca într-o postare viitoare, sǎ-mi permit și eu, din acest colţ de blog, sǎ-mi exprim punctele de vedere asupra mult frǎmîntatei probleme. Plecînd însǎ de la o altǎ întrebare: fǎrǎ monarhie, am fi avut, oare, noi românii, istorie?

„El vine din afara lui însuşi ”* Trei reliefuri ale minţii îi apar gîndului atunci cînd cuvintele „Nichita Stănescu” plutesc în aroma amintirii. Primul este în adînca vale a imaginii personale. Chipul său fin, princiar, alcătuia o figură distinsă cu gesturi rare, concentrate, dar niciodată ostentative. Privirea albastră a lui Nichita plutea deasupra întinderii braţelor, deasupra mersului, deasupra degustării. Cuvintele rostite sacadat aveau un timp al primei expresii şi o metaforă ulterioară, explozivă, a înţelesului profound. „Rănit” la „mînă” sau la „picior”, el ştia că acolo „va fi pus un zeu”. Minunate dealuri ale „planetei Nichita” sînt făcute din prezenţa celorlalţi în preajma poetului. De la prietenul meu Traian T. Coşovei la delicate soţie, Dora, de la verbul tandru faţă de sufletul sensibil, contururile celor doi nu pot fi despărţite de atmosfera artistului. Au fost mulţi cei care i-au dat încredere şi forţă – genialul plastician Sorin Dumitrescu se alătură în amintirea mea interpretului dramatic Florin Zamfirescu, graficianul Mircia Dumitrescu se reliefează alături de dragul său prieten, unicul poet Petre Stoica. Vîrfurile impresiei lăsate de Nichita Stănescu, asemeni unui lanţ muntos înalt, sînt create de versurile sale. Trei ar fi datele metafizice care mi-au marcat sensibilitatea. În primul rînd, abstractizarea. Poezia, chiar impregnată de metaforele realului, rămîne, încă de la funcţia integratoare pe care o are cuvîntul într-o conştiinţă activă, întreprindere a abstractului. În al doilea rînd, sentimentul. O poezie, cît ar fi de complexă, fără o latură afectivă, este asemeni unui interpret frumos, cu orchestră admirabilă, dar fără calităţi muzicale. Al treilea şi ultimul gînd important despre poezie este cultivarea limbii române. Nichita a fost un erou al invenţiei morfologice. Şi noi, generaţia ’80, am încercat ca figurile noastre de stil, aerul nonconformist, ironia, citadinismul şi intelectualitatea să ducă mai departe expresivitatea graiului, să ofere o cale atît spre sentimentele care ne-au vizitat sufletul, cît şi spre o modalitate, specifică epocii noastre, de cunoaştere a condiţiei umane. Ion Stratan 

 *Acest text este, aşa cum deseori mi-a mărturisit Nino, ultimul pe care avea să-l mai scrie despre Nichita Stănescu, în luna martie a anului 2003 şi pe care, apoi, l-a încredinţat spre publicare revistei ploieştene ateLier 21. De atunci, ori de cite ori, noi, prietenii aflaţi în jurul său, îl întrebam dacă nu cumva are de gînd să mai comită şi alte rînduri despre declaratul său maestru într-ale poeziei, Nino ne răspundea invariabil, cu un zîmbet trist în colţul buzelor: „Aş vrea să fiu lăsat să mă doar gîndesc la Domnia Sa…”. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întîmple… În fotografie: Ion Stratan împreună cu Nichita Stănescu, în 31 martie 1983, cînd poetul împlinea 50 de ani. Nino îi dăruise poetului o cămaşă de soldat pe care acesta o şi îmbrăcase. Coincidenţă sau nu, peste exact 20 de ani, tot în martie, Nino avea să aştearnă pe hîrtie ultimul său text (pe patru pagini albe, format A5, scrise pe o singură faţă: alăturat este facsimilul primei pagini) despre Nichita Stănescu. Bogdan Stoicescu

Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum...

