Tanti Mimi*
M-a vizitat un gînd fugar, venit numai el știe pe ce drum și din ce cotlon al memoriei (habar n-am cum ne transportă creierul din firidele sale cele mai tainice, astfel de frînturi de imagini, oarecum filmice, pe care apoi ni le așează, ca pe un ecran dintr-o sală de cinema, în fața ochilor), un nevinovat flashback cu o prietenă a bunicii mele, tanti Mimi, o femeie de-o frumuseţe aparte, de sorginte interbelică, distinsă, aristocratică, plină de şarm şi de un umor subtil, inteligent, bref, o femeie rasată, trecută pe nesimțite, deci fără semne prea vizibile, în a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei, îi plăcuseră noian de lucruri, printre care, fapt firesc aș spune, fără teama de-a greși, compania bărbaţilor cu glagorie și depotrivă fermecători sau răpitori, cum îi plăcea să spună, care ocupa un loc distinct, foarte bine definit, între plăcerile dumisale extrem de rafinate...
Ei bine, tanti Mimi îi zice bunicii într-o bună zi, la obișnuita cafea de dimineaţă, pe care obișnuiau s-o bea împreună: «Tu, Leni, venind io pe drum azi-dimineață spre tine, am văzut pe unu’, frumooooos tare, tu! Era atît de chipeș și țanțoș, ca un cocoș tînăr, că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot!» Bunică-mea și-a ridicat privirile întrebător-nedumerite peste ramele ochelarilor şi i-a replicat cu un zîmbet poznaș, aninat în colţurile buzelor: «Şi de ce nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii ăia-n gît?» «Eh!», oftă cu năduf, din adîncul ființei sale, tanti Mimi... «Am zis şi io, aşa, dragă, într-o doară, admirativ, nu?», timp în care-şi potrivea, cu gesturi elegante, ușor studiate, o ţigaretă în sipca lungă, fină, din chihlimbar, cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o cu o brichetă minusculă, placată cu aur, operații făcute cu o anume lentoare, cu gîndurile duse departe de langoarea privirilor, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut (și poate chiar îi treceau) închipuiri deșarte ale unor întîmplări dintre cele mai plăcute, numai de dumneaei știute, venind de undeva din tinerețea-i nu foarte îndepărtată... «Doar îți mai spusei c-am zis şi io, aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat, afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi!»...
Anii au trecut pe nesimțite, n-o mai văzusem de mult pe tanti Mimi, sărisem binișor peste pîrleazul majoratului, cînd într-o zi, venită în vizită la bunică-mea, ca de obicei, la cafeaua și dulceața de dimineață, mi s-a adresat, privindu-mă fix, învăluită-ntr-un nor aromat de fum de țigară, zîmbind șarmant: «Ptiu, bată-te norocu’ să te bată! Vai, dragă, cînd te-oi fi făcut tu așa de repede mare și ce bărbătuș în toată firea mi-ai ajuns! Ia, vino tu, la tanti, să te pupe!» Şi mi-a lăsat ușor, ca două aripe de fluture abia perceptibile, pe fiecare obraz, două umbre de ruj, învăluindu-mă cu un discret și inefabil parfum de mărgăritare, lavandă şi mosc…
Ce ciudat, mi-am zis peste ani, în timp ce cotrobăiam, așa cum atît de mult îmi place s-o fac și acum, prin fotografiile și hîrțoagele bunicii, privind cu nostalgie imaginea (cu o nuanță ușor brun-roșiatică, mătăsoasă, căpătată de la penelul timpului așternut peste ea) din care îmi zîmbea angelic, parcă de dincolo vreme, tanti Mimi: oare de dumneaei mi-o fi mie dor sau de planeta de mult pierdută a copilăriei mele, amirosind discret și inefabil a parfum de mărgăritare, lavandă şi mosc?
*Fragment din «Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire», volum aflat în lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu