Românii şi monarhia *

„Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”
Mihai I, Rege al României

Îmi încheiam rîndurile postării anterioare punîndu-mi o întrebare: fǎrǎ monarhie, noi românii, am fi avut, oare, istorie? Eram motivat în demersul meu de faptul că, în ultima vreme, în mass-media dar şi în rîndul societăţii civile, s-a dezbătut cu dîrzenie „spinoasa” problemǎ a monarhiei românești şi eventualităţii (re)instaurării ei, încercîndu-se oferirea unor rǎspunsuri la cîteva întrebǎri generate, pe de o parte, de un remarcabil eveniment întîmplat recent - sǎrbǎtorirea împlinirii venerabilei vîrste de 90 de ani de cǎtre Regele Mihai I-ul și desfǎșurarea cu acest prilej a unor manifestǎri de o înaltǎ ţinutǎ, culminînd cu excepţionalul discurs ţinut de Majestatea Sa, în ziua de 25 octombrie, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului ţǎrii) iar pe de alta, de declaraţiile frizînd imbecilitatea, dublate de comportamente absolut schizoide, ale unor așa-ziși politicieni și demnitari ai statului, în frunte cu însuși președintele ţǎrii. Întrebǎri care, inevitabil, au gravitat în mod explicit în jurul conceptului de monarhie constituţionalǎ (ce a însemnat ea pentru România, dacă mai poate reprezenta ea astǎzi o alternativǎ autenticǎ la actuala guvernare pentru a scoate ţara din marasmul în care s-a prǎbușit și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, dacǎ mai reprezintǎ ea o instituţie autenticǎ sau este demult perimatǎ) în dorinţa evidentǎ de a înlǎtura vǎlul de minciuni aşternut, timp de peste 40 de ani. de deşănţata propagandă securisto-comunistǎ de pe aceastǎ importantǎ perioadǎ a istoriei noastre moderne și de a lǎmuri controversata problemǎ a viabilităţii monarhiei pentru România la acest început de mileniu. Au curs rîuri de cernealǎ, a vuit internetul, au avut loc dezbateri zile-n șir pe mai toate posturile radio-tv, în care tot felul de neica nimeni şi ambuscaţi (excepţiile fiind rare dar atunci cînd s-au întîmplat, au fost salutare!) au molfǎit într-un asemenea hal subiectul, încît jalnicele prestaţii ale acestor fanfaroni m-au convnis pe deplin cǎ geniala vorbǎ a lui Petre Ţuţea, cum cǎ aflatul în treabǎ la români a devenit o nesmintitǎ metodǎ de lucru, e cum nu se poate mai valabilǎ și extrem de actualǎ.

Răspunsul la această întrebare (pe care eu, unul, mi l-am dat fără ezitare) ar trebui să fie unul singur pentru orice român a cărui gîndire şi mod de a percepe realitatea n-au devenit atît de mioape încît el să poată accepta o altă soluţie de ieşire din fundătura în care a fost adusă ţara, în afara acestei tradiţionale forme de guvernămînt**. Aşadar, am convingerea că dacă monarhia a însemnat totul întru devenirea României pînă la 1947 şi în continuare, rostul şi importanţa ei pentru această ţară au rămas absolut neştirbite. Bref, e limpede pentru oricine faptul că românii (sau, mă rog, aceia dintre ei care încă mai simt că aparţin acestei naţii),fără monarhie n-ar fi avut istorie, deci n-ar fi existat. Din foarte multe considerente care astăzi, mai mult decît oricînd, pot fi sesizate de orice individ cu fler, educaţie şi bun simţ (şi fără ca neapărat să aibă cunoştinţe vaste de istorie sau politică), cu ochiul liber, cum se spune, prin simpla comparaţie cu ceea ce s-a întîmplat în celelate regimuri (cel de dinainte de 1989 şi cele care i-au urmat) şi care au adus azi România în sapă de lemn.

„Regimul monarhiei constituţionale a creat cadrul celei mai rapide dezvoltări a naţiunii pe plan economic, cultural şi general de civilizaţie din întreaga istorie românească. În acest cadru, care a solidarizat energiile naţionale în problemele majore ale politicii externe, s-a înfăptuit independenţa, a fost proclamat Regatul României, adică afirmarea şi recunoaşterea internatională a independenţei şi s-a realizat intregirea naţională” afirma, pe bună dreptate, academicianul Şerban Papacostea.


Dacă nici aceste rînduri cu valoare de simbol nu sînt destul de convingătoare pentru acei „gînditori” republicani neo-stahanovişti care continuă, făcînd spume la gură, să conteste plini de vehemenţă modernitatea sistemului monarhic ca formă de guvernămînt pentru România şi că aceasta n-ar mai corespunde, chipurile, „exigenţelor democraţiei” (fără însă a pomeni măcar una dintre aceste „exigenţe”) secolului al XXI-lea, aducînd în sprijinul afirmaţiilor lor argumente atît de şubrede şi şchioape, încît pledoariile lor doar au orbecăit jalnic, le reamintesc doar faptul că, aşa cum în cele mai dezvoltate şi civilizate state europene ca şi de aiurea (exemplul Japoniei este notoriu el nemaiavînd nevoie de nici o prezentare)forma de guvernămînt este monarhia constituţională, nu văd de ce în România aceasta ar fi perimată şi, deci, inadecvată. Exemplul Regatului Spaniei, bunăoară, mi se pare edificator: după căderea regimului dictatorial al generalului Francisco Franco (în 1975), s-a ajuns - prin reconciliere naţională şi recurs la dinastia regală a Bourbonilor - la o monarhie constitutională începînd cu 1978. Cred că problema noastră, a românilor secolului al XXI-lea, constă, de fapt, în absenţa totală a solidarităţii, consensului şi voinţei naţionale şi nu a perimării, în vreun fel sau altul, a instituţiei noastre monarhice…