De la Jack Kerouac la Ti-Jean Kerouac (II)*

 Se spune că n-aţi scris niciodată pe foi ci doar pe suluri de hîrtie(1.
Mai faci schimbări… Da, suluri… astea-s... oh... pentru a preveni... cum îi spune ăsteia?
 Pentru a evita.
… pentru a evita întoarcerea paginii. Iei un sul mare şi scrii fără întrerupere. O poţi face cu ochii închişi. Ţii minte tot astfel... pe cînd paginile... ştersăturile...
 Cu "On the Road", aţi devenit, aşa cum spuneam la început…
Jean-Jaques Rousseau scria în felul ăsta…
 Însă nu cu maşina de scris!
Nu însă scria repede, repede, repede, repede, fără să scoată o vorbă. Şi Rabelais la fel, François Rabelais, Shakespeare, e ştiut...
 Cu aceste cărţi... "On the Road" a fost scris astfel, dintr-o suflare, în trei săptămîni?
"Big Sur" la fel, "Dharma Burns" aşişderea...
 Însă primul care v-a adus succesul, "On the Road", prin care aţi devenit fondatorul "Beat Generation"(2. Ce înseamnă "Beat Generation" pentru dumneavoastră? Pentru că acum…
Mai întîi a fost "Lost Generation"(3 din 1920, apoi au fost anii 1945-‘50 cînd se spunea: cum se numeşte asta? Cum se numeşte asta?
 Însă dvs aţi inventat termenul ăsta, "Beat Generation"…
Am auzit cîţiva oameni de treabă din Sud zicînd asta … nişte negri bătrîni… "beat"… în sudul Americii.
 Cu sensul de distrus, de învins...
Da, săracii. Apoi am fost în mica biserică “Jeanne d’Arc”. Deodată... ah... am spus “beat”- beate…
 Beatitudine...
Da.
 Cu alt sens, deci...
Beato în italiană; béatifique(4 în franceză...
 Mai există încă şi sensul de beat(5 din jazz...
Da, în afară de asta (dă din braţe ca şi cum ar vîsli), în afară de asta (imită vîslitul la canoe) – o canoe – apoi în orchestra de jazz, acel drum(6. Nu e important, numele nu e important. Copiii sînt importanţi!
 Ziceţi că numele nu e important dar aţi refuzat de-a fi numit beatnik(7. Nu sînteţi un beatnik?
Beatnik… e un termen…oh… aveţi un cuvînt frumos în franceză pentru acesta: dégrinateur(8??? Degrinating...Ceva de genul acesta... Nu ştiu...
 Poate peiorativ...
Da, peiorativ!
 E un cuvînt frumos...
Inventat după Sputnik(9, pentru a avea aerul micilor idealişti americani care se bucură de independenţă. Ei au aerul de-a fi spioni ruşi, nik, beatnik, sputnik, vietnik, peacenik...
 Pe scurt, ceea ce vreţi să spuneţi, e că plecînd de la mişcarea "Beat Generation", care era o mişcare literară şi în acelaşi timp una poetică...
Politică?
 Poetică.
Mai puţin literară, mai mult poetică...
 Dar există şi proză, deasemenea şi versuri...
Da, da…
 Da, proză şi versuri... Plecînd de la această mişcare centrală, care era literară, să zicem, au apărut şi cei care au parazitat-o, oameni care doar aparent făceau parte din ea...
“Boemienii”(10... “Boemienii” aştia au venit cu bărbile şi-n sandalele lor. Stăteau cu noi nopţile, căscau gura, ardeau gazul, nu făceau absolut nimic util. Nici măcar nu lucrau. În timp ce io munceam, scriam... Aveam tot felul de job-uri... Odată am fost chiar şi jurnalist...
 A, da?
Eram supărat din cauza lor în urmă cu zece ani. Apoi au început să apară tinerii care-şi ziceau "New Generation", "Action Generation", "Love Generation", "LSD Generation"… Erau nişte copii de 18-19 ani, nu prea ştiam ce vor şi io eram destul de bătrîn pentru a le fi duhovnic acolo (rîsete)... Doar ‘s trecut de 45 de ani...
 Diavolul se face schimnic acolo!
Ce? Ce vrei spui? ... (rîsete)... Să devin schimnic acolo...
 Acum cînd aţi împlinit deja 45 de ani şi-i priviţi pe cei tineri şi spuneţi...
Vreau să spun că tinerii sînt finuţi, ei caută altceva(11...
 Dar dacă aţi avea 20 de ani astăzi, oare aţi face aceleaşi lucruri pe care le-aţi făcut?
Dar deja le-am făcut, pentru Dumnezeu...
 O ultimă întrebare pentru treizeci de secunde: ce gîndeşte Jack Kerouac despre Jack Kerouac?
Ce vreţi să spuneţi cu asta? Ah! Io despre mine? Ştiu că-s un scriitor valabil, poate chiar un mare scriitor... Şi un om curajos... Însă ceea ce ştiu să fac foarte bine e să scriu poveşti. Asta-i tot!
 Bine, sper să scrieţi în continuare pentru plăcerea tuturor. Şi vă mulţumesc enorm pentru că aţi venit să ne acordaţi acest interviu, domnule Kerouac.
E-n perfectă regulă.

©Radio-Canada 1967

*
Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui ultimă parte o public acum (apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995, pp. 100-103), a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune "Le sel de la semaine",în anul 1967.

Note
1.sul de hîrtie – „a single scroll of paper”. Truman Capote, care îi datorează mult lui Kerouac, în mod deosebit în ceea ce priveşte tehnicile Noului Jurnalism (New Journalism), puse în practică în romanul său Cu sînge rece, are o remarcă mai degrabă perfidă, pentru a-l stigmatize pe autorul lui On the Road: „Nu e un scriitor, e o maşină de scris” (în Open End,o emisiune de David Susskind)
2. Beat Generation; beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac.
Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific(cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder),care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai - în deceniile următoare.
3. Lost Generation – Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută.
4. béatifique – acest aspect, cvasi-mistic, se dovedeşte a fi extrem de important pentru Kerouac, el constituind deseori motivul unor altercaţii cu Alen Ginsberg, de exemplu. Felul de a fi al lui Kerouac, pudic şi janseist (ca formă clasică a catolicismului canadiano-francez), îl predispune la a experimenta un anumit tip de iluminare, nu întotdeauna precum cel generat de alcool. El consideră bucuros “mişcarea beat” ca fiind una paşnică, angelică, în maniera lui Rimbaud sau a lui Dylan Thomas şi nu una radicală, de negare (nihilistă), aşa cum Ginsberg şi adepţii lui ar fi vrut să fie. Către sfîrşitul vieţii sale (Kerouac avea să moară în 1969), el îl va apostrofa pe Ginsberg, supranumindu-l “profetul gurilor de canal”. Îl va blama şi pe Ferlinghetti, pe care-l va acuza că a îndemnat la revoltă folosindu-se de “mişcarea beat”, ba chiar că a încercat să producă un fel de insurecţie prin ”cuvinte pe care nu io le-am folosit, fiind catolic”… El îi viza prin aceasta şi pe liberalii stîngişti ca şi pe anarhişti. A se vedea răspunsurile sale din interviu: nu-i avea la inimă deloc pe “boemieni”, ţinîndu-se deoparte de acţiunile lor, nefiind, aşa cum însuşi măturiseşte, “un tip curajos”. Însă de ce Ferlinghetti?... Poet “populist” (referire la mişcarea populistă a narodnicilor ruşi), editor al lui Howl , poemul-manifest al lui Ginsberg, iniţiator, alături de alţii, ai “Free Speech Mouvement” de la Berkeley, iniţiator al poeticii jazzului, etc. etc. …Ferlinghetti făcea parte dintr-un grup anarhist, animat de poetul Kenneth Rexroth.
5. beat – Bătaie. Componentă a măsurii. Fiecare din timpii unei măsuri. Timpii 2 şi 4 ai măsurii de 4/4 se numesc after-beats, off-beats, back-beats sau up-beats. Primul timp se numeşte down-beat. Basul sau tuba execută two-beats atunci cînd marchează timpii 1 şi 3 ai măsurii (two beat ca în stilul New Orleans) şi four-beats atunci cînd se accentuează toţi cei patru timpi (four beat ca în stilul swing). În be-bop, de obicei, expoziţia temei şi repriza se interpretează în two-beats, iar chorusurile de improvizaţie, în four-beats. În rhythm and blues se accentuează timpii slabi, 2 şi 4 (after beat). A se vedea şî Johnny Botta, Glosar al termenilor de jazz, ed. Brumar, Timişoara, 2008 şi Adrian Andrieş, Dicţionar de jazz, ed. Tehnică, Bucureşti, 1998 (n.t.)

6. drum – tobă; instrument de percuţie confecţionat dintr-un cilindru de lemn sau alt material, la capetele căruia sînt întinse una sau două bucăţi de piele naturală (sau sintetică), care sînt lovite cu degetele sau cu două beţe din lemn. Vibraţia astfel obţinută este amplificată de acest cilindru, care face oficiul de cutie de rezonanţă. Timbrul poate fi modificat prin folosirea unor alte materiale pentru construcţia cilindrului (metal, plastic etc.). Alăturate unor cinele (sau talgere) toba formează setul de percuţii al unei orchestre. Un set de tobe, cunoscut şi sub denumirea de baterie este acţionat de un singur instrumentist (baterist). Tobele sunt printre primele tipuri de instrumente muzicale create de om. Tobele cu acordaj au fost inventate de egipteni (sec al XI-lea î. Hr.)în China ele apărînd în secolul al II-lea î.Hr.