S-au văzut, de altfel, „realizărili” republicii „populare” şi apoi „socialiste” de după 1947 şi pînă în 1989, cum, de altfel, se pot observa şi cele ale prezentei republici. Însă tragic este faptul că actualii noştri diriguitori („politicieni”, „tehnocraţi” „înalţi funcţionari” ş.a.m.d.) - în marea lor majoritate o şleahtă analfabetă de puşlamale penale şi arivişti de profesie, a căror unică preocupare este căpătuirea prin orice căi şi cu orice mijloace - nu au nici cea mai mică legătură cu extraordinarii noştri oameni de stat din perioada în care Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatatnt cu putinţă, „Micul Paris” şi cînd înfăptuirile monarhiei constituţionale şi avantajele pe care ea le-a adus poporului român pe plan intern şi, deopotrivă, extern, cu alte cuvinte, necesitatea acestui regim a fost înţeleasă profund şi complet de această generaţie de patrioţi luminaţi. S-a spus zilele acestea de către inşi cu creierul odihnit cum că republica – în ceea ce ne priveşte, clocită în laboartoarele Kremlinului, apoi importată şi „implementată” cu otuzbirul, împotriva firii, de activişti-avortoni ale căror fantome bîntuie şi astăzi, fără absolut nici o noimă şi cu pierderi greu cuantificabile pentru ţară – a reprezentat/reprezintă o formă de guvernămînt raţională. Atît de raţională încît vedem şi astăzi cam ce „valori” generează ea: ambiţii idioate şi deşarte, parvenitism exacerbat devenit politică de stat, cumetrii, fripturism şi pungăşii la drumul mare, precum şi o gamă atît de vastă, variată şi „originală” de şarlatanii, încît tu, ca om zdravăn la cap, te miri, justificat, cum de nu li se pun cîrcei la muşchii gîndirii de atîta efort!


„Res publica” înseamnă „treburile publice”. Aşa-zisele forme de guvernămînt republicane prin care a trecut şi trece România, s-au ocupat şi continuă să se ocupe de cu totul alte lucruri, lăsînd de izbelişte treburile publice. În timp ce monarhia românească s-a îngrijit de aceste treburi publice zidind, republicile năpîrlite de după ea au năruit şi continuă s-o facă. „Se va mira posteritatea şi ne va stigmatiza pe noi toţi, cei de astăzi, că, atunci cînd există Regele Mihai, cu experienţa, cu autoritatea, cu inteligenţa, cu dezinteresarea, cu onoarea, cu prestanţa sa, cu relaţiile lui convingătoare în lume, ne cîcîim între toţi aceşti candidaţi de mascaradă şi de grotesc. Revenirea lui Mihai pe tron este singura cale ca să obţinem ceea ce nu avem: credibilitate şi credibilitate economică şi siguranţa că nu vom luneca în cine ştie ce altă orientare...”, scria Alexandru Paleologu.

„Dintre toate aşezările constituţionale, monarhia este cea care asigură mai multă linişte unei ţări prin continuitatea ei. Se fereşte astfel Statul de zguduiri. Se asigură mersul neîntrerupt al treburilor publice şi al propăşirii naţionale. Căpetenia Statului nu este, ca în alte orînduiri, o pradă a tuturor ambiţiilor; ea se găseşte pusă deasupra luptelor politice şi a patimilor lor.

Istoria noastră este pildă a luptelor neîncetate pentru alegerea domnilor, lupte care îndreptăţiseră înţelepciunea populară să spună „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Regimul monarhic ereditar, înlăturînd sistemul electiv, a încheiat, în 1866, frămîntările care au ţinut slăbite şi despărţite ambele Principate.

Regimul monarhic constituţional, scoţînd conducerea Statului din vâltoarea luptelor politice, pentru a o aşaza pe planul superior al intereselor naţionale, a asigurat României pacea şi propăşirea care au dus-o la mărirea de azi.”
Ion I. C. Brătianu (4 ianuarie 1926)

Aşadar, ne revine misiunea istorică de a-l (re)aşeza pe Regele nostru acolo unde-i este locul, acum, în ceasul al 12-lea, pentru că numai Majestatea Sa este persoana providenţială şi nepereche de care Ţara are nevoie. Pînă nu va fi prea tîrziu.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Conform „Dicţionarului Explicativ al Limbii Române” (DEX), monarhia şi formele ei de manifestare au urmǎtoarele definiţii: 1. Formă de guvernământ în care puterea supremă aparține unei singure persoane (rege, împărat, țar, șah etc.) și se transmite, de obicei, ereditar. Monarhie absolută = formă de conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului. Monarhie constituțională = formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție. 2. Stat care are ca formă de guvernământ monarhia. Etimologic, substantivul este rezultatul alǎturǎrii cuvintelor grecești „monos” (singur) și„arkhein” (a comanda). De-a lungul timpului, monarhia a evoluat de la forma ei absolutistǎ – ca singurǎ sursǎ de emitere a legilor și pilon fundamental al administraţiei – la cea constituţionalǎ, prezentă în majoritatea statelor contemporane, în care suveranul (monarhul) devine, practic, un adevărat arbitru pe eşichierul luptei politice și parlamentare.

** România, începînd cu 10 mai 1881 (cînd Alteţa Sa Regală, Pricipele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, devine Rege al României şi şef al statului, sub titulatura de Carol I şi pînǎ la 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I), a avut ca formǎ de guvernǎmînt monarhia constituţionalǎ, Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România de pînă la 1947 era aceea că regele conduce însă nu guvernează.