 7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care astfel erau numiţi adepţii mişcării literare şi culturale "Beat Generation"(a se vedea şi nota 2)
8. dégrinateur – cuvînt inexistent atît in limba franceză cît şi în engleză. Kerouac, confuz în acest moment al interviului, se gîndea, probabil, la cei care iau în derîdere pe cei numiţi beatnici, denigrîndu-i chiar.
9. Sputnik – Спутник în limba rusă în original, "satelit" sau "tovarăş de călătorie". Programul Sputnik a reprezentat o serie de misiuni spaţiale fără oameni la bord, lansat de Uniunea Sovietică la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut, având drept scop demonstrarea viabilităţii şi importanţei sateliţilor artificiali. Sputnik 1 a fost primul satelit artificial din lume, lansat pe 5 octombrie 1957 cu el începînd, practic, era cuceririi spaţiului cosmic şi intrarea omenirii în epoca spaţială.
10. boemieni – aici cu sensul de boem, artist care duce o existenţă dezordonată, neconformă convenienţelor sociale.
11. Hippies sau prescurtarea Beat-Hippies = Bippies

Traducerea, adaptarea şî notele:
©Bogdan-Lucian Stoicescu

De la Jack Kerouac la Ti-Jean Kerouac (I)*

Jack Kerouac, născut Jean Louis Lebris de Kerouac,scriitor american provenind dintr-o familie franco-canadiană cu strămoşi bretoni1, nu mai avea de trăit decît doi ani, cînd Fernand Séguin de la Radio-Canada l-a invitat la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine1.
Convorbirea datează din 1967. Ea ne arată un Kerouac în cămaşă, etilic şi morocănos, ruinat fizic, aşezat într-un fotoliu puţin confortabil, în faţa unui public cuminte, ascultînd întunecat povestea vieţii sale, aidoma unei benzi care turuia:
’s născut la Lowell, well, well, well...
‘s născut canadian, bine, bine, bine…2
şi să privească un reportaj despre oraşul său natal.

Înţepenit în acest platou, vădit stînjenit, exprimîndu-se cu dificultate într-o franceză pe care o vorbea la vîrsta de şase ani, pradă tuturor ticurilor sale, Ti-Jean Kerouac, cu lacrimi în ochi cînd îşi amintea despre Mémère, mama sa, părea a fi extrem de emoţionat. (Jean Caron3)

*

Radio Canada: Jack Kerouac, sînteţi celebru în Statele Unite pentru cele 16 volume pe care le-aţi publicat. Sînteţi tradus în 47 de ţări, dacă nu mă înşel…
Da, în 16 limbi…
Pentru canadienii francofoni care vă cunosc, păreţi a fi, mai degrabă un franco-american. Sînteţi născut în Lowell, statul Massachusetts, din părinţi franco-canadieni. Şi înainte de a vorbi despre cariera dvs de scriitor, am dori să aflăm cum a fost copilăria unui franco-american la Lowell. Cum s-a desfăşurat ea, ce fel de famile aveaţi, cum erau mama, tatăl, fraţii, surorile dvs...
În Lowell erau nişte mici cartiere canadiene…
Care formau aşa numita Canadă cea mică?
Nu, era vorba despre cartierele cu locuinţe muncitoreşti... Canada cea mică era doar unul dintre ele... N-am rămas aici. Ne-am mutat pe celălalt mal al rîului4. Părea că sîntem în Canada. Mîncam creton, un tort tradiţional5, învăţam la şcoli bisericeşti... eh...
Parohiale. Cu se ocupa tatăl dvs?
Era tipograf.
Ce tipărea?
Hărţi, pliante săptămînale de propagandă politică, mici ziare de orientare politică cu informaţii despre oraş. Firma se numea “Spotlight Print”. A pierdut-o în 1936...
În timpul inundaţiilor de atunci...
Da, inundaţiile provocate de rîul ieşit din matcă...
Tatăl dvs se numea...
Léo-Alcide Kerouac.
Léo-Alcide Kerouac. Unde se născuse? În provincia Quebec?
Nu… s-a născut la Saint-Hubert, dincolo de Rîul Lupului.
În provincia Quebec!
În Temiscouata.
Aveţi fraţi, surori?
Am avut o soră, Caroline, şi un frate, Gérard. Însă au murit amîndoi!(Se aud rîsete în public)Hei! Ce-i de rîs? El îmi pune întrebările! (Apoi către Fernand Séguin):Scuză-mă!
Apoi aţi urmat cursurile şcolii franceze?
Da, da, Saint - Louis – de – France. N-am vorbit engleza pîn’ la şase ani!
N-aţi vorbit engleza pînă la vîrsta de şase ani!
Mda.
Care va să zică,în familia dvs nu se vorbea engleza?
Se vorbea franceza6 în cabană sau în casă. Da. Era un cartier numai al francezilor: străzile Beaulieu şi Boisvert, apoi mai era un Club. Unde francezi bătrîni jucau cărţi sau biliard. Apoi de Crăciun şi de Anul Nou se făceau plăcinte tradiţionale şi se striga în gura mare! Odată pe an, canadienii din Quebec coborau în sănii trase de cîini, pentru a sărbători. Ştiai asta? La Lowell!
La Lowell?
Mda.
În prima dvs carte...
Acu’ s-a schimbat tot…
S-a schimbat?
Sînt limuzine, Pontiac-uri d-ăstea…
Merg mai iute decît săniile... În prima dvs carte, The Town and the City, povestiţi despre o famile care trăieşte într-un sat pe care îl numiţi Galloway…
E Lowell, e ficţional ăsta, un aranjament ficţional. Acolo însă apar fratele şi sora mea.
Ceea ce povestiţi în lucrarea asta, e despre un fel de unitate, despre armonia care exista în familie, despre rolul protector al mamei... Şi acestea sînt tot ficţiune sau sînt adevărate?
Adevărate.
Chiar sint reale?
Mda. Tatăl meu mă proteja, la fel şi mama.
Cîţi ani aveaţi cînd tatăl dvs a murit?
24.
Mama însă trăieşte.
Da, Gabrielle Lévesque. E simpatică precum o mătură.
Chai aşa? Ce vîrstă are?
Cîntă vechi melodii.“Aşezată lingă căţeluşul meu / Ce frumuseţe / Scumpule, cîtă frumuseţe...”
V-aţi reîntors la Lowell. Acolo eu am trecut sub tăcere cariera dvs prodigioasă. O să revenim imediat la asta. Vă voi vorbi imediat despre Lowell. Acum tot acolo locuiţi?
Da, tot timpul.
Ce vă atrage acolo mai mult decît la New York sau San Francisco?
Poate faptul că îi cunosc pe toţi poliţiştii de acolo! (Rîde)
Cunoaşteţi pe toată lumea, nu numai poliţia, pentru că şi lumea vă cunoaşte.
Soţia mea este grecoaică7 şi toată familia ei e din Lowell.
Da? Şi familia ei e tot de acolo?
O famile barosană, trei sute de greci!(Rîde)
Asta înseamnă că se fac multe plăcinte şi torturi pe acolo de Anul Nou! Oamenii ăştia mai mănîncă aşa ceva acum?
Grecii, nu!
Da’ ce mănîncă?
Plăcintă cu spanac, o specialitate de’a lor!
Şi pentru că tot vorbiţi despre Lowell unde trăiţi acum, echipa noastră a fost acolo şi a înregistrat ceva imagini din oraşul dvs natal, consemnînd totodată şi impresii ale franco-americanilor care încearcă să supravieţuiască acolo.
Bine. Io n-am fost de faţă. Nu-ncepe?

(Se proiectează un reportaj despre oraşul Lowell. Un interior de cafenea. Îl zărim pe jack Kerouac, mai tînăr, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, cu o ţigară atîrnîndu-i in colţul buzelor, jucînd biliard.)

Acesta este Jack Kerouac din Lowell, alături de cunoscuţii săi, cînd era tînăr. Aş vrea să vorbesc despre un Jack Kerouac, dar despre acela care, în tinereţea sa, părăsea Lowell, acela care avea să călătorească prin Statele Unite, Mexic, Africa – adică despre Jack Kerouac-drumeţul – care prin această carte, On the Road, a devenit celebru. De unde acest gust pentru călătorie?
A fost odată un bătrîn aventurier bretorn. Ba nu, aventuros. Americanii sînt aventuroşi, aventurieri şi independenţi.
Însă dvs aţi fost mai mult decît atît.
Cu prietenul meu irlandez8 alături, da. Ştiţi, povestea lui On the Road nu e aceea a doi beatnici. Este povestea a unui ex-fotbalist american. Cînd spun "ex", mă gîndesc că atunci cînd eram la colegiul Columbia, plecasem din Lowell tocmai pentru asta.
Acolo v-aţi rupt un picior jucînd fotbal.
Da, mi-am rupt un picior. Tipul care conducea limuzina, era un cawboy, da’ unul adevărat... După aia am luat-o la picior prin toată America, după gagici, să muncim, sa ne facem noi prieteni...
Dar şi să scrieţi în timpul ăsta, pentru dvs...
Cum?
Să şi scrieţi deoarece On the Road...
Am scris cînd m-am întors acasă.
Aţi scris primul dvs roman, The Town and the City, în trei ani…
Da.
În timp ce pentru On the Road v-au trebuit trei săptămîni.
Mda. Am descoperit maniera spontană de a scrie… Spontană?
Da, spontană, proza "spontană" a lui Jack Kerouac, asta e.
Cînd începi o poveste, o începi dintr-un loc, apoi o laşi baltă şi începi o altă poveste cu oameni. Te opreşti cumva pentru a şterge, aud? Continui, continui şi iar continui. (va urma)


*
Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Lebris de Kirouac s-a născut la 12.03.1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi (Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison… (Bogdan-Lucian Stoicescu)
(http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui primă parte o publicăm acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 100-103) şi a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine,în anul 1967.

NOTE
1.Le Sel de la semaine(Sarea săptămînii); http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/
2.În original, în limba franceză, “Je suis né á Lowell, well, well, well.../ Je suis né Canadian, bien, bien, bien…”
3.Jean Caron – profesor de literatură franceză şi de istorie a ideilor în cadrul secţiei de franceză a Universităţii din Odense (Danemarca). A transcris şi adnotat prezentul interviu, pe care puternicul accent în limba franceză al lui Kerouac l-ar fi făcut foarte greu dacă nu chiar imposibil de tradus.
4.Merimack
5.Feluri de mîncare tradiţionale de Crăciun, specifice zonei oraşului Quebec din Canada.
6.Într-un studiu de Warren French (Jack Kerouac, Twayne, Boston, 1986) se face referire la cartea purtînd semnătura lui Tom Clark (Jack Kerouac, Harcourt Brace, San Diego, 1984),care sugerează că franceza vorbită de Kerouac ar fi dialectul “joual”, adică “o formă anglicizată prescurtată şi muzicală a francezei vorbite de locuitorii din St. Lawrence Valley, o regiune din împrejurimile Quebec-ului” (Clark, op. cit., p.3; French, op. cit, p. 129). Nimic mai inexact! “Joual” este identificat la Montreal, ca un dialect oraşenesc, şi nu drept un dialect canadiano-francez, vorbit pe valea fluviului Saint-Laurent, caracterizat pri puritatea sa (a se vedea volumul lui Dennis McNally, Desolated Angel. Jack Kerouac, the Beat Generation and America, Random House, New York, 1979, p. 332). Aceasta puritate se referă la locurile originare care marchează desfaşurarea fluviului Saint-Laurent în Noua-Franţă. Kerouac nu se înşeală! Dialectul canadiano-francez (québécois) este o limbă a copilăriei sale, de densitate emoţională şi de recunoştinţă ontologică, în timp ce americana se rezumă a fi doar un limbaj folosit în scop comercial sau de către mass-media.
7.Stella Sampas
8. Neal Cassady

Traducerea şi adaptarea
©Bogdan-Lucian Stoicescu

De 40 de ani pe alt drum...

La capătul drumului (III)*

de Joyce Carol Oates1


Pentru un artist a cărui operă
cîştigă în forţă şi în autoritate lăuntrică, un eşec poate fi întremător; în schimb, succesul şi în mod deosebit unul prematur, poate avea efecte devastatoare. Obişnuit de la început cu vicisitudinile şi cu tovărăşia unei existenţe literare marginale, brusc, după publicarea romanului On The Road ,eşafodajul existenţial al lui Kerouac a început să se fisureze. Iar canonizarea lui drept vîrf de lance al Generaţiei Beat, a avut darul să-i confere o identitate indelebilă, care avea să-l urmărească pînă dincolo de mormînt. Chiolhanurile sale monstruoase se înmulţeau pe zi ce trecea, în timp ce prietenii îl părăseau pe capete. Legăturile sale deveneau din ce în ce mai disperate şi efemere (rod şi al alcoolismului său cronic, neputinţa de a se opri agravînd lucrurile). La fel de încordate, relaţiile pe care le avea cu editorii păreau a se degrada din pricina egomaniei sale, a cărei importanţă pentru un editor, chiar unul strălucit precum Malcom Cowley, ar fi putut oare să fie pusă exclusiv pe seama unui scriitor compulsiv convins că “asta pleacă aşa cum a venit însă mai presus de orice e vorba despre literatură, şi nu despre oricare, ci despre una în forma ei cea mai pură”? Devenit celebru în toate mediile timp de un sezon, Kerouac a ajuns rapid să fie ţinta unor critici vitriolante, duşmănoase, zeflemitoare, care nu mai conteneau. Încă mai avea şi fanii săi – acoliţii îmbuibaţi cu On The Road – care-l însoţeau peste tot, dintre care unii se temeau de el, în timp ce alţii chiar îl dispreţuiau. Imaginea noastră asupra lui Kerouac, prima de care ne-am folosit, este aceea a unui individ care trăieşte chiar sub ochii noştri, aidoma aceleia dintr-un film de groază. Pe vremea cînd el acorda un faimos interviu pentru Paris Review2, în 1967, aveam de-a face cu un Kerouac amărît şi incoerent, care îşi revizuise (a se citi repudiase) propria sa viaţă emoţională: “Oh, beat generation! N-a fost decît o formulare pe care am folosit-o în manuscrisul lui On The Road pentru a descrie indivizi precum Moriarty, care fac turul ţării într-o maşină hodorogită în căutarea unor locuri de muncă ciudate, prietenaşi şi rataţi. Apoi grupurile de stîngişti de pe Coasta de Vest care au profitat din plin, dînd acestei sintagme un alt sens: beat-răzvrătire, beat-insurecţie şi alte tîmpenii de genul ăsta; singura lor dorinţă fiind aceea ca o mişcare a tinerilor să fie folosită în profitul atingerii scopurilor lor sociale şi politice. Nu mi-am dat seama atunci de asta. Io eram un fotbalist, un student, un matelot.”

Reacţionar din punct de vedere politic,
anti-intelectual, neîncrezător faţă de o nouă Generaţie “Pepsi” de analfabeţi care dansează twist şi chiar faţă de agitaţia iscată împotriva războiului din Vietnam, Kerouac se va retrage în camerele eterice ale apartamentului său din St. Petersburg (în Florida), alături de mama sa şi de Stella, cea de-a treia soţie. Ultimii ani ai vieţii sale au pendulat între lungi convorbiri telefonice nocturne şi beţii crunte. Îşi petrecea zile în şir în faţa televizorului, oprindu-se doar pentru rare accese de lucru la un manuscris pe care l-a intitulat provizoriu “The Beat Spotlight”. În februarie 1968, a primit vestea morţii prietenului său Neal Cassady3, la doar 41 de ani, în urma ingerării unui amestec letal de tequila4 şi Seconal5. Kerouac nu i-a supravieţuit decît scurt timp, el murind în octombrie 1969, la doar 47 de ani6. În ultimile sale zile nu făcea altceva decît să bea, să mîzgălească în carnetele sale, să mănînce ton din conserve şi să se uite la emisiunea sa preferată de la televizor, The Galloping Gourmet.

Dovada că Jack Kerouac a construit o operă,
constă în faptul că, în ciuda slăbiciunilor sale, ea ar fi meritat, ca şi autorul ei, de altfel, un tratament mult mai bun din partea “criticilor” literari din epocă, predispuşi mai ales să cenzureze. Mulţi comentatori, care nici măcar nu şi-au dat osteneala să-i citească opera, cu atît mai puţin s-o facă cu simpatie, se mulţumesc să o catalogheze, în bătaie de joc, drept una de tip “beatnik”7. The Portable Jack Kerouac8 poate juca un rol decisiv în reevaluarea locului său în cadrul literaturii americane de la mijlocul secolului al XX-lea: o artă de o mare diversitate, ale cărei “urcuşuri” şi “coborîşuri” abundă, dar care au schimbat definitiv cursul prozei americane. Încadrată de romanul-cult al lui Paul Bowles9, The Sheltering Sky (1949) şi Rabbit, run (1960) de John Updike10, această epocă se distinge prin povestiri despre fuga şi refuzul caustic al vieţii domestice. Între cele două opere amintite, întîlnim şi alte lucrări disparate, precum The Catcher in the Rye de J.D. Salinger11, Lolita de Vladimir Nabokov12, Howl de Allen Ginsberg13, The White Negro de Norman Mailer14 şi Naked Lunch de William S. Borroughs15. Roman clasic al acestei perioade, On The Road are locul lui bine stabilit între toate acestea.

*
Eseul a cărui ultimă parte o public acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în © The Ontario Review (SUA). În încheiere voi prezenta interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în 2009. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. The Paris Review – magazin literar newyorkez, fondat în anul 1953 la Paris, dedicat “scriitorilor buni şi poeţilor buni, (…) atita timp cît ei confirmă faptul că sînt buni.” Este cunoscut şi pentru interviurile luate unor autori aflaţi pe val, în care aceştia explică cititorilor cu propriile cuvinte despre meseria de scriitor, făcîndu-şi în mod pertinent (de multe ori cu o severitate extremă) o critică a propriilor creaţii. Revista este şi un loc de întilnire al scriitorilor mai puţin cunoscuţi şi debutanţilor dar şi rampă de promovare a acestora, ea acordînd mai multe premii anual, printre care şi unul de notorietate în mediile literare americane, Plimpton Prize (în valoare de 10.000 de USD) pentru cea mai reuşită lucrare de ficţiune sau volum de poeme nepublicat sau aflat în curs de publicare.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

4. tequila – băutură alcoolică produsă în Mexic, obţinută din distilarea unei plante înrudite cu cactuşii, agava albastră (agave tequiliana). Numele este un eponim al unui oraş din statul Jalisco. Este o băutură tradiţională mexicană (ţară în care există peste 100 de distilerii de tequila) şi, conform reţetei, ea trebuie să conţină fix 51% alcool. Paharele din care se bea au 50 de mililitri, ea consumîndu-se cu lămîie şi sare.

5. seconal (secobarbital) – somnifer din famila barbituricelor fabricat şi comercializat pînă în 2001 de firma “Eli Lilly” sub denumirea de seconal. Are proprietăţi anestezice, convulsifiante şi sedative. Este prescris în tratamentul epilepsiei, insomniilor pasagere şi ca medicament pre-operator (pentru inducerea anesteziei) dar şi ca anxiolitic înaintea intervenţiilor chirurgicale, diagnosticelor sau terapiilor de mai scurtă durată şi mai puţin dureroase. Datorită folosirii sale în combinaţie cu alte barbiturice dar mai ales ingerării împreună cu alcool în exces, el a condus la decesul multor consumatori, printre care unii celebri: actriţa Judy Garland, chitaristul şi muzicianul Jimi Hendrix, Alan Wilson, vocalistul şi fondatorul celebrului grup Canned Heat sau a cîntăreţului de jazz Beverly Kenney.

6. a se vedea bio-bibliografia lui Jack Kerouak, prezentată în notele de subsol ale primului episod

7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care aşa erau denumiţi adepţii mişcării literare şi culturale Beat Generation (pentru amănunte a se vedea notele de subsol ale primei părţi)

8. The Portable Jack Kerouac – a se vedea notele de subsol ale primei părţi

9. Paul Bowles (1910-1999) – compozitor, scriitor şi traducător american. A fost studentul lui Aaron Copland, scriind muzica pentru mai multe producţii teatrale newyorkeze. Popularitatea ca scriitor a căpătat-o în urma publicării romanului The Sheltering Sky (1949). Celebrul regizor italian Bernardo Bertolucci a făcut filmul cu titlul omonim (a cărui premieră a avut loc în 1990), după un scenariu (scris de el alături de Mark Peploe) plecînd de la romanul lui Bowles şi avîndu-i ca protagonişti, în rolurile titulare, pe Debra Winger, John Malkovich şi Campbell Scott.

10. John Hoyer Updike (1932- 2009) – scriitor, critic literar şi critic de artă american, devenit celebru ca părinte al ciclului de romane Rabbit (început în 1960 cu Rabbit, run).

11. Jerome David Salinger (n. 1919) – scriitor american a cărui celebritate s-a datorat apariţiei în anul 1951 a romanului The Catcher in The Rye (De veghe în lanul de secară), considerat şi astăzi, la aproape 60 de ani de la apariţie, cartea de căpătîi a adolescenţei, romanul-efigie al unei splendide vîrste, care datorită temelor majore abordate şi nu în ultimul rînd a scriituriî, îşi păstrează nealterată frumuseţea şi prospeţimea.

12. Vladimir Nabokov <(1899-1977) – romancier, poet şi critic literar american de origine rusă, a cărui notorietate mondială i-a fost adusă de romanul Lolita (1955), indiscutabil capodopera sa, care încă de la apariţie a provocat un imens scandal, fiind calificat, printre altele, drept obscen, un atac la adresa bunele moravuri şi o deşanţată instigare la pedofilie şi incest. Cenzurat în Franţa încă de la apariţie, romanul va fi publicat abia peste trei ani în SUA, unde a cunoscut un succes fulminant.

13. Allen Ginsberg – a se vedea notele de subsol din episodul anterior

14. Norman Mailer (1923-2007) – scriitor, jurnalist, eseist, scenarist şi regizor de film american de origine evreiască. A publicat poezie, proză scurtă, scrieri politice, o vastă eseistică, biografii şi critică literară. The White Negro, subintitulat Superficial reflections on the Hipster (1957), este un eseu al scriitorului despre tinerii albi americani din anii ’20 -’30 -’40, care iubeau atît de mult jazz-ul şi muzica swing (aparţinînd culturii afro-americanilor) încît au adoptat fără rezerve această “cultură neagră” drept a lor. Continuat ca tematică în Advertisements for Myself (1959), Mailer îşi exprimă, într-un stil extrem de realist (moştenit, se pare, de la John Dos Passos) şi o scriitură jurnalistică de tip Hemingway, revolta împotriva violenţei, isteriei, discriminărilor rasiale şi crimelor societăţii americane, declarîndu-se de partea lui Mezz Mezzrow, un american de origine evreiască, născut pe la 1899 şi care s-a declarat el însuşi ca fiind “un negru voluntar”. Această atitudine a tinerilor albi faţă de formele de exprimare culturală ale negrilor, aveau să influenţeze mişcările hipsterilor (“strămoşii” hipioţilor din anii “60 -’70) din anii ’40, apoi pe ale celor numiţi the beats din anii ’50, pe ale acelor the moods ai anilor ’60 sau ai wiggers-ilor de mai tîrziu.

15. William S. Borroughs – a se vedea notele de subsol din episodul anterior.

Traducerea din limba franceză,adaptarea şi note de
©Bogdan-Lucian Stoicescu